Vasile Andru, Psihoterapie isihastă, practica Fericirilor

Practica celor 9 Fericiri: terapie şi iluminare

„Fericirile” (din Predica de pe Munte) propun şi prilejuiesc o terapie şi o iluminare. Ele au o parte terapeutică şi una iluminatorie.
În analogie cu Rugăciunea Domnească, ea însăşi având două părţi, fluid unite: prima parte este iluminatorie; a doua este terapeutică, vindecătoare.
Ca, de altfel, toată învăţătura Marelui Doctor Hristos, care este vindecare-iluminare-mântuire: vindecarea trupului (terapie), a minţii (iluminare), a duhului (mântuire).

Foarte didactic vorbind, zicem că:
-Fericirile 2-5 sunt terapeutice;
-Fericirile 6-9 sunt iluminatorii;
În realitate, ele toate sunt un ansamblu soteriologic.
Nefericirea este agitaţia minţii.
Fericirea este liniştea minţii.
Cele 9 Fericiri scot din mental germenii neliniştii, ai agitaţiei, ai frustrării, ai rumegării de gânduri. Scot din minte prejudecăţi zdrobitoare, între altele: că hulirea ar fi înjositoare, suprimantă. Mintea, purificată de acest balast, este mintea sănătăţii.
„Fericirile” dau şi şocul iluminării.
La drept vorbind, iluminarea nu este un spectacol fosforescent: ci, iluminarea este un aspect al deplinei sănătăţi.

Fericirea întâi:
„Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia cerurilor”.

Şocantă, paradoxală rostire; ea are rol aparte: de a produce „încălzirea ascetică”, a face corectarea firii, corectarea mişcării minţii, corectarea „agitaţiei”, trecerea minţii spre un registru special de percepţie, valorizând exact ceea ce pare mai dispreţuit în om: sărăcia duhului. Valorizând la maximum „piatra” pe care meşterii o „aruncă”, dar Mântuitorul face din ea „piatra unghiulară”.
Este şi fericirea stării naturale: încurajarea ei, elogiul ei. Săraci cu duhul: gradul zero al imaginaţiei, al viciului, al egoului. Starea-copil care a dobândit împărăţia. Fericirea „kenosis”.

Fericirea a II-a:
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Interiorizarea acestei „fericiri” tămăduieşte intoleranţa la frustrare.
Plânsul este un semn al nesuportării frustrărilor.
Sunt mai multe feluri de lacrimi şi de plânsuri.
Există tristeţea mortifer şi cea salutifer.
Mântuitorul se referă la cea foarte des întâlnită: a celor depăşiţi de posibilitatea de a îndura frustrările de tot felul.
Plânsul intoleranţei, al jenei, al excluderii.
Dar plânsul este valorizat ca semn care atrage mângâierea. Ca slăbiciune care cheamă un beneficiu.
Plânsul nu inferiorizează, ci valorizează.
Dar mai ales, repară frustrările… Tămăduieşte intoleranţa la frustrare, boala românilor la acest răgaz de veac.

Fericirea a IlI-a:
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”.

Prin aceasta se realizează terapia agresivităţii. Nu prin pedepsirea ei, ci prin transformarea sa în opusul ei.
Hristos nu-i „didactic”, ci practic: arată ce beneficiu imens vor avea cei care vor topi agresivitatea şi se vor îmblânzi.
Hristos face o promisiune (sau o revelare) mare: Cei blânzi vor moşteni pământul! Omul reacţionează puternic pozitiv la sugestia moştenirii. Şi când i se conferă o moştenire atât de însemnată, mintea cunoaşte o transformare, o mutaţie: trăirea predestinării. El înţelege spontan că blândeţea este foarte rentabilă, predestinată! O încurajare teribilă, o recompensă fertilă…
Perspectiva răsplătirii blândeţii topeşte agresivitatea (inconştientă adesea).
Un psihoterapeut poate folosi această revelaţie în tratarea complexului Cain.
Am cunoscut un duhovnic care dădea canon „medical” repetarea unei „fericiri”, aleasă în funcţie de lacuna morală sau temperamentală a penitentului, sau în funcţie de o dizabilitate psihică. La mulţi din satul unde păstorea le-a cerut repetarea Fericirii a II-a, asociată cu mătănii.
El indica repetarea acelei Fericiri în perioada postului, cu care o asocia.
El obţinea rezultate însemnate într-o comunitate rurală. Astăzi el are 92 de ani. Nu-şi etalează merite în „îmblânzirea” satului (care, prin anii ’60, era renumit prin bătăuşii săi şi prin dispreţul general al „blândeţii”, considerată o slăbiciune!).
El îmi zice: De altfel, repetarea consecventă a „fericirilor” a fost propriul meu canon, ca să nu se învârtoşeze mintea.
Fericirea a IV-a:

Fericiţi cei ce flămânzesc şi cei ce însetează pentru dreptate, că aceia se vor sătura”.
Tămăduieşte reacţia de primaritate. Deci tămăduieşte primitivismul nostru, dependenţa de biologic, cedarea la înfometare şi sete. Vom înţelege şi la propriu şi la figurat. Şi sete biologică şi sete de dreptate. Tămăduieşte nerăbdarea, tămăduieşte impulsivitatea, (căci cei însetoşaţi de dreptate pot lesne deveni impulsivi, primejduiţi). Iar când această îndemnare hristică ne spune: „Fericiţi cei însetaţi de dreptate!” reuşeşte să prevină reacţia de impulsivitate, sentimentul revoltei, al nerăbdării şi, spuneam, previne reacţia de primaritate, care este şi o trăsătură naţională.
Noi avem temperamente de primaritate. Adică, la o insultă, reacţionăm imediat; la o lovire reacţionăm imediat.
Orientalii, iată, nu reacţionează imediat. Orientalii au reacţii de secundaritate. Dacă l-ai lovit sau l-ai vexat pe un chinez, el nu reacţionează deloc, amână replica, revanşa.
Amânarea înseamnă îmbunătăţirea reacţiei. El o îmbunătăţeşte în două moduri: fie creştineşte, adică, anulând-o; fie vicleneşte, făcând-o subtilă şi atât de dureroasă, încât o păţeşti întreit. Picătura chinezească, da?
Noi, creştinii, ca să exersăm reacţia de secundaritate, îmbunătăţim răspunsul la o vexare întorcând şi celălalt obraz. Iertând. Vindecând. Este cel mai bun răspuns.

Fericirea a V-a:
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.

Este terapia egoului, a hipertrofiei egoului.
Multe tulburări de personalitate sunt cauzate de egoul hiperdezvoltat.
Cei care se suspectează de egoism, trebuie să opteze pentru Fericirea a 5-a.
Milostenie = ofrandă. Eul este simbolizat în obiecte. Câte posesiuni aduni, atâta egou hrăneşti, manifeşti. Şi invers: câte obiecte dăruieşti, atâta egou arunci, eliberezi, mântuieşti.

Fericirea a VI-a este din seria Fericirilor iluminării:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

Rugăciunea minţii în inimă îţi purifică mintea de gânduri, de amintiri, de necazuri, de griji.
Purificarea creează condiţia iluminării. Nu îţi aduce prompt iluminare, ci condiţia iluminării. Ce înseamnă: „Îl vor vedea pe Dumnezeu”? Vor trăi starea teoforică sau teofania, arătarea lui Dumnezeu.
Este posibilă vederea lui Dumnezeu chiar în viaţa aceasta! spune Simeon Noul Teolog.
Mulţi se îndoiesc. Stă scris că nu poţi să-L vezi pe Dumnezeu şi să mai trăieşti după aceea. Ce înseamnă asta?
Asta înseamnă:
1) Fie că Îl vezi pe Dumnezeu doar în clipa finală a morţii, dacă ai trăit la mari înălţimi sufleteşti; 2) Alt sens: dacă L-ai văzut pe Dumnezeu, nu mai poţi supravieţui lumescului. Devii altceva, devii altcineva. Nu mai eşti din lumea aceasta.
Simeon Noul Teolog zice că poţi să-L vezi în condiţii cu totul şi cu totul excepţionale pe Dumnezeu în timpul vieţii.
Unii „văzători” spun că au avut parte de arătări divine. Este mai curând vorba de medierea prin „mesageri” care sunt îngerii. Anghelos înseamnă veste. Adică Dumnezeu se vesteşte -îşi vesteşte un aspect al voii sale printr-un anghelos, printr-un vestitor, care desigur, nu este umanoid, nu seamănă cu un omuleţ.
Este o vestire atât de puternică încât poate avea concreteţe luminoasă.
O să revenim altă dată la relaţia dintre viziune şi „informaţional” divin.
Mulţi se apropie de un informaţional special. Prin inspiraţie sau prin viziune. Câtă vreme mai ai impurităţi, „viziunea” este deformată de elaborări subiective.
Purificarea viziunii. Cum se purifică o viziune? De ce trebuie să o purificăm? Poţi să ai o viziune care este plină de elaborări subiective, de impresii subiective, de impurităţi personale, din imediat sau din depărtat, din ancestre.
O viziune, ca să ştii că este tot mai aproape de informaţionalul divin, trebuie purificată şi ştim că Antonie cel Mare spunea ucenicului său: „Azi a venit la mine îngerul şi i-am spus să plece”. Ucenicul s-a speriat şi Antonie i-a zis: „Nu te speria, să faci la fel când îngerul vine la tine: să-i spui să plece”.
De ce? Dacă a fost cu adevărat îngerul, el ştie de ce l-am alungat. Dar dacă nu a fost cu adevărat, bine am făcut că l-am alungat. Şi va veni mâine încă o dată, dacă sunt într-o stare receptivă, îi spun să plece şi mâine. Şi va mai veni încă o dată. De fiecare dată când el va veni, va veni mai purificat de adaosurile tale subiective.
Purificarea viziunii se face prin înlăturarea viziunii. Pentru că în primele faze ale vieţii contemplative, viziunile au multe elaborări personale şi scenarii personale. Dar pe măsură ce le spui să plece, ele revin mai curate, până ce într-o zi, când vei avea harul şi experienţa lui Antonie, viziunile vor fi atât de curate încât poţi să speri la atingeri teoforice, aproape de informaţionalul dumnezeiesc.
Cine optează pentru Fericirea a 6-a, înseamnă că are predilecţii spre iluminare.

Fericirea VII
Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fii lui Dumnezeu se vor chema

Este o Fericire iluminatorie.
Ce înseamnă „Făcătorii de pace?”. În primul rând, ne referim la pace interioară. Cu cât veţi face mai multă pace interioară, cu atât vor veni efluvii de pace spre cetatea agitată şi suferindă, care este Bucureştiul actual, sau Europa actuală, şi care au nevoie de această pace.
Un grup care se roagă este un nucleu morfogenetic, adică născător de forme energetice bune. Într-o stare de contemplaţie, sunteţi nişte emiţători de câmpuri morfogenetice în Bucureştiul acesta năcăjit şi agitat şi suferind.
Se aşază un strop de pace în sufletele concetăţenilor noştri, chiar dacă ei nu ştiu.
Important este ca făcătorul de pace să simtă că a făcut pace în el.
Ioan Gură de Aur spune: „Roagă-te şi pentru altul”. Pentru pacea altora. E bine să te rogi pentru altul, dar Dumnezeu nu vrea trândăvia acelui „altul”. Chiar dacă te rogi pentru altul, primul beneficiu va fi al tău. Dacă acel „altul” e bolnav, neputincios, atunci îl ajuţi.
În tot cazul, când te rogi, primul efect înălţător îl resimţi tu însuţi, spune Ioan Gură de Aur. Această Fericire dezvăluie taina şi condiţiile înfierii divine. Vei fi înfiat de Dumnezeu Tatăl dacă vei cere înfierea cu vrednicie, cu evlaghie şi cu isihie.

Fericirile a VIII-a şi a IX-a:
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor”.
„Fericiţi veţi fii când vă vor ocări şi vă vor prigoni din pricina Mea, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.”

Dacă Fericirile VI şi VII sunt Fericirile Iluminării prin asceză, Fericirile VIII şi IX sunt ale Iluminării prin martiriu. Prin ultima probă a sfinţirii, care este martiriul.
Căci asceza oricât de puternică ar fi, nu ne duce chiar până la identificarea cu Hristos. Numai martiriul.
A fi prigonit pentru dreptate. Se referă la martirii justiţiei terestre.
A fi prigonit pentru Hristos. Înseamnă martiriu pentru justiţia divină.
Sunt cele două forme ale martiriului: cu d mic = dreptate; cu D mare = Dumnezeu. Sunt cununi ale desăvârşirii omeneşti.
În plan terapeutic, „Fericirile” pot preveni prăbuşiri personale şi pot prilejui înfloriri spontane, înflăcărări vindecătoare. Extensia emoţiilor pozitive. Iar emoţiile pozitive sunt vindecătoare.
Ştergerea surselor psihogene.
Fericirile pot rezolva aşadar probleme emoţionale, nevroze, tulburări de personalitate (deprimare, atimie, obsesii, complex de persecuţie). Pot „recicla” afecte negative (inferioritate, devalorizare) mutând mintea în planul afectelor pozitive. Preschimbând plumbul depresiei în aurul înseninării. Transformă psihologia de învins în psihologie de învingător, prin credinţă, prin revelarea puterii celui „slab”.
Corectează astfel factori afectivi implicaţi în echilibrul psiho-somatic şi-n destin.
Sunt, în întregul lor, un excelent corector al mişcărilor căzătoare, psihogene, ale minţii.
Corectarea mişcării minţii
„Fericiţi cei ce plâng…” Aşa sună o mare descoperire terapeutică: a da un sens pozitiv suferinţei. A da suferinţei un sens transformator. Mintea care dă sens pozitiv plânsului sau suferinţei grăbeşte vindecarea.
Tristeţea, mânia, nemulţumirea, osândirea — sunt mişcări greşite ale minţii.
Psihologia vestică le numeşte „emoţii distructive”.
Psihologia orientală vorbeşte de „cele 4 otrăvuri ale minţii”.
Mânia, invidia sunt otrăvuri puternice, sunt auto-otrăviri.
Intoleranţa la frustrare (însetare, înfometare) îngustează mentalul.
Tristeţea, plânsul diminuează prezenţa persoanei în lume şi, când atinge nivelul „mortifier”, produce depresie.
Non-blândeţea, osândirea semenului – sunt semne ale complexului Cain.
Puterea de şocare, de avertizare a celor 9 Fericiri corectează asemenea mişcări patogene ale minţii.
Cum se practică „cele 9 Fericiri”?
În mod curent, la creştinii practicanţi, se face în context liturgic. În mod special, se face de către psiho-terapeut care le asociază modurilor de decondiţionare mentală. Şi care, în prima fază, se serveşte de toate 9 „Fericiri”, creând condiţia trecerii de la simţuri la duh. În faza a doua, el alege spre interiorizare una dintre cele 9 Fericiri, în funcţie de dizabilitatea psihică individuală. În context liturgic, vedem că Fericirile sunt plasate în prima parte a slujbei şi purifică mintea de apăsări şi îndoieli pământene, pregătind penitentul pentru taina euharistiei.
După „teologia fericirilor”, să spunem şi un cuvânt despre „fiziologia” lor.
S-a studiat chimia fericirii şi s-a constatat că corpul nostru produce şi un „drog” — se cheamă endorfină. Un narcotic.
Aşa cum bolnavii în mare suferinţă trebuie să ia narcotice — există un stadiu când nu se poate altfel: incurabilul ia narcotice, sub supraveghere. Narcoticul ce face? Blochează calea la suferinţă.
Ei bine, trupul nostru, produce el singur un narcotic, o substanţă psihedelică. Este endorfina. Un fel de morfină subtilă şi grozavă.
Aflăm astfel că există şi narcotice „la purtător”, produse de trup. Cum, în ce condiţii trupul poate produce endorfine?
Endorfina este „molecula fericirii”. Substanţă calmantă, şi apropiată de opium, ca efecte. Acest drog uman, care prezidează chimia stării de bine, a fost descoperit în 1975. „Vărul” vegetal al endorfinei ar fi macul…
Vincent Borel, care a studiat „chimia dragostei”, observa mecanismul natural al corpului: Hipotalamusul, centrala chimică a creierului, stimulat fizic (prin hormoni volatili, de pildă), sau psihic (prin memoria afectivă, din hipocâmp), inundă corpul cu un val de amfetamine naturale (dopamină etc). Starea de bine se extinde, până la euforie.
Când această „uzină de amfetamine” este pusă-n mişcare de amorul fizic, corpul este solicitat tot mai mult şi după 2-3 ani survine un surmenaj amoros chimic, creierul nu mai poate elabora suficient endorfina, acea morfină umană naturală.
Fericirea care depinde de un obiect exterior este trecătoare.
Fericirea care decurge din interior, din progresie spirituală, din stabilitatea minţii – este cea care durează.
Rugăciunea minţii în inimă poate facilita ea însăşi secreţia de endorfina, mai ales în faza incipientă, în faza lucrătoare.
În practica isihastă, incidenţa cu „chimia fericirii” este secundară.
În faza „coborârea minţii în inimă”, ştim că se produc efecte medicale însemnate, între altele activarea acelei „inimi” energetice, care este thymos, glanda timus. Timus-ul este un corector energetic, implicat în sporirea imunităţii, dar şi-n acea stare numită „protimie”. Protimia, sau înflăcărarea inimii, şi agalia, sau veselia duhovnicească, sunt paşi importanţi în dobândirea unei fericiri stabile.
Am făcut aceste referinţe medicale pentru că ele dau posibilitatea terapeutului să controleze mai bine intervenţia sa corectoare. Dar, după toate acestea, vom observa că practica celor 9 Fericiri are efecte spirituale care depăşesc orice altă referinţă. Ele reuşesc acea mutaţie de la simţuri la duh care, în final, au o încununare soteriologică.

Anunțuri

Despărțirea de Vasile Andru

fam Andru

Despărțirea de Vasile Andru
Este neobișnuit ca o soție să scrie un panegiric la moartea soțului său. Nu știu dacă Vasile Andru și-ar fi dorit asta. Acest moment al trecerii este, de obicei, unul al lacrimilor. Dar și al aducerii aminte de cel care ne părăsește. Cei care l-au cunoscut, știu că acest om, atâta timp cât a trăit, nu a făcut deloc eforturi de PR în ceea ce privește propria persoană, cu atât mai mult în ce privește propria operă! Nevoia aceasta de a vorbi despre Vasile Andru, la momentul când ne despărțim de el, mi-a venit, gândindu-mă la două lucruri, la parabola biblică despre lumina care nu trebuie pusă sub obroc și la legenda Sfintei Xenia. Vasile Andru a lăsat o dâră de lumină în cei care l-au cunoscut, iar eu mă simt datoare, să dezvelesc acest izvor, această sursă de lumină, care pare că luminează chiar mai tare azi, după ce el a plecat dintre noi. Al doilea imbold a venit de la Sfinta Xenia, cea care, după moartea soțului său, a îmbrăcat haina militară a acestuia și s-a identificat cu el, transfigurând dragostea maritală, la modul absolut în dragostea divină. Așa și eu, am simțit nevoia să mă îmbrac cu hainele eterice ale soțului meu, cu nădejdea că va veni o vreme, când voi putea topi acest dor amar, această lipsă a geamănului spiritual, în dragostea supremă.
Ziceam că Vasile Andru nu a făcut eforturi speciale de a-și promova opera sa terestră, însă a fost un autor citit și iubit, iar faptul că a fost un scriitor cunoscut a fost doar o recunoaștere din partea semenilor. Opera sa literară este una valoroasă. Ține de natura sa universală, de enciclopedismul său, de deschiderea sa spirituală, de lucrarea sa neobosită de îmbunătățire a semenului. Ține de geniul său literar și de credința în misiunea pe această lume. În ultima vreme în mediu restrans, îi plăcea să spună că el a fost întâi de toate scriitor. Asta, după ce s-a aplecat preț de mai multe decenii asupra formulei de optimizare umană, cercetând procedee, metode, tehnici, luând învățătură de la cei cunoscători și lucrători, după ce a decantat procedeul isihast cu părinții de la Athos și cu moștenitorii lui Ivan Kulîghin din Rugul Aprins. Vasile Andru a ținut lecții, conferințe-atelier, cum le numea el însuși, de o înălțime și o puritate spirituală greu egalabile. Lecții de optimizare umană, lecții de cultură filocalică, unde simțeai căldura și autenticitatea creștinismului primar, fiind în același timp grele de idei, purtând duhul agorei grecești.
Isihasmul a devenit o preocupare majoră în viața sa, și în ciuda mefienței multora dintre contemporani, a continuat cu o perseverență, pe care numai cei pe care scopul îi trage spre el cu o forță supranaturală, pot avea atâta determinare. Eforturile sale au fost cofirmate de Pr. Teofil de la Sâmbata, atunci când acesta referindu-se la isihasm, a spus că pentru el isihasmul este o bucurie. Acest lucru l-a bucurat teribil de tare pe Vasile Andru și l-a întărit în convingerea că lucrarea sa spirituală nu a fost zadarnică. Ucenici săi, grupul de optimizare umană, grupul Oratio Mentis, sunt proba vie a acestei munci vizionare.
Născut în condiții vitrege de război, în regiunea Cernăuți din Regatul României, la 1942, se refugiază împreună cu familia, în România. Viața sa este astfel, de de la începuturi, sub semnul mersului, al peregrinării. Familia revine în Bucovina după pribegie și-și reia viața în jumătatea de sat rămasă României după bineștiuta împărțeală post-război! Și-a trăit copilăria într-un sat cu nume predestinat, Mușenița, însemnând Mucenița, nume cu legenda sa și cu o cruce veche în cimitirul satului, presupus a fi al unei sfinte necunoscute. Despre vocația sa de pelerin și peregrin scrie foarte frumos un confrate literar, Theodor Damian într-un articol numit Viața-n cutreier: „Andru este cel ce cutreieră lumea, viața, oamenii, cerul și pământul, sufletele oamenilor mai ales, pătrunsul și nepătrunsul, taine și deslușiri.”
Vasile Andru a fost un misionar neobosit – aș spune că organizațiile religioase, biserica ortodoxă, dacă l-ar fi cooptat să lucreze din interior, ar fi putut avea un enorm câștig cu un astfel om. Dar făcând un misionariat al său, pașnic, fără agresivitate, subtil și eficient. Un misionariat creștin, cultural, un misionariat al păcii și frumuseții. Cum vi se pare ca un român, care merge în India, sa-i învețe pe seminariștii unui centru episcopal din Kerala, rugaciunea inimii? La fel a făcut cu iezuiții din Japonia, sau cu benedictinii unei mănăstiri din Mexic.
Îi placea să spună adesea că îl simte pe Dumnezeu ca prieten. Extraordinar! Dumnezeu prieten, nu Dumnezeul Creator, cel departe de opera sa, nu Dumnezeul gelos veterotestamentar, ci Dumnezeu – prieten. Putem să sperăm chiar, că suntem salvabili ca umanitate, la auzul că un semen al nostru, construit din aceeași carne și purtând același ADN ca și noi, este prieten cu Dumnezeu.
Acesta a fost Vasile Andru. A fost cel care punea semințe de pace în sufletele oamenilor și uneori acestea încolțeau. Îmi place să cred, că de cele mai multe ori semănatul a fost cu spor. Studenții săi, cei care i-au frecventat cursurile, cei care s-au numit ucenici mai apoi, pot să mărturisească asta. Cursurile sale făceau trecerea de la simțuri la duh, te dezbrăcau încet de gândirea magică, de spaime și frici, și te îndreptau pe o cale regală, calea realizarii de sine, calea mântuirii! Ceea cea făcut Vasile Andru cu ucenicii, a fost o veritabilă lucrare de transformare a conștiinței, nu doar o promisiune pentru aici sau pentru viața viitoare! El a pus în noi convingerea că efortul făcut, pașii cu care străbatem calea sunt chiar viața noastră, dându-i astfel un sens. Vă spun, acesta este un este un lucru magnific. Aflați asta de la un om care s-a născut a doua oară în această atmosferă.
Cei care se socot ucenicii lui Vasile Andru, pentru că el a lăsat mai mult decît o școală, mai mult decat o misiune, a lăsat un curent – înscris în cea mai nobilă substanță – sufletul omului, ucenicii lui, ziceam, au crescut cu cărțile sale. Cărți care le-au fost manuale de realizare umană! Terapia Destinului, Isihasmul, Viață și semn, Mistici din Carpati, Istorie și taină la Muntele Athos. Credeți că există pașaport mai valid pentru un loc în grădinile lui Dumnezeu decât aceste cărți?
Aceasta a fost o zicere scurtă despre Vasile Andru, cât un plâns sau cât o rugăciune. Mai mult un dor. De soț, de casnic, de Maestru și de pandant, de cel atât de intim mie, chiar mai mult decât propriul sânge sau propria inimă. Cel cu care împărțeam până ieri respirarea, viața…
Despre opera sa literară vă pot spune mai multe confrații săi. Stă scris în istorii literare, ne vom aminti la târgurile literare… Eu am intenționat sa vă vorbesc, mai mult despre opera sa în oameni, despre apostolatul său. Sunt încredințată că Vasile Andru a fost un ucenic al lui Iisus Hristos, un apostol al Său! Și că azi în lumină, Mântuitorul îl primește cu brațele deschise, ca pe un prieten.
Vă citesc în final câteva din gândurile trimise zilele acestea de ucenicii, de prietenii săi, gînduri care i-au făcut cărare luminoasă spre cer lui Vasile Andru:

Vasile Andru a fost un dar de la Dumnezeu pentru noi toți, pentru țara asta, pentru lumea asta! L-a laudat și l-a mărturisit pe Dumnezeu din toate puterile sale. S-a minunat de măreția lui Dumnezeu și ne-a învățat și pe noi să facem acest lucru!
Vasile Andru a venit în lume pentru noi.
Vasile Andru se va întoarce acolo de unde ne-a fost trimis aici!
Dumnezeu să-l odihnească în toată neodihna lui străluminată!
Toți l-am iubit ca pe un adevarat Christ!

Odihnește-te în pace, dragul nostru Vasile Andru! Și mulțumim că ai existat printre noi și pentru noi!

Silvia Andrucovici

Vasile Andru: Terapia destinului

Vasile Andru

scan0067

Vasile Andru: Farmece, legări, dezlegări

Predestinare biologică și supraviețuire

Vasile Andru: Despre grădinile ascunse

Vasile Andru: În căutarea raiului

Vasile Andru: Când mintea paște, norocul dă lapte

Vasile Andru: Accesul la subconștient

Vasile Andru:Vrăji și victime

Vasile Andru: Explorare în inefabil. Itinerar japonez

Vasile Andru: Călătorii inițiatice

Vasile Andru: Îndreptarul de viață al lui Teofil Pârâianu

Mexicul retrăit de Vasile Andru

VasiLe Andru: Liniștea, partea 3/5

Vasile Andru: În preajma lui Dalai Lama am simțit bucuria unei promovări

Vasile Andru: Sunetul țării mele

Vasile Andru: Oratio mentis

Vasile Andru: Literatură și religie

Vasile Andru: Despre grădinile ascunse

Vasile Andru: Surâd, deci exist

Vasile Andru: Oratio Heszchasta în Japonia

%d blogeri au apreciat asta: