Mieluț de Paște

În fiecare an, bace Văsălie îşi face din timp lista cu clienţi pentru miel. În fiecare an coboară de  pe munte, de la stână,  miercuri înaite de sfântul Paşte cu miei tăiaţi pentru clieţii lui. Se duce şi la mătuşa Silvia, clienta lui veche, să o întrebe ce miel vrea, mai mare, mai mic.
Mătuşa îl ia de la uşă:
– Apoi bace Văsălie, am auzit io că p-aicea să vând câni în loc de miei, mie să-mi aduci miel viu, dacă vrei să-l cumpăr! Io nu mă las păcălită!
Să uită bace Văsălie lung la mătuşa Silvia.
– Apoi Sâlvie dragă, cânii mei de la stână îs mai scumpi ca 20 de miei fiecare! Doară nu-i crede că-s bolund, şi că i-oi tăia să ţi-i vând ţie! Şi cine ţ-a tăia mielu’, Sâlvie dragă, că bărbatu-tu îi cam moale şi a leşina lângă miel cu cuţâtu’-n mână!
Într-adevăr, bace Văsălie are nişte câini deosebiţi, cei mai frumoşi câini pe care i-am văzut vreodată. Imenşi, cu ochi albaştri, cu blană albă, lungă, pufoasă. Când stau cu labele din faţă drepte, nemişcaţi, par nişte jucării de pluş uriaşe. Un caniche negru face şi el parte din haita de la stână. S-a învăţat singur să alerge după oi şi să le adune. El singur adună oile rătăcite de turmă. Uriaşii stau nemişcaţi. Ei sunt doar paznici şi s-au luat de multe ori la trânte cu urşii şi cu lupii doritori de carne de oaie proaspătă.
– No lasă bace Văsălie, că găsesc io cine să taie mielu’,  vină dumetale cu mielu’ viu, să mă uit io în ochii lui şi să văd că-i miel!
– Poate fi şi ieduţă, Sâlvie! Îi şti face diferenţa?
– Io vreau miel viu, bace Văsălie, ne-am înţeles! Miel or iadă, vie să fie, să mă uit io în ochii ei, să văd că nu îi câne!
Cu mătuşa nu se putea glumi, prea fuseseră vorbe prin târg că se vând şi câini în loc de miei….
Vine ziua de adus miei, bace Văsălie îşi onorează toate comenzile, lăsând-o ultima  pe mătuşa Silvia. Pe toţi clienţii îi lămureşte că Sâlvia Nuţu Zahului o vrut miel viu, să să uite ea în ochii lui şi să fie sigură că nu îi câne… Cumpărătorii se uită la ieduţa albă, simpatică foc destinată mătuşii şi încep să parieze cu bace Văsălie că n-a fi nimeni în stare să taie ieduţa. Nici bace Văsălie nu o alesese chiar din nevinovăţie sau din întâmplare, din toată turma, pe  ieduţa albă spumă, mică, frumoasă şi simpatică foc, şi nici nu-i pusese  fundiţă roşie la gât doar ca să se laude…
Ajunse în sfârşit cu ieduţa şi la mătuşa Silvia. Se uită mătuşa la ieduţă, se uită ieduţa la mătuşa Sâlvie… şi de Sfintele Paşte mătuşa Sâlvie a avut miel, ieduţă, dar nu la tavă, ci spălată, şamponată, parfumată şi periată, mângâiată şi răsfăţată,  că era frig afară, doar nu era să lăse biata ieduţă în garaj, trebuia să o ţină în casă!
…şi trece Sfântul Paşte, dar ieduţa tot n-a fost tăiată! Dar şamponată, periată şi plimbată pe gazoane şi prin parcuri, da!
Lumea râdea deja, dar mătuşa Sâlvie nu se îndura de ieduţă. Că nu o va mai tăia, nu se mai îndoia nimeni, pariurile erau ce va face totuşi mătuşa Sâlvie cu ieduţa, care de-acuma fusese mutată în garaj, fiindcă era prea mare. Venea mătuşa de la şcoală, ieşea la iarbă cu ieduţa, apoi cu capra, că ajunsese ieduţa-albuţa capră în toată firea, dar mătuşa nu găsise încă stăpâni destui de buni la ţară pentru ea. Că deh, de-acuma era capră cu ştaif, crescută la oraş, şamponată şi parfumată, periată şi educată, îi trebuiau stăpâni pe măsură…
Bace Văsălie îşi râdea în barbă şi când voia să o supere pe mătuşa Silvia, o întreba cu glas plin de nevinovăţie:
– No, Sâlvie dragă, taiat-ai ieduţa, ori nu ai tăiat-o? Tulai, că mare s-o făcut! Tulai, că fain miroasă! Da ce beteşig i-ai făcut?! Că doară n-ai dat-o cu odicolon?! O creşti la bloc, Sâlvie, aşe văd io… Sâlvie dragă, vrei să o tai io? Or vrei să o ieu sus, la stână, că n-o tai, o ţâu acolo, şi mă fălesc ce capre cresc io, dacă le ţân doamnele la bloc!
Până la urmă bace Văsălie a avut câştig de cauză, a luat ieduţa sus, la stână. În fiecare an mătuşa Sâlvie vizitează ieduţa. Bace Văsălie jură că nu va tăia ieduţa niciodată, iar mătuşa Sâlvie jură că n-o să mai comande miel viu, să se uite ea în ochii lui şi să vadă că nu-i câne, niciodată!

Anunțuri

Vasile Andru: Terapia destinului

Vasile Andru

scan0067

Vasile Andru: Farmece, legări, dezlegări

Predestinare biologică și supraviețuire

Vasile Andru: Despre grădinile ascunse

Vasile Andru: În căutarea raiului

Vasile Andru: Când mintea paște, norocul dă lapte

Vasile Andru: Accesul la subconștient

Vasile Andru:Vrăji și victime

Vasile Andru: Explorare în inefabil. Itinerar japonez

Vasile Andru: Călătorii inițiatice

Vasile Andru: Îndreptarul de viață al lui Teofil Pârâianu

Mexicul retrăit de Vasile Andru

VasiLe Andru: Liniștea, partea 3/5

Vasile Andru: În preajma lui Dalai Lama am simțit bucuria unei promovări

Vasile Andru: Sunetul țării mele

Vasile Andru: Oratio mentis

Vasile Andru: Literatură și religie

Vasile Andru: Despre grădinile ascunse

Vasile Andru: Surâd, deci exist

Vasile Andru: Oratio Heszchasta în Japonia

Întâlnire de suflet cu Vasile Andru

http://www.privesc.eu/Arhiva/9596/intalnire-de-suflet-cu–Vasile-Andru-autorul-cartii–Terapia-Destinului–si-Danand-autoarea-cartii–The-Gift-of-Now-

Terapia destinului, Vasile Andru

Pentru mulţi, viaţa e un cumul de erori. Erori neştiute, abateri imperceptibile de la legea naturală sau legea relevată, contrarieri ale dreptei naturi. Erori în aparenţă banale, cum ar fi eroarea de a fi mâhnit, care este o agresiune împotriva ta însuţi şi care îţi înjumătăţeşte puterile. Sau conflictele cu sine, cu semenul, cu spaţiul, cu sacrul – şi toate ne strică viaţa. Prin cumul, erorile fac o cifră mare şi omul moare înainte de vreme sau decade înainte de a muri. Dar există şi inversul acestei situaţii. Există şi cumul de soartă bună. Omul este în stare să adune nu doar greşeli, ci şi noroc…

REGENERARE PRIN OBSTACOL
Nu te plânge că în calea ta sunt obstacole, ci minunează-te că viul răzbeşte printre obstacole care-l copleşesc. În loc să te minunezi de puterea viului, tu te mânii pe terenul pe care trebuie să trăiască. Sunt om născut în timpul unui război mondial şi mereu mă minunez de puterea vieţii care răzbeşte chiar în inima primejdiei maxime, în inima catastrofei.
De altfel, obstacolele sunt în stare să-şi stimuleze duhul treziei. E drept, în faţa obstacolelor sunt două feluri de reacţii: unii care cedează, alţii care cunosc supraregenerarea.
În folclorul românesc, Sfânta Miercuri este cea care pune obstacole şi tot ea le înlătură.
Ceea ce ţi se pare înfrângere, nu-i decât o faţă a ascezei.
Iar cele obţinute fără asceză se sting repede.
Nu te mânia că există obstacole. Mânia perforează şi strică acel înveliş energetic nevăzut, compunere de câmpuri în pâlpâire, care protejează corpul nostru. Există boli grave din mânie şi există vindecări miraculoase din isihie (practica liniştii lăuntrice).
Nu te mânia pe Balcani şi pe balcanici. Nu-i crede adversari pe cei care înhaţă mai bine decât tine. Deschide ochii. Nu există duşmani, ci numai nevroze. Nu există adversari, ci doar victime ale propriei lor dizarmonii.
Dacă înţelegi aceasta, mintea îţi va inspira soluţii optime în orice situaţii.

Iniţiere în TERAPIA IERTĂRII
„Exerciţiul” iertării se practică la apusul soarelui. Apusul este o articulaţie importantă a zilei. Foloseşte energia finalului de zi pentru cel mai important exerciţiu al optimizării tale.
Nu te culca niciodată apăsat de neiertare. Să nu rămână în mintea ta, peste noapte, cel neiertat. Tot ce rămâne neiertat în tine se transformă în program negativ şi produce viitor rău. Neiertarea este o legare psihică, iar legarea este tăierea vieţii.
Adversitatea este o impuritate şi o legare, n-o lăsa în tine, dizolv-o. Aşadar, tu ierţi pentru tine, nu pentru altul. Ierţi ca să dizolvi un focar patogen. Ierţi ca să te dezlegi de mâini şi de picioare. Ierţi ca să exorcizezi.
Boala este o informaţie despre încătuşare. Când ierţi un „adversar”, tu te descătuşezi de el, tu rupi lanţul (cea mai dură legare este între victimă şi călău).
Tu ierţi ca să programezi mintea nopţii cu sănătate. Mânia îţi sparge aura corpului, iertarea o face strălucitoare.

Dragostea se înrudeşte cu rugăciunea, cu meditaţia, exact în acest punct: desfiinţează identificarea cu corpul fizic. Chiar dragostea fizică are această putere: îţi abate atenţia de la corpul fizic şi te face să trăieşti în aşteptarea unui miracol.
Prin dragoste, omul se află în vecinătatea supra-omenescului. În el se desfiinţează cele 3 iluzii (iluzia timpului, iluzia personalităţii şi iluzia cuvintelor: el trăieşte într-un prezent etern). Chiar dacă cele trei iluzii ale fiinţei sunt desfiinţate tot printr-o ILUZIE: cea a veşniciei prin trup.
Dar, în ierarhia iluziilor, dragostea fizică este cel mai sus: este iluzia care se află chiar la un pas de real, la un pas de veşnicie, pentru că într-adevăr ea conţine un eşantion de eternitate. Iar din acest eşantion unii extrag bucurie deplină.

SUNT 4 ARHITECŢI AI ELIBERĂRII. Liniştea, condiţia fericirii, este o construcţie. De aceea vorbim de arhitecţi.
Pe arhitecţii eliberării i-am aflat şi în înţelepciunea Vedantei şi în asceza creştină. I-am aflat în cartea înţeleptului divin Vasishta (vezi tratatul Yoga supremă), dar şi în prorocul Isaia (30, 15); i-am aflat şi la isihaştii români. Aceste surse, în termeni diferiţi, vorbesc despre o realitate unică: exprimarea (construirea) puterii sufleteşti.
Îi numim astfel pe cei 4 arhitecţi ai eliberării: Alegerea harică; Autocontrolul; Atitudinea de mulţumire şi laudă; Adunarea cu înţelepţii.
Imaginaţi un templu. Templu înseamnă măsură: măsurarea cerului la proporţii pământene; proiecţia cerului pe pământ. Imaginaţi şi un castru latin. Castrul latin are forma unui templu: are 4 porţi şi, în interior, două drumuri în formă de cruce. Toate templele din lume au patru porţi.
Plasaţi la cele patru porţi câte un arhitect al eliberării. Veţi obţine diagrama optimizării umane.

Alegerea harică. În India, un cărturar de-al locului îmi zicea: “În rugăciunea creştină Tatăl nostru, voi cereţi pâine, deci vă programaţi mentalul cu neliniştea hranei, cu ataşarea de grija pâinii”.
I-am răspuns: Nu-i vorba de pâine, ci de “alegerea de fiinţă”. În latină propoziţia sună astfel: Panem nostrum supersubstantialem da nobis hodie. Adică: “Pâinea noastră cea supra-hrănitoare dă-ne-o nouă astăzi”. Adică, între cele multe, alegem ceea ce ne zideşte: cele de fiinţă. Pâine supra-hrănitoare (super-substanţialis) este fie cereala, fie Cuvântul, fie gândirea pozitivă. Pâinea-trup este una din cele 7 taine ale salvării.
(Paranteză. Lucrurile, fenomenele au trei calităţi: euharic sau sporitor; de mişcare sau exploziv; de frânare sau potenţial).
« De fiinţă »: euharistic, sau bine-dăruit: ceea ce nu contrariază natura, ceea ce concordă cu sensul naturii, cu Legea cosmică. Ceea ce face să sporească duhul, pentru că fiinţa este duh.

Autocontrolul – al doilea arhitect – duce la tripla stingere: a trebuinţelor materiale, a patimilor, a gândurilor. Sunt trei războaie de purtat, scriu textele patristice. Dar dialogul nostru e purtat în Bucureşti, într-o metropolă din secolul 20, nu în mânăstire. Ce fel de autocontrol se poate practica în condiţile vieţii agitate de oraş? Ce practici spirituale pot face oamenii care câştigă greu pâinea? Sunt întrebări actuale. O informare spirituală şi o practică spirituală un sunt un lux, ci o necesitate a supravieţuirii. Echilibrul psiho-somatic, maturitatea emoţională care pot surveni prin autocontrol sunt necesităţi ale supravieţuirii.
Un val de sinucideri printre tinerii japonezi a survenit în anii optzeci. Acei tineri, în biletele care le lăsau, spuneau că se sinucid pentru că ei urăsc lumea părinţilor lor. Un psiholog japonez a scris că tinerii japonezi sunt foarte inteligenţi (au coeficientl de inteligenţă cel mai ridicat din lume), dar sunt imaturi afectiv. Există sinucidri din singurătate şi sinucideri din imaturitate emoţională.
Arhitectul trei: Atitudinea de mulţumire şi laudă.
Am întâlnit o persoană de 38 de ani, care bolea de scârbă de viaţă. Scârba de viaţă scade imunitatea corpului şi produce nevroza de carácter. Ca să mai trăiască, persoana respectivă trebuia să-şi schimbe schema mentală, să-şi îmbunătăţească filtrul ce selectează emoţiile pozitive.
“Să-ţi începi ziua cu un gând de mulţumire, de laudă, de ofrandă”, au zis înţelepţii, iar sofrologii au preluat acest îndemn, l-au transformat în postulat terapeutic.
“Dar n-am nici un motiv de mulţumire! Zicea persoana. Absolut nici un motiv: Mi se întâmplă numai rele. Mi-e silă de ziua de azi, de spaţiul ăsta, de planeta asta, de mine, de tot! zicea. N-am nici un motiv de mulţumire cu care să-mi încep ziua, n-am nici un dram de noroc. În schimb, am 99 de motive de scârbă şi silă”.
Zic : « Ai pus punctul pe i. Omul este fiinţa care, ca să supravieţuiască, foloseşte o şansă contra 99 de adversităţi. Chiar asta este prima definiţie a viului. O şansă contra 99 de adversităţi”.

O doctoriţă oftalmolog, specializată în chirurgie oculară îmi spune: “Azi am operat un caz greu. Omul şi-a pierdut un ochi, iar acum îl operăm pe al doilea, cu şanse minime. Pacientul ne implora: “Faceţi cumva să văd măcar o rază de lumină. Un sper mai mult, ştiu că un pot să recapăt văzul. Dar o zare de lumină să-mi daţi. Dacă aş vedea o zare de lumină, aş fi fericit tot restul zilelor…”
El pierdea totul, el un implora decât o rază. Darul luminii soarelui, darul zilnic. Dimineaţa îţi aminteşti asta. Fiecare nouă zi este un dar care ni se face.

Arhitectul patru: adunarea cu înţelepţii, adunarea împreună a celor ce vor să fie tari împreună. Este un mod de întreţinere a duhului aprins. Altfel, omul este supus căderii, supus stingerii duhului. Definiţia omului este: fiinţa înzestrată cu raţiune şi supusă căderii.
În singurătate, pierdem ritmul înalt.
Există o singurătate a căderii lente şi alta a nevrozei.
De ce suferă un depresiv? De ce este nefericit un depresiv ? Când un depresiv vreasă se sinucidă, prin gestul său disperat, el cheamă. El ne cheamă. El nu ne găseşte. El nu ştie drumul spre

%d blogeri au apreciat asta: