octombrie 10, 2014
de Ana Armanca Ardeleanu
De Vlad Mixich
Fotografii de Cosmin Bumbuț
În toamna lui 2011, într-unul dintre numerele noastre despre Putere (DoR #7.1 și DoR #7.2), am publicat povestea intrării în politică a Monicăi Macovei*. Ieri, Macovei a anunțat că va candida ca independent la alegerile prezidențiale din această toamnă.
Alt zgomot, în afara ciocnirii farfuriilor spălate, nu se mai auzea în casa de la Breaza a familiei Gherghescu. Fiica le spăla şi mama le ştergea. La sfârşitul prânzului din ziua de Crăciun a anului 2004, Vasile Gherghescu îşi înghiţise medicamentele şi apoi, însoţit de Radu, nepotul de 14 ani, urcase la etaj. Singura lui fiică, Monica Macovei, şi soţia, Silvia Gherghescu, rămăseseră în bucătăria micuţă de la parter. Erau împreună, ca în fiecare an de Crăciun, şi erau triste din cauza diagnosticului de Alzheimer al tatălui. Telefonul Monicăi a început să sune, dar a rămas neatins. Se întreba dacă să nu-l ia pe Radu şi să conducă 25 de kilometri spre Sinaia, să schieze puţin. Silvia Gherghescu se gândea la examenul de capacitate din anul următor pentru care Radu începuse să se pregătească. Pe masa de lemn, dintre păhărelele cu ţuică fiartă încă negolite, telefonul zbârnâi iar. O mai făcuse de două ori de dimineaţă, atunci când împreună cu Radu şi Silvia au mers cu o lumânare în mână la cimitirul din Breaza, unde sunt îngropaţi bătrânii familiei.
„Cine-o fi? Dar răspunde-i, domnule, că o fi aceeaşi persoană”, s-a enervat Silvia.
Macovei a luat o cârpă, s-a şters şi a privit ecranul telefonului căutând să vadă dacă e acelaşi număr necunoscut. „Nu e. E Boc”. „Păi lasă vasele şi vorbeşte!”, îşi zori Silvia Gherghescu fiica. Cu telefonul la ureche, Macovei a trecut în camera alăturată. S-a întors după un minut. Avea obrajii aprinşi. „Ştii cum a început ăsta discuţia? «Ce? Te sună preşedintele ţării şi tu nu răspunzi?»” Prin mintea Silviei a trecut un gând: persoana de azi-dimineaţă era Băsescu. Traian Băsescu fusese ales cu două săptămâni în urmă, pe 12 decembrie 2004, preşedinte al României. „Şi mi-a zis că o să mă sune din nou şi că să-i răspund că vrea să vorbim”, a continuat Macovei.
În casă nu se mai auzea nici măcar zgomotul farfuriilor. Cele două femei s-au aşezat pe laviţa acoperită cu o scoarţă în culori calde. În stânga o sobă de teracotă, deasupra, fixate pe perete, nişte farfurii de ceramică, în faţă, pe masa de lemn, telefonul. Când a sunat, Crăciunul se terminase în casa Gherghescu.
„Bună ziua. Sunt Traian Băsescu. Monica Macovei?”
„Da.”
„Vreau să discutăm. Sunteţi propusă să fiţi ministrul Justiţiei.”
Femeia a rămas fără replică. „Îmi dau seama că e o surpriză”, îşi aminteşte Macovei cuvintele lui Băsescu, care i-a oferit timp de gândire, dar nu mult. Au stabilit să vorbească din nou şi Macovei a întrebat dacă poate suna la orice oră. „Ministrul Justiţiei îl sună pe Preşedinte la orice oră”, a venit răspunsul.
A închis. Silvia, care era alături, auzise conversaţia. Cele două femei s-au privit. Silvia a avut o tresărire: Radu – capacitatea şi Vasile care e bolnav. „Iar îmi laşi copilul pe cap?”, a întrebat-o pe şleau. Tatăl lui Radu divorţase de Monica cu câţiva ani în urmă şi era procuror la Bucureşti. Radu fusese oricum crescut de bunici. „Dar cum de a sunat la tine? Cine te cunoaşte? Cine ştie ce conjunctură o fi…”, a continuat Silvia, întrebându-se de ce fiicei sale – directorul organizaţiei de apărare a drepturilor omului, APADOR-CH şi expert în Bosnia al Consiliului Europei în reforma Justiţiei –, care nu era membră în vreun partid, tocmai i se oferise portofoliul de ministru al Justiţiei. Și Macovei era surprinsă. Căuta explicaţii. Cu Băsescu nu vorbise niciodată. Pe Boc îl ştia din discuţiile din Parlament pe diverse proiecte de legi. Probabil de la el avea preşedintele numărul ei.
Brusc, Silvia a simţit că viaţa fiicei sale este pe punctul de a se complica enorm. Profesoară de biologie la liceul Caragiale din Bucureşti, Silvia Gherghescu a meditat zeci de generaţii pentru intrarea la Medicină (se număra printre autorii manualului de anatomie din programa de admitere). Ar fi putut să aibă multe funcţii, dar nu le-a căutat. Cei care se băgau în faţă făceau parte dintr-o categorie la care ea n-a aspirat niciodată. „Părerea mea, sfatul meu, şi dacă nu mi-l ceri, eu tot ţi-l dau”, i-a spus fiicei sale, „Te duci, mulţumeşti pentru onoare şi spui că nu e de tine asta.” Macovei a privit-o şi i-a răspuns şovăitor: „Da… Cred că nu. E prea mult. Dar stai să mai vorbesc şi cu altcineva.”
***
Monica Macovei a crescut într-o casă din Bucureştiul vechi, fiica unui jurist şi a unei profesoare. Era o fetiţă sensibilă care scria poezii, mergea duminica la expoziţii de artă împreună cu mama şi plângea atunci când, la şcoală, se ajungea la lecţia cu disecţia unei broaşte. Voia să dea la istoria artei, dar mama, care o vedea la medicină, a spus nu. S-a sfătuit cu tatăl, care era jurist, şi a zis drept.
„Când era copilă, avea o sensibilitate poate exagerată”, îşi aminteşte mama. „Dar meseriile şi anturajul te schimbă. Duritatea e de la mine şi de la meserie. Că n-a ieşit în evidenţă până ce nu a intrat în procuratură.”
După ce a terminat Facultatea de Drept la Bucureşti, deşi era a patra pe ţară din promoţia ei, singura opţiune a Monicăi a fost un post de procuror la Giurgiu. În câteva luni a reuşit să se transfere înapoi la Bucureşti unde, din 1983, a lucrat la poliţia de transporturi. Se ocupa de furturi de bagaje şi alte infracţiuni comise în gări. Era o meserie simplă şi Macovei nu avea încă dilemele etice de mai târziu: de ce arestează procurorul şi nu judecătorul sau cum de poate funcţiona corect un sistem juridic într-un stat profund nedrept? Dacă erau probe la dosar că un individ a furat, Macovei îl ancheta şi îl aresta. Nu era ceva nedrept în asta. Trăia în cutiuţa ei, în care aplica corect legea, iar restul nu o interesa.
Procesul prin care, după 1989, Macovei a devenit rebela procuraturii din Bucureşti nu-i este nici ei foarte limpede. Imediat după Revoluţie, în elanul schimbărilor, a fost numită şeful biroului de supraveghere cercetări penale din Bucureşti. Avea 31 de ani şi dimineaţa reprezenta statul condus de comunistul Ion Iliescu, iar seara se transforma într-unul dintre golanii protestatari care ocupaseră Piaţa Universităţii. Abia când minerii chemaţi de Iliescu au început împreună cu Poliţia să-i aresteze pe protestatari, Macovei a văzut clar prăpastia care-i despărţea pe oameni de dreptatea ce li se cuvenea. La unitatea militară de la Măgurele, unde fusese adus un grup din Piaţa Universităţii, procurorul şef al Bucureştiului trimisese mai mulţi procurori pentru a elibera mandate de arestare. Doar doi au refuzat să se supună ordinului de sus. Macovei era unul dintre ei. După acel incident, a făcut rapoarte despre arestările din iunie 1990. Dar pentru că şefii îi interziseseră asta, le-a dat presei.
În 1992, Macovei a plecat la un masterat în drept constituţional comparat la Budapesta. Silvia îşi aminteşte că nu au fost multe discuţii atunci, deşi fiica ei era mamă de doar câteva luni: „Eu l-am crescut pe Radu pentru că exact atunci au apărut nişte oportunităţi pe care, recunosc, mi-ar fi plăcut să le aibă înainte. Dar nu le-a avut. Şi atunci poţi să zici nu?” Când a revenit în ţară, tocmai se deschisese, în cadrul Parchetului General, un serviciu pentru drepturile omului. Macovei a intrat acolo.
În 1993, Manuela Ştefănescu, unul dintre activiştii care „făcuseră” Piaţa Universităţii, lucra ca expert al Asociaţiei pentru Protecţia şi Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), care se ocupa de abuzurile Poliţiei, ale procurorilor şi de neregulile din penitenciare. Într-o zi au primit un telefon ciudat de la Parchet: unul dintre procurorii de acolo cerea o întâlnire cu experţii APADOR. Era Macovei. „După ce a văzut ce făceam, a revenit şi a revenit din ce în ce mai des”, spune Ştefănescu. „Chiar o prinsese ce făceam noi şi a luat foarte în serios munca asta. Este unul dintre cazurile rare în care ai un procuror ca formaţie, dar în el există deja o disponibilitate teribilă pentru astfel de lucruri care sunt fix opusul breslei. Şi a reuşit să scape aproape total de sentimentul de solidaritate cu propria breaslă.”
În octombrie 1996, când Ion Iliescu era încă la putere, procurorul Macovei preciza, în timpul unei audieri publice la Subcomitetul de Drepturile Omului de la Bruxelles, că legile româneşti nu permit anchetarea înalţilor demnitari, aceştia beneficiind de imunitate totală: „lipsa investigării penale a membrilor Guvernului şi Parlamentului duc la neîncrederea populaţiei în sistemul politic şi judiciar.” Era genul de fermitate pe care societatea civilă visa să o vadă în rândul procurorilor. „Pe mine m-a impresionat prin onestitatea ei, lucru rarisim la români”, spune Ştefănescu. „Dintre oamenii pe care-i cunosc, ea este una dintre persoanele care minte cel mai puţin, doar pentru că aşa este ea fundamental. Fusesem Eisenhower Fellow şi am nominalizat-o pe ea şi m-am bucurat foarte mult când a câştigat bursa şi a plecat în State. De altfel, ăsta a şi fost unul dintre motivele care au declanşat demisia ei de la Parchet.”
În 1997, Macovei a început să-l critice public pe Nicolae Cochinescu, Procurorul General al României. Când reuşea să treacă de cerberul de la intrarea cabinetului, Macovei se înfigea în faţa lui Cochinescu şi-i spunea: „Azi e ziua în care trebuie să vă daţi demisia.” Cu o voce clar satisfăcută, Macovei povesteşte că „prima oară când i-am spus asta, am văzut pe faţa lui un şoc. Cum adică vine la el un procuror să-i spună să-şi dea demisia? A rămas fără replică.” E una dintre întâmplările preferate povestite de Macovei tinerilor cu care lucrează; vrea ca ei să spună adevărul verde-n faţă oamenilor cu funcţii.
La întoarcerea din Statele Unite, a început să fie anchetată disciplinar la ordinul lui Cochinescu. Principalele acuze erau cele 198 de dosare nelucrate în ultimii patru ani şi absenţele nemotivate. „E adevărat că lipsea foarte mult de la birou, dar nu pentru că se ducea la cafele”, îşi aminteşte Ştefănescu. Macovei începuse să călătorească în calitate de expert al Consiliului Europei în Rusia, Ucraina sau în fosta Iugoslavie. „Plecam aproape în fiecare lună. Uneori nici nu mai ceream voie: lăsam în scris, îmi luam câteva zile concediu fără plată şi plecam.” La Sankt Petersburg i-a înfuriat pe procurorii ruşi, criticându-le sistemul juridic. La Simferopol, în Crimeea, a ajuns noaptea, după ce călătorise ore multe într-un tren sinistru. Nu o aştepta nimeni în gară, nu erau taxiuri, aşa că s-a înţeles prin semne cu un bărbat, care a luat-o în maşină. După ceva vreme, au ajuns în mijlocul unui câmp pustiu şi s-a speriat. A deschis portiera şi s-a aruncat din mers. S-a rostogolit de câteva ori pe pământ, apoi s-a ridicat şi a început să alerge în direcţia opusă. Bărbatul a ajuns-o din urmă, a liniştit-o şi a dus-o la singurul hotel din oraş.
Pe 26 mai 1997 şi-a dat demisia din funcţia de procuror. „Demisionez datorită incompatibilităţii dintre modul în care eu şi dumneavoastră percepem justiţia şi rolul parchetului într-o societate democratică”, a scris în cererea de demisie adresată procurorului general. (Trei luni mai târziu, Cochinescu era demis pentru nerezolvarea dosarului mineriadelor.)
„Când şi-a dat demisia din procuratură, eu am citit în ziar”, spune mama ei. „A venit acasă şi a zis: «Ai citit? Am citit. Şi mă ţii? Bineînţeles că te ţin. Ce pot să fac?» Mi s-a părut firesc gestul ei. I-am spus doar atât: nu cred că o să te aprecieze şi că o să câştigi. Dar pentru sufletul tău e bine. O să găseşti ceva să lucrezi. N-o să fie uşor, dar o să găseşti.”
După ruptura cu Parchetul, Ştefănescu spune că i-a fost uşor s-o convingă să vină la APADOR, pe partea de drepturile omului. Macovei a început să preia cazurile celor care reclamau statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), unde a câştigat primul proces intentat statului de către doi jurnalişti din Baia-Mare, condamnaţi pentru calomnierea unei judecătoare. „Eu cred că ea nu e procuror în suflet”, spune Ştefănescu. „Avusese întotdeauna o reţinere faţă de meseria pe care o făcea. Deşi era procuror, ea a fost în Piaţa Universităţii.”
În bucătăria familiei Gherghescu de la Breaza, la puţin timp după ce a primit telefonul de la Băsescu, Macovei a sunat-o pe Ştefănescu. În timp ce Macovei o întreba ce crede, aceasta înţelesese deja că un eventual accept ar fi pus APADOR-ul în incompatibilitate. Era ca şi cum căpitanul îşi părăsea oştirea pentru a trece la duşmani. O eventuală intrare a sa în Guvern ar fi fost o trădare. „Nu te du”, a fost sfatul scurt al Manuelei Ștefănescu.
Macovei a închis telefonul şi a privit pe fereastră spre maşina cumpărată cu doi ani în urmă, un Suzuki Wagon R vernil, pe acoperișul căruia aşteptau îmbietoare schiurile. A format numărul Alinei Mungiu-Pippidi, prietenă apropiată şi director al Societăţii Academice Române. Fără să mai aştepte ca Macovei să termine, aceasta şi-a dat verdictul. Era în primul rând o chestiune de onoare: un refuz ar fi echivalat cu un act de laşitate al societăţii civile, care tot critica şi lătra pe ecranele televizoarelor, dar atunci când era timpul să-şi suflece mânecile şi să treacă la treabă, fugea. „Te duci”, a încheiat categoric Mungiu-Pippidi.
Macovei a căutat în geanta de călătorie dacă ar avea cu ce să se îmbrace. Doar haine sport, căci majoritatea lucrurilor erau la Sarajevo. S-a aşezat la masa din colţul camerei. Afară nu îngheţase. Ar ajunge la Bucureşti în două-trei ore, dar ar prinde-o noaptea pe drum.
A pus din nou mâna pe telefon şi a sunat.
„Mă onorează propunerea, dar ştiţi, nu cred că vin. De fapt, încă nu m-am decis. Trebuie să discutăm, am multe să vă întreb.”
„Vă aştept la orice oră. Puteţi veni acum?”, îşi aminteşte Macovei răspunsul lui Băsescu
„Sunt la Breaza… la schi”.
„Bine. Eu sunt la birou. Vă aştept.”
S-a încălţat, i-a spus mamei că se va întoarce probabil în aceeaşi seară şi s-a urcat în Suzuki. Şi-a pus centura de siguranţă, a aprins farurile şi a lăsat în urmă casa albă cu etaj din lemn. Dincolo de Ploieşti, şoseaua era uscată. Conducând, se întreba cine şi de ce a recomandat-o. Era ireal ce i se întâmpla.
***
E 22 august 2011 și Macovei conduce spre casa ei din 2 Mai. A doua zi trebuie să le vorbească unor studenţi, la o şcoală de vară, în Vama Veche. Are părul strâns într-o coadă şi poartă o bluză albă şi uşoară de in. E liniştită chiar dacă, cu câteva secunde mai devreme a tras speriată de volan pentru a se feri de uşa unei maşini oprite pe marginea autostrăzii.
„Tot cu Suzuki-ul ăsta am plecat la Minister într-o seară, după ce am depus jurământul”, continuă ea povestea. „Era 29 decembrie şi apoi ni s-a spus plecaţi fiecare la minister şi preluaţi ministerul. Nu-i cunoşteam pe colegii de cabinet. Concret cum faci să preiei un minister, am întrebat eu. Şi mi s-a spus: «Du-te şi preia». Aveam şi serviciul secret SIPA. Şi întreb: păi şi un serviciu secret cum se preia? Concret. Aşa că m-am suit tot în maşina asta, împreună cu Renate Weber care fusese numită consilieră la Cotroceni, şi l-am sunat pe Cristian Diaconescu, care era ministrul Justiţiei. Mai vorbisem cu el înainte şi i-am zis: Vin. Sunt pe drum. Sunt cu maşina mea. Pot să intru? Zice: «Da, te aşteptăm, e jos şeful protocolului cu un buchet de flori şi te conduce el până la birou.» Am parcat maşina în faţă, pe stradă. Se uita unul destul de speriat, cu un buchet de flori. Şi am urcat scările cu el şi am intrat în birou, unde mă aştepta Diaconescu, cu care am stat de vorbă jumătate de oră. Mi-a dat un sfat: «să nu semnezi fără să te uiţi înainte». Şi a zis că abia aşteaptă să plece la o bere.”
Din când în când, în timp ce povesteşte, îşi mută ochii dinspre şosea înspre mine. Are o faţă cu trăsături asiatice, pielea încă netedă şi o privire remarcabilă, în care culoarea căprui-închisă a irisului se pierde în albul ochilor migdalați.
În decembrie 2004, România încă nu intrase în Uniunea Europeană. Din contră, părea a se îndepărta de entitatea care putea să o scoată definitiv de sub blestemul fostului spaţiu sovietic. Cu doar două luni înainte, raportul Comisiei Europene referitor la România stabilea că „ineficienţa luptei împotriva corupţiei şi calitatea scăzută a justiţiei sunt principalele obstacole care stau în calea aderării României la UE.” Deşi aderarea în 2007 fusese oficial stabilită ca ţintă, în realitate România stătea foarte prost. Finlanda şi Olanda păreau decise să nu ratifice aderarea. Pentru a evita un astfel de incident, stânjenitor pentru întreaga Uniune, Comisia Europeană a impus noului guvern, condus de Călin Popescu Tăriceanu, câteva condiţii dure. Până în primăvara lui 2005 trebuiau prezentate patru documente importante: strategia anticorupţie şi planul ei de acţiune şi strategia de reformă în justiţie şi planul ei de acţiune. Iar dacă, până în primăvara anului următor, nu se înregistrau progrese semnificative în justiţie, atunci urma să fie activată o clauză de amânare, care ar fi blocat aderarea cel puţin până în 2008. Pe lângă prelungirea periculoasă a unei incertitudini istorice, asta ar fi exclus România din bugetul UE pe următorii cinci ani.
Din întreg guvernul Tăriceanu, Macovei urma să joace rolul cel mai important.
În prima seară la Minister, a cerut organigrama. A descoperit repede că avea date fictive: oameni care nu mai lucrau acolo sau plecaseră în altă parte. În plus, cu excepţia celor de la departamentul de integrare europeană, mulţi se ascundeau ca nu cumva noul ministru să le ceară documente sau să-i întrebe ceva. Dar Macovei insista: dacă erau plecaţi, dădea ordin să vină. Dacă erau bolnavi, trimitea maşina după ei să-i aducă de acasă. Dacă nu găseau documentul după zece ore de căutări, să-l mai caute încă zece. Iar atunci când nu mai funcţiona nimic, încerca şi urletele.
„Pe mine perioada asta m-a învăţat să mă lupt cu mult mai mult decât am făcut-o vreodată şi mi-a dat mult mai multă încăpăţânare. M-a învăţat să mă zbat pentru ceea ce cred că e bine. În astfel de situaţii nu cred că există o altfel de soluţie decât să întrebi până primeşti răspunsul. Şi să îţi urmăreşti obiectivul şi să nu te laşi păcălit. Atât cât se poate.”
Dar Macovei a început să primească şi propuneri. „La început, la uşă se face un fel de coadă. Vin oameni care spun: uite eu lucrez asta şi sunt foarte bun.” La o astfel de coadă a stat Laura Ştefan, o tânără care tocmai absolvise un masterat în drept la Cambridge şi îi fusese recomandată Monicăi de Mungiu-Pippidi. „Am avut o discuţie cu secretara de stat şi pe urmă am vorbit cu ea”, povesteşte Laura Ștefan. „Vroiam să merg să lucrez în privat, dar m-a chemat la un interviu.” În timp ce aştepta pe culoarul întunecat şi kafkian al Ministerului, Ștefan s-a gândit de o sută de ori să plece. Un post la stat avea o faimă proastă şi nu prea ar fi vrut să-şi păteze CV-ul. După ore bune de aşteptare, a intrat în biroul ministrului, unde a fost întrebată în ce domenii mai lucrase înainte: transparenţa administraţiei şi reducerea conflictului de interese. Exact de ce avea nevoie ministrul: „Nu veniţi să lucraţi pe anticorupţie? Haideţi că nu e nimeni aici şi numai dumneavoastră puteţi face asta.” Crezând că este doar politicos flatată, Ștefan a spus că se mai gândeşte. După câtva timp, Macovei a sunat-o: „Ce faceţi? Când veniţi?” Şi, fără să cântărească prea mult avantajele şi dezavantajele, Ștefan a acceptat. „I-am răspuns «când ziceţi», deşi eram hotărâtă să mă duc în altă parte. Nu ştiu ce m-a făcut să schimb macazul. Aşa e Monica. N-a fost nevoie să mă convingă. Are ceva femeia asta. Ori o iubeşti, ori o urăşti. Nu se poate altfel.”
Macovei şi-a început prima conferinţă de presă în calitate de ministru cu cuvintele: „Situaţia arde.” Priorităţile ei: eliminarea imunităţii foştilor demnitari, înăsprirea legii conflictului de interese şi a publicării declaraţiilor de avere ale demnitarilor şi îndeplinirea condiţiilor impuse României pentru aderarea la Uniunea Europeană. A solicitat Parchetului Naţional Anticorupţie să se concentreze asupra marilor cazuri de corupţie. Până atunci, niciunui înalt demnitar român nu i se deschisese o anchetă penală. Şi a anunţat că serviciul secret al Ministerului de Justiţie ar putea fi desfiinţat. Până atunci, niciun serviciu secret nu mai fusese desfiinţat în România.
Pe 4 februarie 2005 a împlinit 46 de ani. A dat o circulară pentru a-i invita pe funcţionarii din Minister la ea în birou, pentru un pişcot şi o prăjitură. Au venit foarte puţini. Unii dintre directori, deşi lucrau de cinci ani acolo, nu intraseră niciodată în cabinetul ministrului.
În minister, Macovei stătea uneori la muncă şi până la 4 dimineaţa. „Cam o lună am dormit 16 ore pe săptămână”, îşi amintește Laura Ştefan. Într-o sâmbătă, când odată cu luna martie se apropia şi primul termen al Comisiei Europene, în cabinetul ministrului echipa lucra de peste 20 de ore. Unul dintre cei aflaţi la masă avea bilete cumpărate de multă vreme la o piesă de teatru şi se foia pe scaun. Dintr-un colţ al mesei lungi, nişte ochi mari s-au ridicat şi săgeata a fost trasă: „Noi lucrăm aici şi ţie îţi stă gândul la un bilet de teatru?” Macovei era un şef dificil. Obişnuia să spună că „aici nu e loc de plâns. Dacă ai ceva de spus, spui. Nu ţii în tine. Argumentezi, dar fără smiorcăieli.”
Şi, cu toate astea, nimeni nu regreta. „Peste ani poţi să-ţi dai nişte explicaţii: de ce nu dormeam, de ce nu ne duceam în treaba noastră, de ce nu ne purtam ca nişte oameni obişnuiţi?”, spune Laura Ştefan. „Simţeam că aia e şansa, ăla e momentul şi dacă îl pierzi pe ăla, altul nu mai vine. Nu era o opţiune. Cum să nu intre România în UE din cauza ta? În plus, a fost un pariu al clasei politice cu Macovei: zici că poţi? Du-te şi fă.”
La început, mariajul dintre clasa politică şi ministru a fost în luna de miere. Susţinută atât de preşedintele Băsescu, cât şi de premierul Tăriceanu, a trecut prin şedinţele de guvern o hotărâre de urgenţă care permitea anchetarea foştilor demnitari şi alta care introducea obligaţia publicării declaraţiilor de avere şi reglementa conflictul de interese. Senatul aproba o lege prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era obligat să se ocupe doar de cazurile de înaltă corupţie. Serviciul secret al Ministerului Justiţiei intra în procesul desfinţării. De la distanţă, Bruxelles-ul supraveghea atent. În 18 aprilie 2005, Strategia Naţională Anticorupţie, al cărei autor principal era Laura Ştefan, a fost publicată în Monitorul Oficial. Pe 23 aprilie 2005, într-o ceremonie la Luxemburg, a fost semnat tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană. Comisarul pentru extindere, Olli Rehn, declara că „România a început să abordeze serios cerinţele aderării, în special în domeniul reformei în justiţie şi al luptei împotriva corupţiei.” Cu Macovei la Justiţie, ţara părea să o fi luat pe calea cea bună. Dar realitatea nu e niciodată atât de simplă.
Nu trecuseră nici patru luni de la învestire şi deja i se cerea demisia. Ion Iliescu o acuza de imixtiune brutală în justiţie. În Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) bătăliile începuseră încă din ianuarie. Cât se aflase în tabăra societăţii civile, Macovei luptase intens pentru transferul puterii judecătoreşti de la Ministerul Justiţiei la CSM. Se întâmplase aşa şi CSM-ul era practic independent de Minister la începutul mandatului ei. Doar că Macovei ignorase că, în România, o instituţie funcţionează după chipul şi asemănarea celor care o conduc. În decembrie 2004, alegerile pentru CSM au fost câştigate de candidaţii conservatori. Ion Popa, fost director de resurse umane în Ministerul Justiţiei în perioada cea mai criticată de Uniunea Europeană, devenise secretar general. Adjunctul său era Ilie Picioruş, unul dintre procurorii care semnaseră mandate de arestare pentru tinerii din Piaţa Universităţii în 1990. Macovei a fost necruţătoare: în 19 ianuarie 2005 declara că „numirea lui Popa şi Picioruş sunt ruşinoase şi afectează credibilitatea CSM-ului.” Avea dreptate în principiu, dar în practică ardea toate podurile către o instituţie de care reforma ei avea nevoie. Aşa a apărut şi prima critică a Manuelei Ştefănescu la adresa prietenei sale: „e vina ei că a ajuns CSM-ul ce a ajuns.”
La Guvern, atmosfera a început să se schimbe din vara lui 2005. „La început nu m-au privit cu bucurie, dar în clipa în care a început să meargă repede cu integrarea, încrederea în mine a crescut. Că fac bine pe de o parte. Dar pe de altă parte au început să încerce să mai facă şi o porcărie, pe ici colo.” În iunie 2005, a fost chemată telefonic în biroul premierului Tăriceanu unde se afla, fără ca ea să ştie, Dinu Patriciu, afacerist şi membru PNL. Patriciu fusese dat în urmărire penală în martie 2005, pentru delapidare şi spălare de bani. La începutul lui 2006, Macovei a făcut publică întâlnirea şi un imens scandal de presă a izbucnit. Silvia urmărea de acasă evenimentele: „M-a bucurat şi m-a întristat când am văzut-o, într-un prim plan, la televizor. Au întrebat-o: „Cum a fost întâlnirea Patriciu-Tăriceanu?” Am înlemnit, îngrozită de ce o să spună. Şi a zis simplu: „Telefonul acesta nu trebuia dat”. Răspunsul mi s-a părut foarte bun. Dar apoi am zis: stai cu acest prim-ministru şi cu Patriciu, care e un nume în ţara asta. Eu am fost liberală de la început, am votat cu liberalii. Şi mi-am spus: poate că trebuia să se eschiveze, să nu arate de la început sabia. Dar ăsta-i omul: frust. În politică, asta nu e deloc o calitate. Oamenii nu vor să fii direct nici când ai dreptate.”
Deşi regretul cel mai mare al fostului ministru sunt unele propuneri nereuşite pentru funcţii importante făcute în acea perioadă, tot o numire a fost şi cel mai inspirat gest din mandatul ei. În 8 august 2005, Ministerul Justiţiei îl propunea pe Daniel Morar în funcţia de procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fostul PNA. Interviul fusese minuţios, însoţit şi de un profil psihologic. Efectul nu a întârziat: la începutul lui 2006, procurorii DNA trimiteau pentru prima dată în urmărire penală foşti şi actuali miniştri. Cel mai de senzaţie era cazul fostului premier Adrian Năstase, iar cel mai incomod cel al lui George Copos, coleg de guvern. „O dorinţă primordială pentru colegi”, povesteşte Macovei despre atmosfera din timpul şedinţelor de guvern, „era să se oprească dosarele DNA, cele în care politicienii sunt cercetaţi. Dar asta era esenţa reformei. Şocul lor era faptul că erau cercetaţi la întâmplare. E ministrul Justiţiei aici cu noi, în guvern, e al nostru şi noi nu ştim.”
De multe ori, Macovei aducea la şedinţele de guvern şi câte un om din echipa de la Minister, ca să privească şi să audă cum se făcea politica la cel mai înalt nivel în România. „Aveam săptămânal discuţii şi certuri pe avizele pe care nu le dădeam (legile au nevoie de avizul ministrului Justiţiei şi al Finanţelor, n.r.). La unele legi pe care nu am dat avizul, dar la care un ministru ţine foarte mult, se încerca obţinerea avizului acolo, înainte de şedinţă. O jumătate de oră toată lumea discuta. La început veneau cu «te rog semnează, e legal totul, dar e urgent şi…». Foarte repede am învăţat că asta însemna că e o nenorocire în acele hârtii şi că în niciun caz nu trebuie să le semnez. Şi spuneam: nu semnez. Aşa că se ridicau la începutul şedinţei: vreau să pun pe ordinea de zi cutare, dar n-am semnătura de la Justiţie. Hai să discutăm cu tot Guvernul. (…) Îmi amintesc cum într-o şedinţă de guvern, era după-masă, începuseră să ţipe. Ţipau toţi la mine: semnează, semnează, semnează! Era o ordonanţă de urgenţă cu un contract cu încredinţare directă şi ilegală. Nu semnez, nu semnez, nu semnez! Nu mă las! Nu faceţi aşa cum vreţi. Nu mă gândeam că se zguduie sistemul, dar mă gândeam că ia uite, se întâmplă ceva. Pare simplu şi mi se părea şi fun să te uiţi în ochii omului şi să-i spui de cinci ori NU. Ce o să facă? Să-i spui nu unui om căruia nu-i mai spune nimeni NU, dacă e ministru, de luni de zile? Li se schimba şi fizionomia şi atitudinea când le spuneam NU.”
Părea totul o joacă de fetiţă încăpăţânată, dar se striga, se ţipa, se înjura, se insulta. „Frica e cel mai mare duşman al omului”, spune Ştefan. „Când ţi-e frică, poţi să pleci acasă. Monicăi nu-i e frică. E aici şi o doză oarecare de inconştienţă, dar lucrurile mari nu se fac de oameni cerebrali. Astăzi nu mai există justificare pentru frică. În timpul comunismului, da. Doar că astăzi există o groază de rahaţi în jurul nostru, care fac tot felul de compromisuri, nu pentru că le e frică, ci pentru că s-ar putea să-i invite şi pe ei cineva la o cafea.”
În a doua jumătate a lui 2006, lucrurile erau deja clare: zilele Monicăi Macovei la Justiţie erau numărate. Într-o discuţie din mai 2006, redată de o telegramă wikileaks, Onno Simons, adjunctul şefului delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, îi spunea ofiţerului politic al ambasadei Statelor Unite la Bucureşti că Macovei „a făcut mai multe pentru justiţia românească decât oricare alt ministru din 1989 încoace. La Bruxelles s-ar dori ca ea să fie numită primul comisar european al României, dar e atât de lipsită de sprijin politic la Bucureşti încât e puţin probabil.” Un jurnalist de la The Economist scria că „nu voi uita niciodată cum stătea drept pe un scaun în mijlocul biroului imens, îmbrăţişându-se. Era imaginea perfectă a izolării.”
Ca ministru, Macovei a făcut şi destule greşeli. Renate Weber, europarlamentar liberal, o acuză de „aroganţă în comunicarea cu Parlamentul” şi de faptul că a dat „mână liberă şi puteri uriaşe procurorilor, deschizând drumul pentru abuzuri, scurgeri de înregistrări neautorizate şi arestări mediatice fără ca cineva să plătească pentru asta”. Tom Gallagher, istoric britanic interesat de România, îi reproşează naivitatea de a crede că „reformele ei sunt ireversibile”, iar mama spune că fiica ei a fost „uşor prea exigentă. Reguli stricte de morală în societate e greu să ţi le accepte ceilalţi. «Da, dar am dreptate», mi-a spus. «Nu trebuie să fim corecţi?» Eu trăisem o sută de ani pe pământul asta. Ştiam cum e cu corectitudinea.”
***
S-a înserat şi, prin geamurile Suzukiului vernil, începe să se vadă marea. Obosită, Macovei a tăcut. O privesc, fără să-mi vină a crede că femeia din stânga mea a fost odată fata care plângea la disecţia unei broaşte. Mulţi (prieteni, familie, foşti colegi, jurnalişti, procurori) mi-au spus că, dacă nu era ea, România nu ar fi fost astăzi în Uniunea Europeană. În februarie 2007, după ce obiectivul aderării fusese atins, Senatul a adoptat o moţiune de cenzură împotriva ei. Acest actor incomod nu-şi mai avea rostul. Macovei a mai rezistat la Ministerul Justiţiei două luni când, împreună cu miniştrii PD-L, şi-a dat demisia din guvernul Tăriceanu.
Poate părea ridicol să crezi că un eveniment atât de important, chiar istoric, ar depinde de un anume om. Că procesul aderării unei ţări într-o uniune statală nu este un mecanism bine pus la punct, care funcţionează implacabil şi obiectiv, ci o combinaţie alchimică a simpatiilor şi inspiraţiilor de moment a anumitor oameni. Dar când închizi cartea oficială de istorie şi pătrunzi în culise, acolo unde şi miniştrii spală vase sau au zile proaste, vezi că, de fapt, hazardul este marele dirijor. Că destinul unei ţări depinde de gesturi mici: decizia de a răspunde sau nu la telefon în ziua de Crăciun, decizia de a trece sau nu prin piaţa Universităţii într-o zi de iunie sau de a avea sau nu încredere într-un om pe care abia l-ai cunoscut. Sunt toate decizii mărunte, casnice, sunt toate secunde din care istoria lipseşte firesc. Dar acolo se coace totul.
Trei lucruri au rezistat peste ani în urma trecerii Monicăi Macovei prin Ministerul de Justiţie: independenţa magistraţilor, funcţionarea autonomă a DNA şi obligarea politicienilor să-şi publice declaraţiile de avere. Schimbări importante, dar nu suficiente pentru a vindeca justiţia românească. Schimbări importante, dar nu suficiente atunci pentru a convinge statele membre să ne accepte în Uniunea Europeană (aceeaşi situaţie este insuficientă în 2011, pentru a fi acceptaţi în zona Schengen, o miză mult mai mică). Altceva a fost decisiv. Ceva necuantificabil, ceva mult mai fragil. „A fost foarte important că am vorbit acelaşi limbaj cu ei. În primul rând că nu i-am minţit. Erau sătui să audă minciună, să li se spună că noi n-avem problemele alea, că le-am rezolvat. A contat foarte mult pentru că au dobândit încredere în mine şi, când ai încredere în cel cu care vorbeşti, se schimbă lucrurile”, explică Macovei relaţia ei cu înalţii funcţionari europeni. Pentru a fi acceptată în Uniunea Europeană, România a trebuit să negocieze pe 31 de capitole: libera circulaţie a persoanelor, agricultura, justiţia şi multe altele. Încrederea nu a fost menţionată. Era prea importantă pentru a fi subiect de negociere.
Printre vilele masive de pe faleza din 2 Mai, casa Monicăi Macovei e greu de găsit. A fost cumpărată în 1994 de părinţi, are două camere, obloane cărămizii şi pereţi albi de care atârnă şiraguri cu scoici mari, având la capăt câte o potcoavă. Urmează să plecăm spre Vama Veche, la şcoala de vară a studenţilor la Drept. E linişte, verdeaţă multă şi un colţ albastru de mare se vede în depărtare. Din bucătărie apare Macovei, cu părul răsfirat de la o baie în mare. În jurul ochilor are cercuri mari de nopţi nedormite, care au lăsat în piele urme circulare ca valurile în nisip. Îmi zâmbeşte obosită: „Îţi place aici, nu? Eu n-aş mai pleca.”
De-a lungul anilor, cu banii din procesele câştigate ca avocat la CEDO, a mai cumpărat terenuri în 2 Mai, dar fără să construiască nimic pe ele. Deşi a lucrat opt ani într-o meserie bănoasă, avocatura, nu prea se pricepe la bani. Cel mai complicat i-a fost în timpul ministeriatului, când venitul i-a scăzut brusc la cei 4000 de lei primiţi ca salariu. Îi dădea Silviei şi lui Radu, iar ea îi folosea pe cei din conturile de economii. Dar nu se chibzuia. N-avea garderobă de ministru şi nici timp de cumpărături. Îşi cumpăra multe, de la pantofi până la sacouri, acolo unde o prindea nevoia, chiar dacă asta se întâmpla într-un aeroport.
Ne urcăm în maşina vernil, care simte oboseala celor zece ani vechime. În timp ce o creangă îi zgârie portiera, o întreb dacă nu vrea o maşină mai bună. Mă priveşte jignită: „Nu vreau. Merge foarte bine asta. N-am avut niciodată probleme cu ea şi i-am schimbat doar de două ori cauciucurile.” Ajungem repede la Vama Veche unde, chiar la intrarea în sat, la colţul unui drum prăfuit, ne face semn Raluca Neculai, studenta de 21 de ani care a invitat-o. „Mulţumim că aţi venit. A fost o surpriză că aţi acceptat”, se bucură Raluca, care a mai invitat şi alte somităţi din lumea juridică, dar a fost refuzată. Pe Macovei au chemat-o pentru că e „una dintre puţinele persoane care reprezintă un model de integritate şi care are coloană vertebrală privind meseria.”
Intrăm în curtea pensiunii unde se ţine şcoala de vară şi, unul câte unul, cei 30 de studenţi adunaţi într-un foişor de lemn întorc curioşi capetele. Încă se holbează atunci când Macovei le spune „bună ziua” şi, abia după, o salută şi ei. „Doamna Macovei nu necesită nicio prezentare”, spune Raluca, şi fostul ministru e acum în picioare în faţa lor, puţin stingheră, puţin zâmbind şi cercetând hârtia pe care şi-a notat că trebuie să le vorbească despre drepturile omului şi să le explice cum funcţionează instituţiile europene.
În 2009, Macovei a fost aleasă europarlamentar, candidând pe listele PD-L, încurajată de Traian Băsescu. Şi-a făcut campanie electorală prin ţară alături de Cristian Preda şi Traian Ungureanu. Nicoleta Popescu, fostă avocată stagiară şi prietenă apropiată spune că „după ce ea a plecat de la Minister, singura şansă era să plece afară. În intern era exclus să mai profeseze. Sistemul o urăşte pentru că a încercat să introducă criterii de responsabilitate a procurorilor şi judecătorilor, să poată fi sancţionaţi disciplinar. Dar pentru ea, funcţia de europarlamentar nu a fost singura variantă.” Intrarea în partidul oblăduit de Băsescu a fost o mişcare dezaprobată şi neînţeleasă de apropiaţii ei. „Asta m-a şocat mai mult decât chestia cu ministrul”, spune Manuela Ştefănescu. Aureola ei s-ar fi putut mânji în măruntaiele soioase ale vieţii de partid, dar mediul politic steril de la Bruxelles a protejat-o până acum. Anticorupţia a rămas obiectivul principal şi, în septembrie 2011, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie, iniţiată de Macovei, privind aplicarea unui mecanism anticorupţie la nivelul întregii Uniuni Europene. Ca efect, statele membre vor fi monitorizate de Comisia Europeană în domeniul corupţiei, ceea ce va pune o presiune suplimentară şi asupra politicienilor români. Adoptarea rezoluţiei este o victorie personală importantă pentru Macovei, dar deocamdată nu s-a obţinut o dată clară pentru iniţierea verificărilor Comisiei.
În mai 2011, a fost aleasă în Biroul Permanent Naţional, organul de conducere al PD-L, ceea ce a legat-o şi mai strâns de partid. De ce a ales adâncirea acestei implicări? E greu de spus, mai ales că astăzi admite că, poate, a greşit: „N-am avut regrete şi asemenea momente de îndoială nici cât timp am fost la Minister şi nici la Parlamentul European. Dar de când am intrat, nu am reuşit să determin nicio schimbare din cele puţine punctuale pe care mi le-am propus.” Cea mai importantă nerealizare este neadoptarea unui cod etic al partidului. Dar dacă în interior nu o sprijină, greii partidului o scot în faţă fără ezitări. În iunie 2011, Elena Udrea o prezenta pe Macovei ca pe un potenţial candidat de succes, cu un „bun profil” pentru primăria Bucureşti. Tema a revenit în august 2011 când Dan Turturică, jurnalist la România Liberă, a scris că ea este cel mai potrivit candidat pentru primărie. Nici Udrea, nici Turturică nu au discutat cu ea înainte de a vorbi public despre potenţiala ei candidatură. Şi, în timp ce alţii jonglează cu imaginea ei, Macovei priveşte nehotărâtă de pe margine.
După două ore, în mijlocul unui val de căscat izbucnit printre cei 30 de studenţi, îşi termină prelegerea de la şcoala de vară. Zâmbeşte şi le spune şoptit: „Aţi obosit.” Îi priveşte protector şi un fulg aproape că i se aşează pe nas. Studenţii încep să râdă în timp ce mâinile fostului ministru al Justiţiei se joacă cu fulgul băgăreţ. „Hai. Întrebaţi-mă…”, îi îndeamnă. Bea pe îndelete dintr-un pahar mare cu ceai rece şi aşteaptă. „E ceva ce v-ar plăcea să faceţi şi n-aţi făcut?”, îndrăzneşte cineva.
„E foarte importantă întrebarea asta pentru mine. Poate că mi-ar plăcea acum să fac altceva. Un om e bine să plece când nu face cu drag şi plăcere ceva. Nu ştiu încă răspunsul la întrebarea asta.”
Apoi, un student face un comentariu de specialitate în favoarea teoriei dreptului câştigat (care spune că drepturile câștigate de salariați nu pot fi diminuate). Macovei nu ezită: „Eu detest teoria dreptului câştigat. A fost lansată de magistraţi ca să-şi mărească sporurile.” Studentul nu pare convins de explicaţii. „Ce soluţie vedeţi pentru rezolvarea corupţiei din justiţie?”, apare altă întrebare. „Curţi de juraţi pentru sancţionarea judecătorilor”, adaugă ea. Studenţii tac şi dinspre plajă se aude refrenul din Knockin’ on Heaven’s Door. „Dar asta nu se va întâmpla”, spune Macovei privind spre mare.
Ştie că este mai degrabă un simbol, decât un politician feroce. Şi astăzi, mai mult ca oricând, România trece printr-o mare criză de simboluri. Fiecare dintre noi vrea să creadă că un om corect ajuns într-o poziţie de putere nu e un vis naiv, ci unul posibil. Fiecare dintre noi are nevoie de asta şi Macovei e printre puţinele simboluri rămase de care ne putem încă agăţa. Politicienii miros asta şi mai ştiu că ea le va fi utilă atâta timp cât nu va primi din nou acces la putere, rămânând doar un simbol, o bijuterie bună de etalat în ziua nunţii.
Dar Macovei nu vrea să fie doar atât. Ea vrea să lupte, să schimbe, să împingă lucrurile înainte. „Eu încerc”, mi-a spus la plecarea din Vama Veche. „Cât pot şi cât mi-e dat. Măcar să spun lucruri, dacă nu pot să determin schimbarea. Dar şi alţii trebuie să facă asta. Nu sunt singură. Dar nu suntem încă destui.”
Ana Armanca Ardeleanu
Blue
Blue Sorin
Lumea lui Arm 