Ioan Petru Culianu: Inchiziția? Cel mai bun tribunal din lume

Ioan Petru Culianu

În secolul trecut și într-o bună parte a secolului nostru a primat ideea ca tribunalul Inchiziției a fost cel mai odios din istorie. Opera celebra a savantului american Henry Charles Lea a imortalizat aceasta teorie intr-o serie de neuitate invective. Dupa el, Inchizitia spaniola ar fi actionat cu duritate impotriva evreilor si musulmanilor ramasi in Peninsula Iberica dupa caderea emiratului de Granada in 1492. De asemeni, tot Inchizitia ar fi fost responsabila pentru uciderea unui numar incalculabil de asa-zise vrajitoare, in marea vanatoare de vrajitoare care a avut loc in secolele al XVI-lea si al XVII-lea.

Pe la sfarsitul anilor 1960, Inchizitia spaniola a inceput sa ridice valul secretului de pe dosarele vechi de peste 300 de ani, iar mai tarziu intreaga arhiva inchizitoriala a devenit accesibila. Surpriza a fost enorma.

In primul rand, s-a dovedit ca Inchizitia spaniola nu vanase niciodata vrajitoare. Dimpotriva, intr-un proces ramas celebru de la inceputul secolului al XVII-lea, autoritatile locale arestasera 1800 de persoane acuzate de vrajitorie. Documentele Inchizitiei arata ca inchizitorii insisi nu credeau deloc in vrajitorie.Credeau ca in cele mai multe cazuri vrajitoria era o halucinatie provocata de consumul de droguri extrase din plante. In situatia de mai sus amintita, Inchizitia a trimis un comisar care, cu multa prudenta, reuseste in 2 ani sa aplaneze situatie in asa fel incat aproape toti cei 1800 de copii si femei sunt trimisi acasa, si numai vreo 4-5 primesc pedepse usoare.

De curand, Gustav Henningsen si John Tedeschi au publicat rezultatele unei anchete si mai interesante. Inchizitia spaniola nu era cruda, dar era extraordinar de organizata. A lasat o arhiva aproape computerizata privind 40 000 de cazuri de autodafeuri, procesele de trista amintire intentate persoanelor banuite de erezie sau conversiune formala la catolicism. Marea surpriza care a urmat studiului acestor procese a fost ca numai relativ putine dintre ele se soldau cu moartea acuzatului: mai precis, 1,8 %. Teza lui Lea, dupa care mii de victime inocente ar fi fost ucise an dupa an, apare ridicola.

Dar daca Inchizitia nu vana vrajitoare in Spania, o facea poate in alte parti ale Europei?

Deja de peste 20 de ani savantii au constatat ca marea vanatoare de vrajitoare a avut loc nu in Spania, si aproape deloc in Italia, ci in primul rand in Germania, Tarile de Jos si Franta (incluzand nordul Italiei, sub stapanire franceza). In afara de Franta, e vorba de teritorii in mare parte protestante. Mai mult, din partea catolica a Germaniei, Inchizitia se retrasese de mult la inceperea proceselor (1589), iar in Franta nu a jucat absolut niciun rol. Dar daca Inchizitia nu putea nicidecum sa arda vrajitoare pe rug, cine le ardea?

In toate cazurile, autoritatile locale, la cererea populatiei. De-a lungul intregului secol al XVII-lea, Parlamentul din Paris, adica Tribunalul Suprem al regatului, trimite emisari in provincii nu ca sa acuze, ci ca sa le apere pe asa-zisele vrajitoare de populatia dezlantuita. In cele din urma, Ludovic al XIV-lea decide sa-i arda pe judecatorii locali in loc de a arde vrajitoarele, asa cum doreau, si apele se calmeaza. Mai mult, in 1682 Ludovic da o celebra ordonanta prin care declara ca vrajitoria nu exista. Ca urmare, vrajitoarele nu mai pot fi acuzate de… vrajitorie, intrucat crima aceasta nu e recunoscuta de justitie. Procesele iau sfarsit dupa aceasta data.

In tarile protestante, vanatoarea a produs cele mai numeroase victime. Recordul e fara indoiala detinut de Tarile de Jos, dar nici Germania nu s-a lasat cu mult intrecuta. Protestantii erau catolici fundamentalisti si tineau foarte mult ca femeia sa aiba o morala nepatata. De aceea ardeau pe rug femei pana si daca sotul le descoperea noaptea cu nasturii descheiati la camasa de noapte. Presupunerea era ca, fiind vrajitoare, avusesera contact sexual cu un demon, si numai asa se explica de ce vesmintele nu le erau in ordine.

De aici inainte va trebui sa ne ferim (ca de foc!) sa mai comparam tribunalele comuniste si teroarea serviciilor secrete din Est cu Inchizitia.Unul dintre ultimele numere ale revistei Church History, pe care l-am pus anume langa colectia completa a operelor lui Henry Charles Lea ca sa se bata intre ele noaptea, cand nu-mi supraveghez biblioteca, afirma nici mai mult nici mai putin decat ca Inchizitia a fost cel mai bun si echitabil tribunal pe care omenirea l-a avut vreodata.

Aceasta, fara nicio indoiala, nu se poate spune despre tribunalele comuniste. Nu se va putea spune niciodata.

Ioan Petru Culianu, Lumea Libera, nr. 109, 3 noiembrie 1990

 

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/ioan-petru-culianu-inchizitia-cel-mai-bun-tribunal-din-lume/

Anunțuri

Limba noastră

Limba noastră

Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Scrisă în 1917(anul morţii poetului), pe un pat de spital din Chişinău, poezia este un elogiu adus limbii române (fără ca numele limbii să apară explicit) și un îndemn pentru prețuirea ei, fiind totodată cea mai autentică mărturisire a identităţii româneşti.
Strofele 1,2,5,8 si 12 au devenit imnul Republicii Moldova, înlocuind în anul 1995 imnul de stat precedent „Deșteaptă-te, române!”. Muzica pentru cîntecul “Limba noastră” a fost compusă de Alexandru Cristea în perioada interbelică.
Pînă în 1990, în manualele de gimnaziu se găsea o variantă a poeziei “Limba noastră” din care, dacă nu mă inşeală memoria, lipsea partea cu Nistrul din strofa a 5-a preluată în imnul moldovenesc.
Atunci am invătat-o în întregime şi de plăcere(varianta din manual); mă intreb dacă azi elevii de gimnaziu o mai pot învăţa din manualele “onor ministerului”.
Pentru cei cu drum prin Bucureşti, în faţa Primăriei sectorului 2 în perioada 28-31 august, se desfăşoară un târg de carte dedicat Zilei Limbii Române cu participarea câtorva edituri(Editura Casa Radio, Editura Muzeului Literaturii Române, Editura Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă, editurile Semne, Eikon, Vremea, Vivaldi, Vox, Tracus Arte, Curtea Veche, Litera şi altele).

Linkuri:

Text pus la dispoziție de dl FLORIN ȘERBAN
http://ioncoja.ro/doina-dorurilor-noastre/

Originea cuvintelor „român” și „România” și alte curiozități legate de istoria noastră

român1

Dacă întrebi românii de unde provine cuvântul „român” sau „România”, majoritatea ar răspunde că acest cuvânt provine de la Roma sau de la romani.
Greşit!
Român sau România provine de la cuvântul „Arman”, sau „Armis”, adică de la zeul Hermes, pomenit în mitologia greacă de atâtea ori. Greci au preluat mai toate zeităţile de la traci şi daco-geți.
Zeul principal la geţi era Armis, adică Hermes la greci.
hermestrismegistus
Hermestrismegistus
Dacă macedo-românii sunt întrebați ce origine au, vor răspunde că sunt armâni.
aromanii

român2

român3

Ce înseamnă Sarmisegetuza, capitala Daciei?
S este un apostrof;
Armis este zeul Hermes;
Getuza înseamnă getul sau al geţilor.
Deci Sarmisegetuza înseamnă Oraşul/Locul sau Cetatea lui Hermes getul!

Geții erau de origine uriaşi, iar cartea „Urmaşii lui Ham” pe care o puteți citi aici confirmă încă o dată acest lucru. De asemenea și cartea „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu este foarte interesantă și plină de lucruri mai pușin cunoscute.

român4

Cea mai numeroasă familie din Muntenegru din ziua de azi se numeşte pe sârbeşte Getici, adică fiii geţilor! Regiunea şi munţii din Serbia se numesc Romalia, adică Armania.
Ce înseamnă cuvântul vlah sau Valahia sau vlași, etnie ce şi în ziua de azi mai există în estul Serbiei, în regiunea numită Valea Timocului? Cuvântul vlah provine de la zeul Val sau Bal sau Mol, adică Hermes. Cultul zeului Hermes sau Bal-Moloh, era răspândit în antichitate mai în toată Europa şi Asia Mică. Referențe despre acest cult găsim în tot Vechiul Testament din Biblie.

român5
O altă curiozitate este proveniența cuvântului sau denumirii „Moldova” sau Mol-Dava. Moldova sau MolDava, provine tot de la acelaşi zeu Mol, Bal, Val sau Hermes, adică Armis. Moldova, ţara sau cetatea zeului Mol!

Simbolul lui Mol sau Hermes este un bour, la fel ca stema Moldovei.

român6

Sursa: talcuireapocalipsa.wordpress.com

Abdic, pentru mine şi urmaşii mei

Act-abdicare-1947Prin Graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională Rege al României
La toţi de faţă şi viitori sănătate !
În viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de pactul fundamental – Constitutia ţării – ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.
În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român

ABDIC

Pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţînd pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României.
Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat.

Mihai Rege, dat la Bucureşti astăzi 30 decembrie 1947″

Carol al II lea despre abdicarea Regelui Mihai

„Marţi, 30 decembrie 1947. O zi îngrozitoare, ce zi sfâşietoare: la 5 după-amiază, bietul şi credinciosul Ribeiro telefonează că Reuters a comunicat că Mihaiţă a abdicat, azi, la 3. Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas, literalmente, trăsnit. Reprezentantul lui Reuters a şi venit aci aducându-mi telegramele, cari dau oareşicari detalii. La 3, a iscălit abdicarea şi a dat o Proclamaţie către popor, iar unele veşti zic că la 4 va părăsi Bucureştiul.

A şi fost proclamată Republica Democratică Populară, alias Sovietică. M-a apucat o furie auzind aceasta ştire; cine dracu’ l-a pus pe Mihaiţă să se întoarcă, ca, după o săptămână, să plece în condiţiile cele mai urâte şi dând către popor o proclamaţie ruşinoasă. Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune, în proclamaţie, că lasă poporului grija de a-şi alege felul cum doreşte să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a ţării. Mă sufocă ideea că fiul meu, ca suveran, să poată să-şi puie iscălitura sub un document astfel redactat. Toţi luptăm pentru a arăta lumei că forma democratică nu numai că este compatibilă cu Monarhia, dar că şi asta este, de fapt, mai garantată sub un suveran, decât sub un preşedinte, care-i, totdeauna, un om de partid şi iată că, acuma, Mihăiţă declară, sub iscalitură, contrariul şi, în acelaşi timp, autentifică actul de naştere a Republicii, formă de stat care nu poate permite României de a trăi.”[Fragmentul face parte din volumul al cincilea de însemnări zilnice ale lui Carol al II-lea, „Între datorie şi pasiune”, apărut la Editura Curtea Veche în 2001.)

În noiembrie 1947, Mihai a plecat la Londra, la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a, decis să nu se mai întoarcă în ţară. La Londra a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care îi va deveni soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”. În fapt, când a aflat de plecarea din România a lui Mihai, Stalin s-a înfuriat, ordonând guvernului de la Bucureşti să intervină pentru ca Mihai să se întoarcă.

Sursa: http://www.art-emis.ro/istorie/1371-…brie-1947.html

Holocaust în România?

Holocaust in Romania?

Cel de-al doilea razboi mondial este istorie. Dintr-o conflagratie de asemenea proportii se trag învataminte de catre cei multi si avantaje economice si politice de catre cei interesati. Plânge cineva sacrificiul celor 30 de milioane de oameni (dupa unii, 100 de milioane) cazuti în cel de-al doilea razboi mondial? Ei sunt de mult uitati! Nu este cazul si cu cei aproximativ 6 milioane de evrei ucisi tot atunci.

Cei care sustin de câtiva ani de zile existenta Holocaustului în România sunt probabil extremisti care profita de remanenta propagandei sovietice în istoriografia româna pentru a acoperi fenomenul aderentei la comunism a unei parti importante din comunitatea evreiasca si a impune o imagine de participanta la Holocaust a României.

Se stie ca pe toata perioada razboiului, conducerea României a încercat sa rezolve problema evreiasca prin emigrarea în Palestina. Demersurile au avut un caracter extern preponderent, deoarece ele implicau o relatie a regimului progerman cu Marea Britanie si SUA. Antonescu a cerut liderilor comunitatii evreiesti sa tina aceasta legatura, având în vedere ca n-o putea face oficial si ca relatiile personalitatilor evreiesti erau mai eficiente. La 30 septembrie 1940, dr. Filderman – presedinte al Uniunii Evreilor din România, presedinte al Federatiei Uniunilor de Comunitati Evreiesti din România, presedinte al Comitetului Joint distribution pentru România, membru al Parlamentului Român ­- a înaintat un memoriu în care esentiala era propunerea de a facilita emigrarea unui numar cât mai mare de evrei în Palestina, propunere la care Antonescu s-a raliat imediat.

De notat însa ca Anglia, importanta militanta pentru drepturile evreilor, folosea solutia deportarii evreilor sositi ilegal în Palestina, atitudine pe care nu a recunoscut-o regimului Antonescu pentru evreii aflati ilegal în România. În pofida acestei situatii, guvernul român era dispus în continuare sa favorizeze emigrarile prin acceptare tacita. Anglia s-a opus înca o data categoric. La propunerea facuta de dr. Filderman pentru o emigrare în SUA pe baza de reciprocitate, Brutus Coste, însarcinatul cu afaceri ad interim la Washington preciza: „Evreii din rasaritul Europei n-au fost niciodata considerati aici ca elemente a caror emigrare trebuie încurajata. S-a facut si se face o deosebire marcata între evreii din Occidentul Europei si cei din Polonia, Rusia si România. Când e vorba de fapte, simpatia americana pentru evrei opereaza doar pâna la un punct: interventii indignate în favoarea evreilor din Europa – da; admiterea în masa a mult deplânselor victime ale persecutiilor antisemite – nu.”

În ciuda tuturor piedicilor întâmpinate, Antonescu a continuat sa insiste pe ideea sa, iar într-o adresa trimisa Ministrului Afacerilor Straine a reconfirmat principiile emigrarii.

Emigrarile au continuat, nu în numarul scontat, ci în numar mic, cu acordul guvernului român si cu riscuri mari pentru emigranti.

Zigu Ornea îsi aminteste: „Antonescu si Filderman au fost colegi de liceu si erau prieteni. Antonescu s-a angajat sa protejeze populatia evreiasca în România si si-a respectat angajamentul; aceasta populatie nu a fost decimata si supusa holocaustului.”

Dupa razboi, când au venit comunistii evrei la putere, conducerea evreiasca ce salvase comunitatea de la disparitie, a fost ostracizata, amenintata si obligata sa fuga din tara clandestin – Filderman – sau expulzata – sef Rabinul {afran. Alexandru {afran a fost unul dintre cei la care s-au prezentat echipei de militari ca sa aresteze un criminal de razboi. El nu a fost niciodata agreat de comunisti – în frunte cu Ana Pauker, care îl considera un tradator.

În ceea ce priveste existenta unui Holocaust în România, în care zic unii ca au murit 400.000 de evrei, altii pretind 800.000, nu este de crezut ca va fi gasita dovada ca ar fi cazut atitia evrei victime ai unor legi si acte de guvernare îndreptate împotriva lor si urmarind exterminarea fizica a acestora. Au fost unii evrei executati prin sentinta Curtii Martiale, dar pentru tradare de tara, spionaj si acte de diversiune în favoarea unui stat inamic, cu care ne aflam în stare de razboi: Uniunea Sovietica. Singurii evrei din România care au suferit prigoana, suferintele si jertfele unui Holocaust, au fost cei din Nordul Ardealului, ajunsi în stapânirea Budapestei prin Diktatul de la Viena din august 1940. Au fost dusi în lagare cu acte în regula, cu toate dovezile necesare sau cei din Basarabia, Bucovina si Transnistria, dar pe care Ucraina sau Rusia refuza sa-i contabilizeze.

Sa se produca un Holocaust în Europa, la mijlocul secolului XX, într-o tara în care au venit la putere evreii comunisti, iar despre cele 400.000 sau 800.000 de victime sa nu se stie nimic si sa ramâna ascunsa aceasta crima gigantica? Evident, intrebarea este retorica.

Cu multi ani în urma, circula printre români povestea unei întâmplari anecdota: Alexandru Rosetti, invitat în Israel, este dus sa viziteze si muzeul memorial al Holocaustului de la Yed Vashem. Acolo da peste o statistica a victimelor înregistrate pe tari, în care România era trecuta cu 500.000 victime. Om cu crestere aleasa, Rosetti citeste si nu zice nimic gazdelor. Când se întoarce la ambasada României, se duce la ambasador si îl ia la rost, cum de admite asemenea ineptii. „Lasati domnule academician ca înca e bine”, îi raspunde ambasadorul. „La început au vrut sa ne treaca cu 600.000, dar am mai discutat cu ei, am mai dus câteva roti de cascaval, icre negre, niste Murfatlar, si au lasat la 500.000! Mai mult n-am putut! N-am avut cu ce!”

Si iata si declaratia-testament facuta de Wilhelm Filderman în lucrarea Populatia evreiasca în timpul celui de-al doilea razboi mondial, publicata la Iasi în 1994, editura Fundatiei Culturale Române, editie bilingva, scoasa de Gheorghe Buzatu:

„A fost mult acuzat regimul Maresalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului si Maresalul însusi a fost executat de agentii Moscovei ca fascist. Adevarul este ca maresalul Antonescu este cel care a pus capat miscarii fasciste în România, oprind activitatile teroriste ale Garzii de Fier din 1941 si suprimând toate activitatile politice ale acestei organizatii. Eu însumi, raspunzând unei întrebari a lui Antonescu la procesul sau – montat de comunisti – am confirmat ca teroarea fascista de strada a fost oprita în România la 21 ianuarie 1941, zi în care maresalul a luat masuri draconice pentru a face sa înceteze anarhia fascista provocata de aceasta organizatie si restabilirea ordinii în tara. În timpul dominatiei hitleriste în Europa, eu am fost în contact permanent cu Maresalul Antonescu, care a facut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expusi persecutiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emotionante de solidaritate si de ajutor între români si evrei în momente de grele încercari din timpurile imperiului nazist din Europa. Maresalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau masuri dure contra evreilor…

El este cel care mi-a dat pasapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazista a evreilor din Ungaria a caror viata era în pericol! Datorita politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administratie tranzitorie care, facându-le sa para pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun.

Am mentionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul ca poporul român, chiar când a avut într-o masura limitata controlul tarii, a demonstrat sentimente umaniste si de moderatie politica.”

De asemenea, nu este prea târziu sa ne aducem aminte de cele spuse în lucrarile lor de evreii Nicolae Steinhardt, Marcel Marcian, Oliver Lustig despre sufletul acestui popor în mijlocul caruia s-au nascut, au trait si au murit. Cu totii au marturisit despre situatia de exceptie – fericita – în care s-au aflat evreii din România în timpul razboiului, sub dictatura antonesciana.

Credem în seriozitatea si nepartinirea echipei de istorici români, evrei, americani constituita recent la Bucuresti pentru a stabili daca a fost Holocaust in Romania. Insa, credem la fel de mult ca acest popor – care a rezistat cu obstinatie timp de sute de ani valurilor de navalitori si vremurilor de restriste nemeritate – nu va crede si nu va accepta niciodata o asemenea acuzatie monstruoasa.

În final, gasim binevenita concluzia lui W. Filderman, care a tinut împreuna cu Sabin Manuila o comunicare la Congresul Institutului International de Statistica, la Stockolm, în 8-5 august 1957, cu titlul „Evolutia numerica regionala a populatiei evreiesti din România”: „In nici o tara dominata de nazisti n-a supravietuit o asa de mare proportie a populatiei evreiesti.”

Andrei Tudor Chiriac

Sursa: http://www.rostonline.org/rost/dec03ian04/holocaust.shtml

Genocidul sufletelor – Experimentul Pitești

“M-au dezbrăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate şi cu altă funie picioarele. Ce a urmat nu se poate descrie… bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, în tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit oasele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe plămânii mei.” – Eugen Măgirescu, supraviețuitor al experimentului Pitești.

Alexandr Soljenitîn – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 – considera că experimentul de la Pitești este “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.

Ceea ce n-a ajuns încă la cunoștința tuturor este ca în Arhipeleagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești. – Virgil Ierunca în cartea sa Fenomenul Pitești

În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societatii era pe cale de a se înfaptui: intelectualii, diplomatii, preotii, militarii, magistratii, politistii, oamenii politici ai vechiului “regim burghezo-mosieresc” erau în închisori, taranii cei mai gospodari erau deportati în coloniile de munca fortata. Tuturor împreuna si fiecaruia în parte li se aplica eticheta de “dusman al poporului”.

Mai ramasesera tinerii, o forta sociala imprevizibila si care trebuia sa fie anihilata. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Pitesti, denumit de Securitate “reeducare”. Metodele cele mai barbare de tortura psihica au fost aplicate asupra tinerilor detinuti “recalcitranti”, cu scopul de a-i face sa se umileasca reciproc, sa se maltrateze (fizic si psihic) reciproc. Victimele sunt transformate în calai, detinutii sunt torturati chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinta. Scopul: “reeducarea” prin distrugerea fizica si psihica, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor.

30 de ani de la revolta înăbuşită cu fecale

30 de ani de la revolta înăbuşită cu fecale
20 octombrie 2011, 02:00 | Autor: Cristian Delcea,Mihai Voinea

Foto: Fototeca online a comunismului românesc
Minerii din Gorj l-au ascultat supuşi pe Nicolae Ceauşescu, dar când dictatorul i-a lăsat fără pâine şi-au ieşit din minţi

În octombrie 1981, minerii de la Motru s-au răsculat violent pentru că nu le mai ajungea pâinea. Fronda a fost reprimată la 20 octombrie cu maşini de pompieri care au împroşcat căcat peste manifestanţi.
Istoria recentă a României ascunde multe nemernicii. Se împlinesc trei decenii de la cea mai josnică umilinţă la care au fost supuşi nişte cetăţeni ai României comuniste. Au cerut pâine, iar statul le-a dat, la propriu, căcat. În urmă cu exact 30 de ani, la Motru se petrecea un important scurtcircuit în angrenajul comunist. Răscoala minerilor de la Motru (judeţul Gorj) a fost pe nedrept uitată de istorie. „Adevărul” încearcă să o pună acolo unde îi este locul: alături de Valea Jiului ’77 şi de Braşov ’87.

Ţării, mai mult cărbune…

În anii ’70, lui Nicolae Ceauşescu nu-i mai ieşea din cap un lucru: să asigure independenţa energetică a ţării. Pentru asta avea nevoie de lignit. Şi de mineri. Aşa s-a populat Bazinul Olteniei cu mine şi mineri din toată ţara. Aşa a ajuns şi Motru să existe pe harta industrială a ţării. La începutul anilor ’80, falimentul economic se făcea simţit la nivelul maselor. L-au simţit şi minerii din Motru când n-au mai avut ce mânca înainte să intre în şut. Ar fi mâncat şi pâine goală, dar nici atât nu mai puteau cumpăra.

Până în toamna lui ’81, oraşele miniere erau bine aprovizionate. Ceauşescu nutrea convingerea cu totul corectă că ortacul trebuie să mănânce bine pentru a munci bine. La alimentarele minerilor se vindea pâinea „la liber”, nu pe cartelă. Veneau oamenii şi din Teleorman, cu „trenul foamei”, să cumpere pâine multă de la Motru.
În 1981, Partidul a tăiat însă şi din hrana minerilor. La 17 octombrie ’81, apărea în Buletinul Oficial decretul 313 care introducea raţionalizarea pâinii şi în zonele miniere. Raţia era de 400 de grame de pâine, de persoană, pe zi. Cu 400 de grame de pâine pe zi ţi-e foame şi la Biblioteca Academiei, darămite în mină, la târnăcop. Asta a declanşat furia.

Pângărirea lui Bobu

17 octombrie a fost într-o sâmbătă. 19 octombrie – cea dintâi zi lucrătoare cu pâinea cântărită în grame. Primii au început să cârtească minerii de la exploatarea Roşiuţa (la câţiva kilometri de Motru). Apoi, cei de la minele Leurda şi Motru n-au mai vrut să intre în şut. Şefii minelor au dat alarma la Comitetul de Partid Motru şi mai departe la Târgu-Jiu. Emil Bobu, secretarul cu problemele organizatorice al PCR, se afla într-o vizită de lucru la Craiova. Fiind anunţat de iureşul motrenilor, a sistat vizita şi a venit cu elicopterul la mina Leurda, la doi paşi de Motru.

Doctorul în istorie Gheorghe Gorun a aprofundat răscoala gorjeană. „Rezistenţa la comunism – Motru ‘981″ este o colecţie de mărturii ale participanţilor. Minerii povestesc acolo cum l-au primit pe Bobu la Leurda: l-au îmbrâncit şi i-au luat căciula din cap, ca să-l umilească. Unul mai puţinel la minte a scuipat în căciulă, apoi i-a îndesat-o la loc, pe cap, lui Bobu. Cei care n-au fost în preajma politrucului ­s-au descărcat aruncând cu cartofi putreziţi în el. Deja începea să miroasă pestilenţial. Din buza minelor, protestele s-au mutat spre seară în centrul Motrului. S-au strâns mii de oameni în faţa sediului administrativ al oraşului. Sediul era, de fapt, o scară de bloc cu Miliţia la parter, Consiliul Popular la etajul unu, Comitetul de Partid (etajele II şi III) şi Securitatea (etajul IV).

„Tot oraşul a fost în stradă, nimeni n-a mai intrat în şut. Au venit şi copiii şi gospodinele”, spune Gheorghe Gorun. Ce voiau răsculaţii? Să tranşeze direct cu Ceauşescu problema pâinii: „Să vină Ceauşescu!”. Dar Ceauşescu n-a venit. Şi pentru că n-a venit, minerii au scris cu cretă pe lopeţile cu care intrau în mină: „Jos Ceauşescu”. Şi le-au ţinut ca pe nişte pancarte.

Nu gloanţele i-au speriat…

Spre deosebire de revoltele minereşti din Valea Jiului (1977) şi de greva muncitorilor de la Braşov (1987), la Motru situaţia a fost atât de tensionată încât a intervenit Armata. A fost prima mişcare de protest din România comunistă care a impus intervenţia Armatei. Militarii au blocat intrările în oraş de teamă ca nu cumva cei din Valea Jiului să fi auzit de frământările de la Motru şi să se alăture.
La ora 18.00 au început violenţele. Din marea de oameni a fost aruncată o piatră într-un geam al Miliţiei. Miliţienii, speriaţi, au fugit pe scări la etajul al treilea al blocului şi au format acolo o celulă de criză, împreună cu ofiţerii de Securitate şi activiştii de partid. O a doua celulă se afla la sediul Combinatului Minier. Acolo se adăpostise Emil Bobu împreună cu prim-secretarul Gorjului, Nicolae Gavrilescu. Minerii au pătruns cu forţa în blocul administraţiei locale. Orbi de furie, au tăiat cablurile de telefonie şi au dat foc documentelor găsite în birourile Miliţiei şi Primăriei. Au aruncat pe ferestre tablouri, steaguri, documente, alimente, ţigări, butelii de aragaz.

Octombrie maro

Nivelul violenţei creştea cu repeziciune. De la Turnu Severin a venit în grabă mare o brigadă de luptători antitero. „Au acţionat şi militarii de la o unitate de cercetare diversiune din Mehedinţi, care au lansat zvonuri printre mineri că au început să fie răpiţi copiii”, spune Gheorghe Gorun. În agitaţia acelei nopţi s-a auzit un anunţ de la o portavoce care soma lumea să plece din stradă, altfel se va deschide focul. Martorii îşi aduc aminte că s-au tras mai multe trasoare în plan vertical. Speriaţi de zgomotul trasoarelor, minerii care devastau birourile administrative au coborât în stradă.

Şi totuşi, nu ameninţarea gloanţelor a golit piaţa de manifestanţi. După miezul nopţii şi-au făcut apariţia câteva maşini de pompieri. Oamenii au continuat să strige „Pâine, pâine!” şi „Jos Ceauşescu!”. După ce îşi învinseseră frica în faţa trasoarelor, maşinile de pompieri păreau o joacă. Numai că din tunurile acestora nu a ţâşnit apă, ci fecale amestecate cu urină din canalul rezidual al oraşului.
Minute bune a durat tirul acesta teribil. Când s-a terminat era trecut de trei noaptea. Era frig – noapte de octombrie – şi nu se mai vedea nici picior de om pe stradă. Pângăriţi şi îngheţaţi, epuizaţi şi flămânzi, minerii au fugit spre casele lor. A venit dimineaţa de 20 octombrie 1981, o zi de marţi. Tot centrul oraşului Motru mirosea puternic a vespasiană. „Din fericire nu a curs sânge. Din nefericire, regimul a mai înregistrat o victorie”, conchide Gheorghe Gorun.

Ispăşirea

Securitatea a scos câţiva ţapi ispăşitori pentru fronda unui oraş întreg. În noaptea de 19 spre 20 octombrie, Ceauşescu a fost tot timpul în contact cu Bobu, care-i raporta că sunt nişte beţivi prin oraş care fac rele. „Beţivii” trebuiau pedepsiţi. Din miile de participanţi, Tudor Postelnicu (şeful Securităţii) şi Emil Macri (şeful Contrainformaţiilor economice), veniţi la Motru pentru anchetă, i-au ales pe cei mai tineri şi care abia se stabiliseră în oraş. Au pus toată vina pe umerii a nouă tineri fără legături sociale, pentru a nu da naştere la noi revolte. Celor nouă li ­s-au făcut dosare de infractori de drept comun şi au primit pedepse cu închisoare între şase şi opt ani, pentru distrugere şi huliganism.

„O revoltă a pâinii s-a transformat într-o mişcare anti-Ceauşescu şi anti-comunism. Din acest motiv cred că Motru ’81 este mai important decât Valea Jiului ’77 şi Braşov ’87.”
Gheorghe Gorun istoric

„Am cerut pâine şi ei ne-au dat căcat!”

Anul 1981 n-a fost prea bun pentru Constantin Soare, care avea pe atunci 23 de ani. Era a treia vară în care lucra ca ospătar pe litoralul Mării Negre şi Mariana nu părea să fie decât o fată naivă de miner venită să vadă marea pentru prima dată în viaţa ei. E greu de înţeles tumultul care s-a petrecut atunci în mintea şi în inima tânărului Soare, dar cert este că el a plecat odată cu Mariana, s-a stabilit la Motru şi a îmbrăcat salopeta de miner.
Constantin Soare a fost pângărit şi mutilat de Securitate Foto: Cristian Delcea

„Lucram la Mina Horăşti de trei săptămâni când s-a aflat că trei maiştri de la Roşiuţa au refuzat să mai intre în şut şi au fost arestaţi. Eram nemulţumiţi pentru că nu se mai găsea nimic de mâncare, nici măcar zacuscă. Fiind cel mai nou, ceilalţi au zis să plec eu până în oraş să văd ce se întâmplă şi dacă nu mă întorc vin şi ei după mine”, începe Constantin Soare.

În oraş, tot mai mulţi mineri se adunau în faţa blocului administrativ. Securiştii au încercat să liniştească mulţimea spunând că arestaţii sunt înăuntru, că n-au fost duşi la Târgu-Jiu, aşa cum se zvonea. Au invitat în sediu o delegaţie de mineri, să vadă cu ochii lor. Aflat în delegaţie, Constantin Soare susţine că i s-a pus pistolul la ceafă şi i s-a pus în vedere că trebuie să-i mintă pe cei rămaşi afară.
„Când am ieşit afară, eu am spus adevărul: «Fraţilor, ăştia ne mint! Arestaţii nu sunt aici!». Atunci a început nebunia, au năvălit minerii şi cu braţele au rupt grilajele de fier de la geamuri şi am intrat înăuntru peste ei. Au fugit toţi securiştii şi activiştii. Când am intrat la ei şi am deschis frigiderele – erau toate bunătăţile de pe lume. Am luat nişte cârnaţi şi i-am aruncat pe geam: «Luaţi fraţii mei şi mâncaţi, că ia uite ăştia cum trăiesc şi noi murim de foame!»”.

El, Soare, nu regretă nimic

Luate prin surprindere, autorităţile locale au chemat întăriri de la Turnu-Severin şi de la Craiova pentru a-i reprima pe ortaci. Numai că numărul minerilor ieşiţi în stradă creştea. „Au adus atâtea trupe de ziceai că e Beirutul la Motru. Când au aflat ceilalţi mineri ce forţe au venit n-au mai intrat în mină la schimbul de seară şi au venit toţi, de la toate minele. «Omorâţi-ne, faceţi ce vreţi, dar nu ne mai lăsaţi în foamete! Vrem pâine!», aşa strigam”, îşi aminteşte Soare.

Luptele dintre cele două tabere s-au întins până târziu în noapte, când forţele de represiune, care încercaseră fără succes să spargă răscoala cu focuri de avertisment, au pus în aplicare ideea diabolică. Constantin Soare a fost în primele rânduri când s-a dat cu ce s-a dat: „Trecuse de miezul nopţii şi dacă au văzut că nu ne pot împrăştia cu gloanţe, atunci au tras cu vidanjele din canalizarea oraşului şi au aruncat în noi cu căcat. Noi ­le-am cerut pâine şi ei ne-au dat căcat! Ăsta a fost regimul comunist din România! Eram uzi, plini de rahat şi am plecat acasă pentru că mai rămăsesem prea puţini şi eram dezgustaţi. Dimineaţa, toţi copacii din zonă puţeau a rahat de nu puteai trece pe lângă ei”.
A doua zi, Soare a dispărut din Motru şi s-a refugiat la o mină din Munţii Almăjului, sub un nume fals. A încercat fără succes să fugă peste graniţă, iar apoi a fost prins, judecat şi condamnat la 8 ani de închisoare, din care a ispăşit 6 şi jumătate. „Pe noi, ăştia 9, ­ne-au scos ţapi ispăşitori, că eram mai tineri”. Soare a trecut prin trei închisori şi a îndurat torturi cumplite din partea Securităţii. Cel mai cumplit este că i-au fost zdrobite testiculele şi n-a mai putut avea copii. Şi cu toate acestea el nu regretă nimic: „Eu să regret? Eu, Soare? Eu, Soare, am strigat la Procuratura militară: «Trăiască Regele Mihai, moarte lui Ceauşescu!”. Am strigat aşa ca să-i înnebunesc pe securişti”.

Epilog: Soare trăieşte astăzi în Slatina, este Cetăţean de onoare al oraşului Motru şi are statut de deţinut politic. Pe Mariana, fata de la mare, n-a mai văzut-o niciodată. N-a căutat-o, dar tot a dat peste declaraţia ei când şi-a luat dosarul de la CNSAS. Spunea Mariana acolo că Soare era duşman al orânduirii socialiste şi că de-aia s-a mutat el la Motru, ca să pregătească revolta. Despre apusurile de soare, cu Soare, din vara lui 1981 n-a scris nimic, şireata.

„Mă încălzeşte pe mine că mi-a dat Ion Iliescu diplomă şi că m-au făcut cetăţean de onoare când eu, Soare, nu am mai putut să fac copii pentru că mi-au zdrobit testiculele?”
Constantin Soare
condamnat în urma revoltei de la Motru

Cei nouă condamnaţi în urma revoltei de la Motru

– Soare Constantin, Slatina (Olt), 23 de ani – 8 ani de închisoare
– Sârbu Gheorghe, Corneşti (Iaşi), 36 de ani – 8 ani de închisoare
– Gaidaş Alexandru, Mehadia (Caraş Severin), 19 ani – 8 ani de închisoare
– Târnovschi Nicolae, Fundulea (Călăraşi), 27 de ani – 7 ani de închisoare
– Chirilă Ştefan, Motru (Gorj), 22 de ani – 7 ani de închisoare
– Nişulescu Viorel, Roşiuţa (Gorj), 22 de ani – 7 ani de închisoare
– Tătaru Dumitru, Codlea (Braşov), 19 ani – 6 ani de închisoare
– Măciucă Valerică, Hunedoara, 21 de ani – 7 ani de închisoare;
– Ursan Vasile, Suharău (Botoşani), 19 ani – 7 ani de închisoare
Tătaru, Măciucă, Ursan şi Soare veniseră să lucreze în mină de mai puţin de o lună. Toţi au fost eliberaţi înainte de termen, în perioada ’85-’88.

%d blogeri au apreciat asta: