Poveste spusă de părintele Arsenie Boca

Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca:
„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”. Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca: „Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.

About this website

 

ADEVARUL.RO
Cea mai cunoscută povestire relatată de părintele Arsenie Boca are menirea să le aducă alinare celor aflaţi în suferinţă. Pilda ceşcuţei de ceai, spusă de duhovnicul de la Prislop, le arată oamenilor ce pot face „dacă viaţa li se pare grea şi sunt loviţi, bătuţi şi împinşi ap…

Artă?!

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=446620265721094&id=446581529058301&_rdr

Scrisoarea lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius

Raportul lui Pilat din Pont  Împăratul Tiberius

 

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din  bibliotecile Vaticanului de către un student  german care se afla la Roma pentru studii  teologice. Dar studentul acesta nu l-a  găsit prea important ca să-l copieze.  Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani  fostul student să-i povestească despre el unui  englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem  de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a  convins pe tânărul german, ajuns între timp  profesor de teologie, să ia legătura cu  Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în  posesia documentului Nahan l-a tradus în limba  engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare  tiraj din  Anglia.

Către Cezarul Tiberiu, Nobile  Suverane,  salutare!

Cauzele  care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au  fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi  evenimentele care au avut loc în provincia mea  acum câteva zile, au fost de un astfel de  caracter care mă face sa vi le raportez cu  de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc  surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia,  nu se va schimba cu totul soarta naţiunii  noastre, căci se pare ca în zilele din urmă,  zeii au încetat de a mai putea fi  ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt  gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care  eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea  Iudeii.

La sosirea  mea în Ierusalim, am luat în primire sala de  judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare,  la care am invitat pe Tetrarhul Galileii,  dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii  lui.La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a  arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea  mea personală!….Mai târziu, după câteva zile, a  venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.  Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de  viclene. El pretindea că religiunea sa îl  opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la  aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni  (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am  crezut e bine să accept această scuză, dar tot  cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se  declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea  că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul  unul era cel mai greu de  cârmuit.

Atât de  turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu  cu frica sa nu izbucnească în orice moment o  răscoală. Pentru suprimarea ei eu  nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un  singur sutaş.

Am cerut întăriri de la  Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că  şi el abia  are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia  sa. O dorinţă nestăpânită de  cucerire, adică de a ne întinde împărăţia  dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem  să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului  nostru guvernământ.

Printre  mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a  interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea –  a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând  şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce  l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să  nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul  contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile  mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a  vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât  al evreilor.

Trecând  într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am  văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul  ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac  şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi  s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă  aşteptam să văd, atât e mare era deosebirea  între El şi ascultătorii lui. Părul  şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare  cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.  N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină  şi de dulce, un contrast izbitor între El şi  ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele  întunecate.

Nevoind  să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat  drumul înainte, dar am făcut semn secretarului  meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce  vorbeşte. Numele secretarului meu  este Naulius. El este strănepotul şefului de  spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în  Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un  vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte  bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi  vrednic de toată încrederea.

Când am  sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit  pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite  de Iisus la Siloan. El mi-a zis:  „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările  filozofilor, ceva ce r semăna predicilor lui  Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre  care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă  este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a  răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin  Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui  Dumnezeu”.

Tocmai din  cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit  Nazarineanului libertatea, pentru că era în  puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la  Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva  dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani.  Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici  răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea,  poate necunoscută lui. El avea libertatea să  lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să  ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,  neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.  Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii,  aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar  întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri  să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul  acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi  prea marii indulgenţe pe care le îngăduie  Roma. Pe când eu, mizerabil  nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe  care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care  să vină peste noi această soartă şi destin.  Dar libertatea aceasta nemărginită, dată  lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe  cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici,  într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din  urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru  mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea  Nazarineanului.

Fariseilor  şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de  viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”;  alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi  dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai  unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea  lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În  fiecare zi se făceau plângeri la sala de  judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram  informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple  acestui om; căci nu va fi fost pentru prima  oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe  cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă  Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face  apella Cezarul!

Conduita  mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o  întărire de soldaţi, după terminarea războiului  cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare  să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să  iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru  a stabili liniştea în oraş, fără a supune  Pretoriul la concesiuni umilitoare.  Am scris lui Iisus, invitându-l la o  convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a  venit.

Precum  ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge  sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu  cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă  plimbam prin curtea palatului meu, când  Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de  el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără  voia  mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm  şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la  mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn,  părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!

Câtva timp  eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare,  respect şi frică, asupra acestei figuri de om  supranatural, o formă de om, necunoscută  numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat  forme şi figuri la tot felul de zei şi  eroi.

„Iisuse,  i-am zis în cele din urmă şi limba mea  gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat,  timp de trei ani de zile, o mare libertate de  vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt  ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu  dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un  lucru îţi spun, că în predicile tale se află o  simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai  sus deasupra acestor filozofi.  Împăratul este informat despre tine, şi  eu, umilul său reprezentant în această  comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am  îngăduit această libertate, de care te bucuri şi  tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de  tine că predicile tale au stârnit mari şi  puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu  este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi,  şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără  îndoială aprinşi contra ta, din pricina  libertăţii pe care ţi-o dau. Mă  învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire  cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de  mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea  mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să  fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi  a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se  răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să  mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele  justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns  liniştit:„Prinţ al pământului, cuvintele tale nu  ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii:  stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei  dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va  răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge  furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori  rozele Saronului, sângele celui drept va fi  vărsat…”, continuă el cu  emoţie.

Eu i-am  zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru  înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii  aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează  de libertatea dată lor de Roma, complotează  contra Cezarului şi ne ţin într-o frică  continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei  cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în  lână şi piei de oaie. Eu te  voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie  este deschis ţie pentru  scăpare…”.

Cu  nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi  un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când  ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru  Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui  drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea  ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să  se împlinească”!

“Tânărule,  i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca  simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă.  Siguranţa provinciilor mele, care este  încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie  să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale.  Nu vătăma pe al ţ ii, aceasta îţi  poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în  pace”.

“Prinţ al  pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să  aduc în lume război, ci pace şi iubire şi  bunăvoin ţ ă. Eu m-am născut în  aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii  romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o  aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în  supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a  arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin  înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea  ta, de a aresta victima de la picioarele  altarului ce ispăşesc”.

După  aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos,  după perdelele pretoriului.  Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele  din urmă lui Irod, să se răzbune asupra  Nazarineanului. Dacă  Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în  aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat  osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi  mândru de cinstirea domniei sale, se temea de  senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar  fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra  Senatului, astfel nu luă nicio  hotărâre.

Intr-o zi,  Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat  să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a  întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul.  Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un  mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea  produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip,  nu pot fi socotite ca fiind eretice sau  primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui  toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit  prin faptele sale.

Irod a  surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect  prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia  marea sărbătoare a evreilor; conducătorii  religioşi plănuiau să se folosească de această  ocazie şi de exercitarea populară, care are loc  întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor.  Ora ş ul era arhiplin de o  populaţie turbulentă care dorea moartea  Nazarineanului. Spionii mei mi-au  raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează  tezaurul templului ca să mituiască în acest scop  pe popor. Primejdia creştea pe  fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei  să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de  infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a  refuzat să-mi trimită. M-am văzut  atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi;  nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş  răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală  şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii  au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau  că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,  crezându-mă alături de conducătorii lor, în  privinţa aceasta, au continuat să strige:  „Răstigneşte-l!”.

Trei  partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive: ei  urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul  roman. Aceştia nu au putut uita niciodată,  intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu  acea ocazie, am făcut o greşeala din  necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor,  profanarea aceasta nu s-a  micşorat.

O altă  nemulţumire pe care o purtau ei în  ş ii, era propunerea mea, de a întrebuinţa  o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,  ei erau plini de amărăciune.

Fariseii  erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le  păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost  siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate  pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind  prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de  a se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau  de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi  totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a  se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.

În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa  Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere;  el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ  eu osânda definitivă, asupra  lui.

Eu i-am  răspuns că, deoarece Iisus este Galilean  afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh  viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a  avea respect faţa de mine, prin sutana  Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui  om.

Îndată  palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi  ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea  numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de  populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se  pare că toata Iudeea se afla la  Ierusalim.

Eu îmi  luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre  Gali, care avusese nişte descoperiri pentru  viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele  mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi  de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea  furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului  erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele  dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele  s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,  rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te  de puterea Cerului!”

Pe  la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul,  era adus iară ş i la mine. Eu am  pornit spre sala de judecată, urmat de garda  mea. Într-un ton aspru, am întrebat  pe popor, ce vrea!….

„Moartea  Nazarineanului” a fost  răspunsul.

„Pentru ce  crima?” am întrebat eu.

„El a  hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea  templului. El se numeşte pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.

Eu le-am  spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de  fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”  izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul  din temelie. În mijlocul acestei zarve  nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi  calm. ACESTA ERA IISUS DIN  NAZARET.

După mai  multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am  luat o măsură care pentru moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca  el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa,  eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii,  arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru  acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu  s-au mul ţ umit decât cu via  ţ a lui.

În desele noastre tulburări  civile, eu am fost de mai multe ori martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se poate asemăna cu  aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că in  această ocazie toate spiritele rele din ţinutul  infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulţimea părea că nu umblă pe  picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile unei mări înfuriate. O mare  neastâmpărată se întindea de la porţile  Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.

Ziua s-a  întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la  moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a  întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu,  Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam  rezemat de o coloană a palatului meu,  gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor  oameni cruzi care târau spre execuţie pe  nevinovatul Nazarinean.

Toţi  dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese  afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe  părţile funebre ce conduc spre Geronica  (Golgota). Un aer de jale şi  întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe  cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de  putere, se străduia să facă  ordine.

Eram lăsat  singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că  ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse  mai mult în puterea zeilor, decât în puterea  omului.

Deodată se  auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea că este adus de vânt şi care anunţa o  agonie pe care urechea omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit  aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul.

Atât de  înfrico ş ătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârşeşte.”

Către  ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe  mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile  Golgotei. Jertfa era consumată!…

Mulţimea se  întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar  şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi  mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de  frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.  De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi,  trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi  învăluiseră capul în semn de întristare.

Am  auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe  care eu nu le-am înţeles. Ici si colo,  se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi,  când aruncau privirea spre muntele Calvarului  rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei  alte minuni a naturii.

M-am întors în  Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă  frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea  stropii de sânge care curseseră de la  Nazarinean.

După un  timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de  femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar  el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar.  L-am întrebat ce vrea şi el mi-a  zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit  să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe  Iisus din Nazaret”….

I-am zis: „Cerinţa ta se  va împlini”….

Atunci, primind raportul că  Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia  cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu câteva  zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi  au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a  sculat dintre morţi cum prezisese  el.

Îmi mai  rămăsese numai această datorie, ca să fac  cunoscut împăratului această întâmplare  dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am  început a face acest raport şi, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta  Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de  soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care  intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi,  şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată noaptea.

A fost  hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să  sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi  joc de soarta muritorilor!

Era  prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe  cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta  este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii  Voastre supus, cu respect şi  smerenie.

Guvernatorul PONŢIU  PILAT

Făcut  în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie,

Anul  4147 de la  creaţiune

O scrisoare de pe vremea romanilor despre Iisus

In Biblioteca „lazaristilor” din Roma s-a gasit o scrisoare care are o importanta istorica. Este o epistola pe care ar fi scris-o Publius Ventulus, ca guvernator din Iudeea Cezarului, in care este vorba de Mantuitorul Isus. Epistola este scrisa in limba latina, din timpul in care a predicat Isus Cristos, pentru prima data, inaintea poporului. Scrisoarea suna in urmatorul fel:
„Guvernatorul din Iudeea, Publius Ventulus, catre Cezarul Roman: Am inteles Cezare, ca ai dori sa stii despre barbatul plin de virtute cu numele de Isus Cristos, pe care poporul il tine de profet, iar invataceii lui zic ca este fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului. In adevar, Cezare, in fiecare zi se aud despre acest barbat lucruri minunate; in scurt zis: El inviaza mortii si vindeca bolnavii.
Este de statura mijlocie, fata este plina de bunatate si iradiaza o demnitate inaltatoare, astfel ca, privind la El, te cuprind, fara sa vrei, simtaminte de teama dar si de iubire. Parul lui, pana la urechi, are culoarea nucilor mari, coapte, si de acolo pana la umeri este de culoare deschisa, blonda stralucitoare. Il poarta dupa datina Nazarinenilor: cu carare pe mijloc. Fruntea este neteda, fata fara incetituri si pete. Barba este de culoarea parului capului, creata, dar nu prea lunga si impartita in mijloc. Privirea este serioasa si are puterea razelor soarelui. Nimeni nu-l poate privi in ochi. Daca mustra, inspira frica dar, indata ce a mustrat, plange. Se zice ca nimeni nu la vazut razand niciodata; adeseori, insa – plangand.
Mainile si bratele sunt frumoase, toti afla petrecerea cu El placuta si interesanta. Rar il vezi in public, dar daca se prezinta undeva, se arata foarte modest. Are o tinuta foarte frumoasa si maiestoasa. Mama sa este cea mai frumoasa femeie din aceste parti.
Daca doresti sa-l vezi, Cezare, precum mi-ai scris odata, atunci ma instiinteaza si eu ti-l voi trimite indata. Desi n-a studiat niciodata, cu toate acestea cunoaste toate stiintele. El umbla descult si fara acoperamant pe cap. Multi rad de daca il vad din departare, dar indata ce vin in apropierea lui, tremura si totdeauna il admira. Se zice ca in aceste parti nu s-a vazut niciodata un asemenea barbat. Jidovii afirma ca n-au mai auzit de un invatamant ca cel primit de la El.
Multi zic ca El este Dumnezeu, altii ca este amicul lui. Acesti jidovi ma supara in tot felul. Se zice ca El niciodata nu este multumit si cauta sa indestuleze pe fiecare. In tot cazul, stau gata, Cezare, a indeplini orice porunca referitoare la El.

Ierusalim, ziua a saptea, luna a unsprezecea.
Publius Ventulus, guvernator al Iudeei.”

http://existadumnezeu.blogspot.ro/…/o-scrisoare-de-pe…

Arsenie Boca

Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme cu cazarea la mănăstire. Şi, la un moment dat, vine un domn din oraşul Victoria, îmbrăcat civil… Şi m-o întrebat cum mă cheamă şi de cât timp sunt aici, la mănăstire. Şi-mi zice: „Dumneata ştii cine sunt eu?” „Hăhă, de unde să ştiu?” Încă mi-o venit şi să râd! Ce să cunosc eu toată lumea, că n-am cum să-i cunosc. Şi zice: „Hai că-ţi spui eu cine-s. Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe Părintele Arsenie”. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut nişte fiori! Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum pe aici. Şi zice: Nu, Părinte, stai liniştit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am băgat demisia, văzând minunile Părintelui!

Şi eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult: Haide, spune-mi şi mie! Spune-mi şi mie ce fel de om era, cum l-aţi văzut dumneavoastră. Şi zice: Părinte, hai să-ţi spui. Nu ştiu ce general de pe la Braşov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume – că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Şi ştiţi, pe timpul lui Ceauşescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se puie de vreo revoluţie sau ceva. Deşi la biserică nu se duce lumea pentru Revoluţie, că se duce pentru rugăciune şi pentru necazurile lor… Şi, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei – eu, un căpitan şi încă unul – ce ştiu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele şi să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Se vede şi acum castelul acela; e o clădire mare, frumoasă. Trebuiau să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat… Şi-mi zice: Părinte, să vedeţi când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, ştiam…”. Părintele ştia de dinainte! Şi zice: „Daţi-mi voie să zic şi eu un Tatăl nostru”. Şi asta era pe la amiază. Până o zis Părintele „Tatăl nostru”, s-o făcut sară. Am bătut în uşă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus…”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo…

E vorba de biserica mică de la Sâmbăta, nu?

Da, în biserică, în altar. În bisericuţa aceea micuţă, de la mijloc, de acolo; zidul gros, de 1,20 m. Geamurile acelea nu se deschid, c-aşa-s ele, vechi! Şi zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua şi m-am uitat. Părintele era în genunchi în faţa Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uşi erau! Un rând de gratii, un rând de uşi de fier şi un rând de uşi normale. O cheie era la mine, una la altul, şi a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalţi doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi, urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo, unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.

Şi zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem uşa… şi nu era nimeni în cameră! Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate şi ne venea nouă să ne facem cruce! Cine-şi poate închipui că există aşa ceva?! Generalul ne întreabă: „No, cum l-aţi luat? Unde l-aţi dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceţi-vă şi aduce-ţi-l!” Noi eram disperaţi: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva? Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă şi tocmai spunea „Pace tuturor!” Noi intram pe uşă şi numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, şi apoi l-am dus.

Şi îmi zice colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să ştiţi că eu îmi bag demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă aşa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei – o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieşit omul ăsta? Un om simplu nu face aşa ceva! Nu face aşa ceva!”

(Pr. Ghelasie Ţepeş – Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor. Mărturii despre părinteleArsenie Boca, ediție îngrijită de Romeo Petrașciuc, Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 48-50)

Arsenie Boca

Cam după o oră, era spre seară, am fost dus pe un culoar, chiar în centura din interiorul Vilei Popovici.1 (…) Am fost dat în primire unui gardian îmbrăcat tot în vechea uniformă a vechilor polițiști. (…)

-Vezi că ți se va aduce ceva de mâncare, vine călugărul Arsenie Boca, cel de la Sâmbăta, e și el aici, are voie să stea pe terasă, dar aici nu mai face minuni!

Nu știu ce interpretare să dau vorbelor spuse de gardian. Într-adevăr nu peste mult timp, apare părintele Arsenie îmbrăcat în ținuta de călugăr și îmi așează pe suportul ferestrei un castron emailat luat dintr-un sufertaș în care îmi pune dintr-un vas mai mare câteva linguri de ciorbă de fasole verde. Îmi lasă și câteva bucăți mici de mămăligă și o lingură de lemn.

Mi-a zis: ”Ia fiule și mănâncă! Voi veni să iau castronul și lingura!”. (…) Mâncarea servită de părintele Arsenie părea binecuvântată, mi se părea ca o cină de taină. Era gustoasă și extrem de puțină. Am aflat mai târziu că femei credincioase din Schei, împreună cu altele din Brașov, veneau la poartă și aduceau această mâncare pe care părintele Arsenie o împărțea prin rotație, când unor arestați, când altora, după cum i se permitea întrucât arestații trăiau numai din aceasta și rația de pâine, un sfert de kilogram. (…) Iată că, în curând, a revenit părintele Arsenie după castron și lingura de lemn. N-am întrăznit să-l abordez din cauza gardianului, dar prezența lui mi-a făcut bine pe plan sufletesc. Avea voie să meargă cu mâncarea și la cei din beci.

(Luca Călvărăsan – Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pag. 34-36)

Arsenie Boca

Talanții împărăției,
Despre copii lepătați

Altă durere pe care o aveți voi, mamelor, taților, sunt copii lepădați. Acesta este un păcat strigător la cer. Este uciderea la mijloc, și nu este cu nimic mai ușoară.
Ascultați cu luare aminte sângele lor cere răzbunare. De asemenea, nu vei avea noroc cu ceilalți, ci numai plânsși jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori ți-i ia Dumnezeu și pe ceilalți, ori vor cere însăși capul mamei.
Știți bine că aceasta se ântâmplă la multe mame (ucigașe) atunci pe loc. Iar aceata așa se tocmește că atâta supărare vei avea în casă, că îți pierzi cumpătul și uiți de marea milă a lui Dumnezeu, ce o are cu toți păcătoșii, și se apropie deavolul de tine și îți bagă în cap gândul să-ți iei lumea și să-ți faci capătul. Acesta este glasul împotriva tuturor celor care fac așa. Mare ispitire pățesc mamele care fac așa, care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu și ceilalți copii, pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atâția copii, ai altor femei sărace și să-i botezi, iar dacă nu, ia-i și botezați gata și să îngrijești de dânșii ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, încălțăminte, făină, bani de școală, până ce sunt în stare să-și câștige pâinea, și ce scoți din copii tăi, aceea să iasă și din aceia. Iar toate necazurile pe care le vei avea în vremea aceasta fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi pe toate, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, că îți va ierta păcatul , căci prin răbdare ispășești păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecății.
Acesta este un cuvânt de mângâiere pentru voi, dar faceți întocmai, căci față de Dumnezeu nu te poți plăti cu minciuni. Și-ți va spune diavolul că ai dat destul, numai așa, ca să te bage dator, ca să-i fii și lui datornic, să nu-ți plinești față de Dumnezeu datoria. Și să înveți pe cele tinere să nu facă și ele așa cum ai făcut tu, pentru că tu nu știi cu câtă înfrigurare pătimește sufletul tău.
Vrei copii mai puțini, nu lăsa pe bărbatul tăi să se atingă de tine. Însă ca să puteți face lucrul acesta , trebuie să înfrânați cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci truplui acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focl iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.
Te sfătuiește bărbatul ca să ucizi copiii?
Sfatul este ucigaș, nu-l asculta, ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui, și Dumnezeu va vedea osteneala ta și nu te va părăsi, ci te va milui, de vei fi vrednică. În toate acestea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc, căci aceștia sunt izbiți de toate relele ce de la stomac încep, iar eu vă spun că și de la brâu în jos.
Prin urmare să vă pocăiți și să nu mai păcătuiți. Să alergați la spovedanie curată și la Sfânta Împărtășanie, căci aftfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră și asupra avutului vostru. Nu uitați, însă, căci postul este poarta, iar patrafirul este ușa. Iar cu acestea vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic. Mărturisi-voi asupra mea Domnului fărădelegea mea, și îndată Tu ai ridicat pedeapsa păcatului meu.(Psalmi, 31,6) Asupra noastră atârnă pedeapsa păcatului și urmează să-l ispășim și să-l scoatem din obicei. De aceea, toată sluga să se roage în vreme, chiar potop de aur de ar veni să nu-l poată potopi.
Vedeți cum trebuie să vă fie așezământul minții, inimii și trupului vostru, curățite, căci Dumnezeu nu păzește trupul spircat, inima și mintea cu vicleșug, iar dacă ne îndreptăm, zilele se înseninează și ne vom bucura.
De veți fi și împlinitor, nu numai asscultători, se vor urni necazurile din loșc și nici nu am bătut toaca la urechile surzilor. Mai sunt încă multe de dezbătur cu ajutorul lui Dumnezeu, dar nu se pot toate dintr-o dată, ci pe rând și cu cât le veți auzi și le veți citi mai des, cu atât le veți ține minte mai bine.

Omul, zidire de mare preț
Sfaturi pentru tinerii căsătoriți

Cunoștințele acestea urmăresc idea de responsabilitate a căsătoriților față de Legea dovină înscrisă în fire, sub formă de instinct.Și mai urmăresc lămurilrea ideii de păcat, idee care a început să fie neclară în mintea multora.
Începem cu definiția păcatului. Păcatul este o conspirație aminții omului cu diavolul împotriva Legii lui Dumnezeu.
Cu această definiție a păcatului de lucru, înțelegem dintr-o dată că numai Iisus a fost fără păcat, adică singur EL a refuzat orice idee diabolică din mintea, viața și faptele Sale.
Voi, ca tineri începători ai vieții, sunteți poate ispitiți de ideea că tineri fiind, de ce să începem cu copii din primul an, ci să ne mai trăim puțin viața că nmai avem vreme și de copii. Cu acest gând, dacă-l primiți și-l luați de bun, vă deschideți calea către păcat și către tot felul de necazuri care vin matematic. Ca să n-o luați rău de la început, că n-aveți cum sfârși bine, e recomandabil să o luați bine de la început și să vă precizați poziția sufletească față de roadele binecuvântate de Biserică ale cununiei – copiii.
Ei sunt roadele dragostei, evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu și păcat și se pedepsește de Legea care vede toate ale omului.
Deci, dacă nu sunteți bine lămuriți de la început către bine, foarte ușor vă treziți în cgreșeli de conviețuire, de unde vin apoi mulțimi de necazuri și de nenorociri de care nu vă poate scăpa nimeni.
Cu divorțul nu scapi de greșelile făcute.Adeseori ele te urmăresc în mai multe căsătorii sau ăn orice altă parte ai luat-o.Nu te scapă nici rugăciunile.
Spovedania doar te pune în temă cu vinovățiile tale față de hotarele legii de la cununie, pe care le=-ai călcat și-ți dă iertarea lui Dumnezeu pentru neștiință, dacă aceasta a fost, sau pentru neputință, dacă aceasta este, și-ți dă puterea și răbdarea ispășirii, dacă te îndrepți ca și conviețuire.
Dumnezeu iartă (dacă-I ceri aceasta prin spovedanie)
dar nepedepsit, neispășit, nimic nu lasă. Așa scrie Cartea!
Iată acum o descriere sumară a greșelilor de conviețuire și, legat de ele, urmările lor inevitabile, care te așteaptă în față și ți se așează în brațe. Iar dacă așa stau lucrurile iar practica pe teren așa confirmă, atunci măsura preventivă e cea mai bună, o singură rațiune posibilă și la îndemâna tuturor.
La conviețuirea căsătoriților, nu-i bun nici abuzul, nici refuzul.
Abuzul îl atinge pe soț, refuzul pe soție, dar și pe soț. Cum e aceasta? Așa-i făcut omul de Dumnezeu, bărbatul și femeia, dintr-un singur trup. Cu cunoștințele contemporane de biologie, de endocrinologie și de neurologie, putem înțelege clar aceste lucruri.
Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitărilor vieții în bune condiții, are nevoie de o bună și corectă funcționare a glandelor noastre endocrine. Glandele noastre sunt înșirate în număr de 7- 8 (depnde cum sunt numărare ) pe toată vericala starurii noastre. Două sunt în cap, responsabile cu comenzile și cu modul de funcționare a tuturor celorlalte. Acestea din cap sunt sensibile, adică lucrează în consonanță cu concepția ta de viață în care te integrezi trup și suflet.
Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din cap, ca să funcționeze într-un mod sau altul, e destul să dau ca exemplu două concepții de viață diametral opuse.: într-un fel vor lucra aceste glande de comandă asupra tuturor celorlalte glande din subordine când se integrează în turma lui Epicur (viața morală) și altfel vor conduce iconomia endocrină când te integrezi în turma lui Hristos.
Sărim peste aceste glande de pe verticala omenească și ne referim puțin la cele sexuale. Aici este aici! Aici au fost lăsați oamenii fără nici o cunotință exactă. Ba li s-au spus multe minciuni și fiecare a fost lăsat în banii lui, cu greșelile și ereziile sale.
S-o luăm fugitiv cu puțină biochimie endocrină. Sexele – bărbat și femeie- se caută la maturizare unul pe celălalt, trecând peste orice bariere ale orciu. Totuși e bună, chiar foarte bună și puțină minte și cât de cât o cunoștință pozitivă a faptului acesta al continuității vieții.
Constituțional natura bărbatului are o glandă în plus față de femeie.- prostate. Această glandă spune foarte multe și importante lucrui în iconomia vieții și interpretarea corectă a foarte multe necazuri ivite în familie. Tot pentru clarificare, trebuie (spuse) și numele produșilor de biosinteză ale glandei: hormomii. Aceștia sunt substanțe de biositeză produse de glande și vărsate în circuitul intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, cu activitatea și activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menține organismul întreg și în bune condiții de viață internă și externă.
Iată din tainele prostatei: aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, care sunt substanțe absolut necesare sistemului nervos, atât bărbatului cât și femeii, dar nu le prepară decât bărbatul.
Aici este explicația fundamental biologică, în temeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substanțele lui endocrine ea nu regenerează nervos, minta, etc. Aici începe să se înțeleagă de ce au urmări nefaste și abuzul și refuzul.
Dacă aceste substanțe extrem de valoroase pentru iconomia vieții și pentru funcționarea în bune condiții a sistemului nervos sunt risipite de plăcere, de care nu te mai saturi, – atunci încep să apară urmările. Abuzul păguvește pe bărbat de necesarul de substanțe gultamice sistemului său nervos (15 miliarde de neuroni) și încep fenomenele de carență nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcției mintale. S-au văzut cazuri de tâmenie a minții și de pierdere totală a memoriei, fără să fie și alte boli în organism. Respectivul era supra-solicitat, iar el s-a predat. Urmările sociale se înțeleg.
Refuzul, le păgubește pe femei. Unul din motivele obișnuite este acela întemeiat pe stăvilirea numărului de copii. Pîguvest amândoi – pagubă biologică ce se resimnte în sănătatea amândurora.
Mințirea, trișarea, ferirea, e unul și același viciu, ce duce în mod normal la o nervozitate și la o nemulțumre unul față de altul, pe care natura în nevinovăția ei caută să o remedieze. Și cum o remediază? Căutând fiecare în părți alt partener ca să nu falsifice conviețuirea. În fond e o rezolvare greșită, vinovată față de unitatea de dragoste a tainei Cununiei. Deci, dacă o femeie greșește cu altcineva, de vină e trișarea lor, ferirea soțului, care o împinge la gestul căutării altuia care să fie corect cu natura. În majoritatea cazurilor de necredință a femeii e de vină soțul că nu și-a umplut casa cu copii. Deci, cine fuge de copii, fuge de responsabilitate. Și unde fugim? În iresponsabilitate. Când însă îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta să ai și ce le da de mâncare și-ți va adigura și cinstea căsătoriei. Deci, ncii abuzul, nici refuzul, ci o dreaptă socoteală și o conviețuire corectă și cinstită.
Mai mult chiar, o altă constrângere de care trebuie ținut seama e foliculina, hormon feminin toxic și cancerigen. Toxic la nivelul creierului, dând continuu dureri de cap și foarte intens cancerigen la nivelul sânilor și al uterului (fibroame uterine)
De cleștele acestui hormon nu este scăpare decât de la 3-4 copii în sus, – iar sarcinile să fie în mod natural, cum apar ele normal. Această ordine normală și naturală a sarcinii e singura cale. Asigură sănătatea copiilor și a mamei.
Salturile peste sarcini, lepădarea de copii, indiferent cu ce mijloace și din ce motive, ating sănătatea copiilor ulterior, dacă mai vin. Dar chiar dacă nu mai vin alții, Legea divină îi pedepsește și retrospectiv pe cei făcuți cronologic.
Așadar, în însăși constituția endocrină e pusă obligativitatea nașterii de mai mulți copii. E chiar condiția de mântuire a femeii, după cum s-a descoperit Dumnezeu Sfântului Apostol Pavel.
În cazul viciului sau a greșelilor de conviețuire, apariția cancerului care ucide soția se răstoarnă în răspunderea soțului.Soțul care nu vrea copii, nu trebuie luat, e un criminal camuflat al soției sale. Nu e din turma lui Hristos!
Abia de la 3-4 copii în sus, făcuți în ordinea naturală în care apar, se neutralizează acțiunea toxică și cancerigenă a foliculinei. Terenul confirmă aceasta. Sunt mame cu 10-12 copii făcuți, care trăiesc și ajung la vârsta de 89 de ani sănătoase, în destulă putere, fără să le doară capul sau să fie bolnave.
Femeile mai pătimesc și de crizele climacteriului (menopauza) cam de la 50-52 de ani în sus. Când viața lor de până aici a fost corectă și conformă cu natura, tulburările acesteia trec aproape neobservae. Echilibrul endocrin e asigurat de normalitatea conviețuirii și a roadelor făcute până aici.
În cazul viciilor de conviețuire, perioada aceasta e o adevărată nebunie. Nu mai vorbesc de reflexul normalității sau anormalităților de conviețuire în sfera psihicului, care formează un capitol aparte, cu o matematică mult mai complicată și cu pedepse mai greu de evitat. De asemenea, nu pomenesc aici decât în treacăt reflexul purtării, în genere, în codul genetic, – deci în fond ereditar al urmașilor.
Totuși, nu mă pot abține de a nu pomeni unul care produce extrem de multe și de grele dificultăți în educarea copiilor. Și anume, când soțul nu dă pace sarcinii (zice că el nu poate, sau nu vrea sau nu se declară stăpân pe legile naturii), atunci copiii vin pe lume cu predispoziții precoce spre sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici, și foarte greu educabili ( sunt certați cu disciplina; unii genetic prezintă cromozomul criminalității – circumstanțe atenuante în justiție): Fug de la școală și încep aventurile. Deci, tot în răspunderea soțului se soldează și aceste necazuri.
Explicația biologică: au crescut în mediul uterin hrăniți cu sânge prea îmbibat cu progesteron, hormon sexual masculin.
Tot în treacăt pomenesc și de acțiunea toxică a alcoolului. Dacă 6 grame de alcool la litrul de sânge au puterea să sudeze o mulțime de spermatozoizi câte doi cap în cap, fără să le tulbure viața, atunci ce vom zice de bețivii notorii?
Iată ce se întâmplă: acești monstri masculini au două cozi, deci o capacitate dublă de mișcare. Ajunși ca atare în organismul femeii, caută febril ovului, până și la trompă și acolo îl fecundează; oul format nelalocul lui crește astfel normal, dar trebuie extirpat cu trompă cu tot. Așa se instalează sterilitatea, condiție suficientă de dezechilibru, până la fazele clinice,. Iată ce pustiu de bine face băutura. Femeia în cazul acesta să prefere orie agresiune, numai sterilitatea și dezechilibrul nu.
Toxicitatea tutunului duce în cazuri excesive (dar numeni nu știe gradul de vitalitate și carență organică pe care o are sau nu o are) la atrofierea funcțională…
Alcoolismul, bețivitatea buniclior, apare în nepoți ca tulburări și insuficiențe nervoase, până la nivelulde epilepsie. beția este o mare pacoste care se înscrie genetic în patrimoniul ereditar și duce treptat, dar foarte sigur, la degenerarea omului din neam în neam deci la degenerarea neamului.
Răspunderile cresc considerabil!

Arsenie Boca

descărcare

Din Talanții împărăției, cap. Alte cuvinte ale Părintelui Arseniela spuse la Biserica Drăgănescu-bucurești.
– Dreptatea lui Dumnezeu, deși cu milă, plătește fapta. Să nu cârtim la necazuri
– Nu ascultă Dumnezeu toate blestemele nebunilor, dar cei ce blestemă, singuri se osândesc
– Fumul slăbește nu numai plîmânii ci și mintea omului, încât credința nu o mai vede atât de curat
– Cei bolnavi să țină regimul bolii în loc de post
– În timpul sarcinii mama să nu stea în fum și să nu ia medicamente
– Diavolul prezintă patimile din om ca plăcere și ușoare
– Rușine este bătrânului plin de pofte
– Și bătrânețea este un cavou ajutător
– Soacrele acuză pe nedrept nurorile. Mame, care tin pătimaș și vicios la fiul lor și nu vor să-l lase soției. Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.
– Dacă nu poți vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbește cu Dumnezeu despre ei (la rugăciune)
– Cei care opresc copii de la credință sunt osândiți mai rău ca sinucigașii
– Copiii care nu mănâncă lapte să li se facă plăcintă cu brânză și lapte
– Căsătoria este pentru mântuire și nașterea de prunci, nu pentru plăcerile trupești
– Abstinența sexuală dă vigoare, dar din când în când și mai rar, trebuie ca soții să se împreuneze, în afară de posturi (Sfântul Pavel)
– Dacă bărbatul nu-i dă pace la copil în vremea sarcinii, copilul va avea precocitate sexuală
– Pe cei necununați să nu-i împărtășiți
– Onania are urmări foarte grave
– Copiii nefăcuți strică pe cei făcuți
– Iobagii aveau câte 16 copii și erau slugi
– Decât cancer mai bine copii
– Din cauza avorturilor românilor ne vor stăpâni țiganii
– Abia aștept să termin odată cu problemele dintre bărbat și femeie, pentru care și lui Dumnezeu i-a părut rău că a făcut pe om
– A îngăduit divorțul cu o epileptică pentru copiii care se vor naște
– Din trei familii două divorțează
– Să ne ferim de Yoga ca de șarpe, noi creștinii nu avem nevoie de așa ceva, și aici e lucrătura diavolilor
– Își bat joc dracii de voi ca să vă certați
– Mai bine o rugăcine pentru cel care înjură decât o observație
– Dacă judecați, o să vă prindeți mâna în Ușă
– Dacă nu v-aș vesti cele despre sfârșit, v-ați mai face buni?
– La plecarea unor soldați pe front a dat mâna numai cu cei care nu se mai întorc
– Cel care când era pe front a promis că se va ruga toată vremea dacă vine acasă, a mințit
– La boli grave, aleargă la cel mai bun doctor!
– La Prislop, pe cei care voiau îi lua cu el pe un deal unde să petreacă în rugăciune și post cu miere și apă, 7 zile, după care îi împărtășea cu Sfintele Taine
– Zicea Părintele Arsenie: Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia
– Pantalonii la femei sunt un fapt mai mult decât grav ca lipsa basmalei la rugăciune
– Nu-l judeci pe cerșetor că fumează

#

– Nu te răspândi cu multe cărți. Citește Sfinții Părinți
– Mai multă rugăciune către Sfântul Inger Păzitor
– Nu pune pe Maica Domnului pe aceeași treaptă cu Sfinții, că ea este fără asemănare
– N-ai să găsești Sfinte Moaște mai sfinte ca Sfânta Cruce
– Nu ispiti Sfintele Taine
– Slujește sincer și Dumnezeu te va canonisi pe păcatele tale, cum m-a canonisit și pe mine
– Să fiu cu Hristos cel Înviat întotdeauna
– Să-mi țină Dumnezeu credința de copil
– Dumnezeu este pretutindeni, cu toată puterea, mila și ajutorul, pentru cei care-L caută. Nu ne părăsește, că-i Tată ceresc. Dumnezeu ne poartă de grijă în toate amănuntele vieții. Dacă am ști cui îi zicem Tată!
-Studiul teologic trebuie aprins de focul Sfântului Duh înăuntru, ca să avem folos
– Soțul preot, poate fi și duhovnicul soției
– Preoția este prin Sfântul Sânte al Mântuitorului ca o nouă filiațiune
– Creștinului nu-i poate face rău nici cel care-l omoară
– Mântuitorul n-a forțat pe nimeni
– Nu da cu bâta în viespele sectare
– Unei stăpâniri de stat, care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Biserică nu trebuie să i se supună
#
– Creștinului nu-i poate face rău nici ucigașii
-Statueta actriței, puse de revoluținarii francezi pe Altarul Catedralei Notre Dame, drept cult al rațiunii în locul Maicii Domnului
– Profesoriii ascund soluțiile temelor ca să ia bani elevilor și studenților.
– Nu-ți face planuri și nu te amărî, ca nu iasă cum vrea, la nimeni
– Dreapta socoteală-i mai mare ca postul, dar cu ascultare de duhovnic. Beau puțin, ca să nu se zică că nu beau
– Hipii au ajuns nebuni și teroriști
– Nu suntem din maimuță, dar mergem cu pași reprezi spre ea
– Părul pe ochi la băieți și fete le strică și mintea
– Românii cu figuri bizare
– M-am rugat pentru apuseni și m-a dus Dumnezeu acolo și mi–a arătat ce fac ei
– Multe mănăstiri din Ardeal au fost dărâmate și arse de tunurile lui Bucov, general ungur
– Ungurii vor mai mult decât Ardealul
#

– Îmi spunea uneori Petru, iar alteori Toma (poate pentru credința pământească)
– Viață după trup și viață în Hristos luminată de Duhul Sfânt
– Poți să mai închizi ochii când te rogi
– Iisus, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pentru rugăciunile Sfintei Maicii Tale
– Du-te mai devreme la proscomidie
– Pomelnice ținute minte
– Du-te mai des și te închină la Sfintele Taine
– 3 zile de post la Sfânta Împărtășanie (măcar)
– Zicea : unde sunt lacrimile când venim la împărtășanie?
– La botez să afundăm copiii de trei ori, în Numele Sfintei Treimi
– V-am dezlegat de toate blestemele din veac (spune-i soției)
– Scoală-te mai devreme, dar fără să deranjezi soția
– Nu prea mulți psalmi
– Primul post este vinerea
– Nu-i tot cereți moartea lui Ceaușescu căci care vin vor fi și mai răi. Dărâmarea bisericii le va aduce pedeapsa
– Suntem sigur în Apocalipsă și nu la începutul ei, dar nu fi alarmist. Pacea s-a luat
– Soarele va arde pe oameni
– La cutremur am preamărit pe Dumnezeu
– Cel rău vrea să ocupe scaunul lui Dumnezeu
= Să ne îngrijim mai ales de cei care vor primi mucenicia în prigoana de la sfârșit
– Pe doi preoți dintre care unul urma să-l închidă și altul să moară i-a spovedit și i-a împărtășit
– Informatori lângă preoți
– Credincioși sunt tot mai puțini (chiar și teolog)
– La teologie i-o șerpărie
– Preoți cu musca pe căciulă care-mi spun adevărul
– Profesori de teologie plătiți
– Să fiu singur preot la parohie
– Ploaia vine după purtările oamenilor
= Icoane sunt făcătoare de minuni pentru cei drept-credincioși
– Ierusalimul din noi nu cel din Israel
– La Sfântul Maslu cel puțin doi preoți
= Ne-a cinstit Mântuitorul cu preoția să nu ne întristăm
– Psalmul 50 cât mai des. Crezul nelipsit, Sfânta Cruce dreaptă, că altfel râd dracii de noi
– Și plânsul odihnește
= Când ești învrăjbit, nu-i bine
= Să știi că scapi unde nu bat vânturi
– Părintele Arsenie a fost călugărit în 1939, la Mănăstirea Sâmbăta, de Izvorul Tămăduirii, în Săptămâna Luminată (martoră Maica Arsenia, stareța Mănăstirii Viforița)
– pe regele Mihai Părintele Arsenie l- a sfătuit să plece că-l omoară comuniștii. A zis că va reveni cândva în țară și că îi om credincios
= Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei, Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoți de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiție, la Dogmele și Canoanele Sfinților Părinți al celor șapte sinoade ecumenice, altfel, la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.
– Va veni o vreme când ne va chema și pe noi Iisus să-i pipăim rănile ce I le-am făcut, dar va fi prea târziu să zicem ca Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu și ne va zice Ferice de cei care n-au văzut dar au crezut.

#
Se ducea într-o dimineață Părintele Arsenie după prescuri în sat, la Sâmbăta și a ajuns la mănăstire înaintea celor cu căruța cu care s-a întâlnit înainte de sat.
– Pentru ca să ajungă la Sfânta Liturghie și o credincioasă care venea pe drum nu a început slujba la 8 ca de obicei, ci la 9, după ce a ajuns și aceasta
– Părintele Savian Bunescu a zis la 9 seara. Nu o mai ține de vorbă pe credincioasa aceasta că acum pierde ultima cursă. Iar Părintele Arsenie a zis: îi vine altă mașină. Și a venit.
– Părintele Arsenie s-a întâlnit cu Iisus în gară în chipul săracului care plângea tremurând de frig
– În Hațeg a suferit mult
– Cel cu un talent din Sfânta Evanghelie are numai botezul și talantul lui i se va da celor fără botez, dar cu fapte.

Despre copii lepătați, Talanții împărăției

Altă durere pe care o aveți voi, mamelor, taților, sunt copii lepădați. Acesta este un păcat strigător la cer. Este uciderea la mijloc, și nu este cu nimic mai ușoară.
Ascultați cu luare aminte sângele lor cere răzbunare. De asemenea, nu vei avea noroc cu ceilalți, ci numai plâns și jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori ți-i ia Dumnezeu și pe ceilalți, ori vor cere însăși capul mamei.
Știți bine că aceasta se întâmplă la multe mame (ucigașe) atunci pe loc. Iar aceata așa se tocmește că atâta supărare vei avea în casă, că îți pierzi cumpătul și uiți de marea milă a lui Dumnezeu, ce o are cu toți păcătoșii, și se apropie deavolul de tine și îți bagă în cap gândul să-ți iei lumea și să-ți faci capătul. Acesta este glasul împotriva tuturor celor care fac așa. Mare ispitire pățesc mamele care fac așa, care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu și ceilalți copii, pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atâția copii, ai altor femei sărace și să-i botezi, iar dacă nu, ia-i și botezați gata și să îngrijești de dânșii ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, încălțăminte, făină, bani de școală, până ce sunt în stare să-și câștige pâinea, și ce scoți din copii tăi, aceea să iasă și din aceia. Iar toate necazurile pe care le vei avea în vremea aceasta fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi pe toate, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, că îți va ierta păcatul , căci prin răbdare ispășești păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecății.
Acesta este un cuvânt de mângâiere pentru voi, dar faceți întocmai, căci față de Dumnezeu nu te poți plăti cu minciuni. Și-ți va spune diavolul că ai dat destul, numai așa, ca să te bage dator, ca să-i fii și lui datornic, să nu-ți plinești față de Dumnezeu datoria. Și să înveți pe cele tinere să nu facă și ele așa cum ai făcut tu, pentru că tu nu știi cu câtă înfrigurare pătimește sufletul tău.
Vrei copii mai puțini, nu lăsa pe bărbatul tău să se atingă de tine. Însă ca să puteți face lucrul acesta , trebuie să înfrânați cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci truplui acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.
Te sfătuiește bărbatul ca să ucizi copiii?
Sfatul este ucigaș, nu-l asculta, ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui, și Dumnezeu va vedea osteneala ta și nu te va părăsi, ci te va milui, de vei fi vrednică. În toate acestea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc, căci aceștia sunt izbiți de toate relele ce de la stomac încep, iar eu vă spun că și de la brâu în jos.
Prin urmare să vă pocăiți și să nu mai păcătuiți. Să alergați la spovedanie curată și la Sfânta Împărtășanie, căci aftfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră și asupra avutului vostru. Nu uitați, însă, căci postul este poarta, iar patrafirul este ușa. Iar cu acestea vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic. Mărturisi-voi asupra mea Domnului fărădelegea mea, și îndată Tu ai ridicat pedeapsa păcatului meu.(Psalmi, 31,6) Asupra noastră atârnă pedeapsa păcatului și urmează să-l ispășim și să-l scoatem din obicei. De aceea, toată sluga să se roage în vreme, chiar potop de aur de ar veni să nu-l poată potopi.
Vedeți cum trebuie să vă fie așezământul minții, inimii și trupului vostru, curățite, căci Dumnezeu nu păzește trupul spurcat, inima și mintea cu vicleșug, iar dacă ne îndreptăm, zilele se înseninează și ne vom bucura.
De veți fi și împlinitor, nu numai ascultători, se vor urni necazurile din loc și nici nu am bătut toaca la urechile surzilor. Mai sunt încă multe de dezbătut cu ajutorul lui Dumnezeu, dar nu se pot toate dintr-o dată, ci pe rând și cu cât le veți auzi și le veți citi mai des, cu atât le veți ține minte mai bine.

Arsenie Boca

20080825_09330820080825_09315420080825_09310720080825_09063020080825_09052220080825_09051720080825_09045620080825_09054020080825_09081620080825_09103920080825_09150120080825_08435220080825_08430820080825_08411320080825_08421320080825_084141

Ingerii pazitori in viata lui Padre Pio

Ingerii pazitori in viata lui Padre Pio

Padre Pio (1887-1968)

Padre Pio a fost si ramane omul sperantei. De-a lungul intregii sa le existente, in mijlocul celor mai mari si mai obscure dificultati, a continuat mereu sa priveasca inainte cu optimism, incredere si iubire. Avea initiative marete si o credinta care provoca miracolele. Era un om care credea in progres: spitalul sau in slujba bolnavilor s-a aflat in frunte, inca de la inceput.Viata lui privata n-a fost niciodata inrobita in fata conventiilor sau a regulilor lipsite de sens.

Era de o foarte blanda afectiune. Iubea oamenii. Plangea alaturi de cei disperati, suferea pentru ei, radea cu cei ce erau multumiti.

Pe 20 septembrie 1918, pe un munte golas si sterp, intr-un decor sarac din punct de vedere social si lipsit de semnificatie, s-a petrecut unul din cele mai importante evenimente mistice din toate timpurile: imprimarea stigmatelor lui Isus Cristos pe trupul acelui biet calugar capucin.
In istoria crestina, prin termenul de stigmare se intelegere fenomenul de reproducere totala sau partiala a celor 5 rani a lui Cristos pe trupul unor sfinti sau a unor personaje mistice.

Din punct de vedere religios, Padre Pio are o maretie indiscutabila. Cu stigmatele care le-a purtat toata viata si cu celelalte suferinte fizice si morale, Padre Pio atrage atentia oamenilor asupra trupului lui Isus ca mijloc de mantuire.

In vremea noastra, ispita de a uita realitatea trupului lui Cristos e foarte mare. Iar Dumnezeu ne-a trimis acest om cu datoria de a ne reaminti adevarul.

Dar Padre Pio nu e doar un mare sfant. In el se regasesc toate fenomenele tipice ale fenomenelor yoga, ale doctrinelor orientale, ale lumii paranormale: bilocatia, levitatia, citirea gandurilor, premonitia, clarviziunea.

Prietenului sau Angelo Battisti, care il intreba in legatura cu aceste fapte, intr-o zi i-a spus: „Angiolino, eu sunt o taina chiar si pentru mine insumi.”

Dupa moartea sa, faima lui Padre Pio a crecut mereu. I-au fost deja dedicate 200 de monumente. „Grupurile de rugaciune” care s-au inspirat din opera lui apar cu miile in lume. Are admiratori si credinciosi chiar si printre protestanti, anglicani, hindusi, budisti. E un om care va fi tot mai iubit de catre oameni. E destul sa incepi sa-l cunosti pentru a fi fascinat de el.

Sfantul Padre Pio si ingerul pazitor

Padre Pio avea o cu totul deosebita, delicata, respectoasa devotiune pentru ingerul pazitor. „Micul sau tovaras din copilarie”, „bunul ingeras”, i-a fost intotdeana de ajutor. A fost un prieten ascultator, prompt, punctual, care, ca un mare maestru de sfintenie, a exercitat asupra lui o continua stimulare de a progrsa in exersarea tuturor virtutilor.

Actiunea lui asidua si discreta i-a fost calauza, sfat si ajutor.Daca din rautatea fortelor demoniace, unele scrisori de la confesorii sai ii ajungeau patate cu cerneala, el stia cum sa le faca lizibile pentru ca „ingerasul ii sugerase ca, la primirea scrisorii, sa o stropeasca cu apa sfintita inainte de a o deschide”.

Ingerul pazitor ii serveste de translator lui Padre Pio

Ingerul pazitor ii deslusea franceza lui Padre Pio care nu studiase, ii traducea din greaca pe care el nu o cunostea si era profesorul sau de limbi.

„Cerestile personaje nu inceteaza sa ma viziteze si sa ma faca sa gust mai dinainte incantarea fericitilor. Si daca misiunea ingerului nostru pazitor e grea, cea a ingerului meu este cu siguranta si mai grea, trebuind sa faca si pe interpretul in trei limbi.”

Apela la ajutorul ingerului pazitor: „As vrea sa am o voce foarte puternica pentru a-i indemna pe pacatosii lumii s-o iubeasca pe Sfanta Fecioara. Dar cum aceasta nu sta in puterea mea, l-am rugat si-l voi ruga pe ingerasul meu sa indeplineasca pentru mine aceasta misiune.”

Ingerul pazitor era prietenul sau intim care, dimineata, dupa ce-l trezea, lauda impreuna cu el pe Domnul: „Chiar noaptea, cand inchid ochii vad cum se ridica valul si mi se deschide in fata Paradisul; leganat de aceasta viziune adorm cu un suras de dulce beatitudine pe buze si cu fruntea destinsa intr-o liniste perfecta, asteptand ca micul meu tovaras din copilarie sa vina sa ma trezeasca si astfel sa inaltam impreuna laudele de dimineata spre desfatarea inimilor noastre.”

In atacurile infernale, ingerul pazitor, prietenul invizibil, era acela care ii alina durerile: „Prietenul meu din copilarie cauta sa potoleasca durerile pe care mi le produc acei necurati apostati, leganandu-mi spirtul pe valurile sperantei.”

Cand ingerul nu intervenea cu destula solicitudine, Padre Pio, in mod confidential, stia sa-l miste chiar printr-o dojana fraterna: „Nu va mai spun cum ma lovesc nenorocitii aia. Uneori simt ca sunt gata sa mor. Sambata mi s-a parut chiar ca vor sa ma termine si nu mai stiam ce sfainti sa chem in ajutor. M-am adresat ingerului meu. Dupa ce s-a lasat un pic asteptat, iata-l in sfarsit zburand in jurul meu si cu vocea sa ingereasca cantand imnuri maiestatii divine. S-a intamplat ca am strigat cu asprime la el ca s-a lasat atat de mult asteptat, in timp ce eu nu incetam sa-l chem in ajutorul meu. Ca sa-l pedepsesc, nu voiam sa ma mai uit la el, voiam sa ma indepartez, sa fug de el, dar el sarmanul m-a ajuns aproape plangand pana cand, ridicand privirea l-am privit in ochi si am vazut ca-i parea foarte rau”… „Iti sunt mereu alaturi – mi-a spus – voi actiona intotdeauna in jurul tau, afectiunea mea pentru tine nu se va stinge nici cu viata.”

Padre Pio a recunoscut si a apreciat functia de „mesager” a prietenului invizibil. „Daca ai nevoie de mine – le repeta fiilor sai spirituali – trimite-mi ingerul tau pazitor.” Si avea mult de lucru, ore in sir, ziua si noaptea, pentru a asculta „mesajele” fiilor sai spirituali pe care multe creaturi ingeresti ascultatoare i le aduceau.

Ingerii pazitori in viata lui Padre Pio

Padre Pio urmarea intotdeauna sa le imprime fiilor sai spirituali iubirea fata de ingerii pazitori care, chiar de la nasterea noastra, lumineaza, ocrotesc si calauzesc orice creatura umana.

Ingerul pazitor ii facea adeseori pretioase servicii. Lui ii incredinta numeroase sarcini care priveau ministerul sau sacerdotal.

Pentru a-i ajuta, in caz de nevoie, pe fiii sai spirituali de departe, il trimitea intotdeauna pe ingerul pazitor.

Intr-o zi, englezul Cecil Hunpherey-Smith, cunoscut fiu spiritual al pui Padre Pio, in timp ce se afla in Italia, a avut un accident de automobil si a fost ranit grav. Un prieten, gasindu-l intr-o stare foarte critica, s-a dus la un oficiu postal sa ii trimita o telegrama lui Padre Pio, in care ii cerea sa se roage pentru Cecil. Cand a dat telegrama oficiantului postal, acesta i-a inmanat o alta telegrama care tocmai sosise pe adresa sa si care venea de la San Giovanni Rotondo. In aceasta, Padre Pio il asigura ca se va ruga pentru vindecarea lui Cecil Hunpherey-Smith.

Au trecut cateva luni inainte ca Cecil sa fie in stare sa calatoreasca. Dar de indata ce s-a vindecat, s-a dus impreuna cu prietenul sau la San Giovanni Rotondo pentru a-i multumi lui Padre Pio.

Ajunsi la manastire, s-au intalnit cu onoratul parinte, i-au multumit pentru rugaciuni si, pentru a-si satisface curiozitatea, l-am intrebat pe Padre Pio cum de aflase de accident si cum facuse sa le trimita, atat de rapid, telegrama prin care ii asigura ca se va ruga.

Padre Pio, cu un zambet larg pe buze, le-a spus: „Credeti ca ingerii sunt la fel de inceti ca avioanele?”

Este explicabil, asadar, de ce le recomanda tuturor o cinstire plina de simtire si evlavie a ingerilor.

Despre ingerul pazitor intr-o scrisoare a lui Padre Pio catre una dintre fiicele sale spirituale.

Bunul tau inger pazitor sa vegheze intotdeauna asupra ta, sa fie calauza ta, care sa te conduca pe aspra carare a vietii; sa te pazeasca mereu in harul lui Isus, sa te tina pe bratele sale, sa te ocroteasca cu aripile sale de toate capcanele lumii, ale diavolului si a le trupului.

Sa ai o mare devotiune fata de acest benefic inger.Cat de mangaietor este gandul ca alaturi de noi avem un spirit care, din leagan pana in mormant, nu ne paraseste nici o clipa, nici macar atunci cand indraznim sa pacatuim! Acest spirit ceresc ne calauzeste, ne ocroteste ca un prieten, ca un frate.

Este peste masura de linistitor sa stim ca acest inger se roaga neincetat pentru noi, ofera lui Dumnezeu toate actiunile si faptele bune pe care le facem, gandurile noastre, dorintele noastre, daca sunt curate.

Sa nu-l uitam pe acest tovaras nevazut, mereu prezent, gata intotdeauna sa ne asculte si cat de poate de prompt in a ne mangaia. O, delicioasa intimitate, o, fericita companie, daca am sti s-o intelegem!

Sa-l ai mereu in fata ochilor mintii, sa-ti amintesti deseori de prezenta acestui inger, sa-i multumesti, sa i te rogi, sa-i fii intotdeauna o buna companie. Deschide-te si martureste-i lui durerile tale; sa-ti fie in continuu teama sa ofensezi puritatea privirii sale. Sa stii asta si sa ti-o intiparesti bine in minte. El este atat de delicat, atat de sensibil. Lui sa i te adresezi in ceasurile de mare neliniste si vei simti efectele sale benefice.

Sa nu spui niciodata ca esti singura in lupta cu dusmanii nostri; sa nu spui niciodata ca nu ai un suflet caruia sa i te poti marturisi cu sinceritate. Ar fi o mare nedreptate care i s-ar face acestui mesager ceresc.

„Aminteste-ti ca Dumnezeu este in noi cand suntem in harul Sau, si in afara noastra cand suntem in pacat: dar ingerul Sau nu neparaseste niciodata. El este cel mai sincer si de incredere prieten, chiar si atunci cand facem greseala sa-l intristam prin reaua noatra comportare”.(Padre Pio)

Pe urmele unui miracol: Padre Pio . Sfantul facator de minuni al Italiei .

Sulita de foc

Era o duminica insorita de august a anului 1918, cand in saracaciosul sat San Giovanni Rotondo din sudul Italiei, intr-o mica manastire, un tanar preot calugar capucin spovedea credinciosii. Nu prea inalt, slab, cu ochii caprui, avea o privire extrem de intensa, ca de foc. Trecea drept un straniu. Era mai mereu inchis in el insusi, aflandu-se intr-o continua cautare si suferinta. Din cand in cand, in palme ii apareau niste rani ciudate, rotunde, care – spunea el – produceau o durere arzatoare, iar apoi dispareau fara urma, dupa cateva zile. De la un timp, aceleasi rani ii apareau si la picioare, dar
el se straduia sa nu le ia prea mult in seama, concentrandu-se asupra rugaciunii. In ziua aceea de august insa, s-a petrecut ceva infricosator. In timp ce statea in confesional, i-a aparut in fata o fiinta alcatuita din lumina, care purta in mana ceva ca o sulita de foc. Fiinta de lumina s-a apropiat, a indreptat varful lancei spre pieptul tanarului calugar si i-a strapuns cu ea inima. Pentru cateva clipe, a crezut ca a murit, apoi a ramas atat de tulburat, incat a trebuit sa plece din confesional. Iar din acea zi, ranile de la maini si de la picioare nu l-au mai parasit niciodata. Ele au fost observate de superiorii lui si de credinciosi, care le-au recunoscut uimiti si infricosati: erau chiar ranile lui Iisus pe cruce. Tanarul preot, cunoscut ca Padre Pio, purta stigmatele sfinte. Vestea s-a raspandit ca un fulger in toata regiunea Foggia, sute si apoi mii de pelerini venind spre manastirea unde slujea. In Italia aparuse un nou sfant, intr-un moment cand oamenii aveau mare nevoie de el.
Cincizeci de ani mai tarziu, preotul stigmatizat, aflat acum in amurgul vietii, inca mai slujea in manastirea din San Giovanni Rotondo. Biserica veche fusese inchisa, iar langa ea se ridicase o catedrala mareata. Zadarnic, insa. Sutele de mii de credinciosi care veneau la slujbele lui Padre Pio nu puteau fi cuprinsi in nici o cladire. Ramaneau in imensa piata din fata bisericii, intesand strazile din jur. Carabinierii, mobilizati in permanenta in jurul lacasului, cu greu puteau face fata multimii, a carei adoratie fata de preotul stigmatizat depasea orice imaginatie. Si mai era ceva: in preajma lui Padre Pio se savarseau incontinuu minuni. Bolnavii se vindecau, cei cu mintile ratacite isi reveneau, ateii se converteau la credinta, chiar si criminalii odiosi se pocaiau. Dar a venit si sfarsitul. In toamna lui 1968, Italia si intreaga umanitate s-a despartit de ultimul ei mare sfant. Padre Pio a trecut la cele vesnice in 23 septembrie 1968. Insa minunile si invataturile sale aveau sa ramana pentru eternitate.

*

Septembrie 2006. Sunt in Italia, impreuna cu un mic grup de prieteni, romani si italieni, si am strabatut mii de kilometri cu masina ca sa ajung in regiunea Foggia. Ce caut aici? Ceva despre care am mari indoieli ca voi putea sa mai gasesc in mirificul Occident: fervoarea religioasa. Tinta mea este locul unde pana acum 40 de ani a slujit cel mai mare sfant al lumii crestine contemporane: Padre Pio. Am emotii mari. Inainte de a pleca, am citit nenumarate lucruri despre acest sfant si despre minunile sale. Ce a mai ramas insa dupa patru decenii? Voi mai putea regasi ceva din spiritul sau? Am strabatut deja multe tari occidentale si nu am vazut decat biserici inchise aproape tot timpul, slujbe tinute formal. Apogeul a fost in Germania, in Kln, unde am vazut cum un intreprinzator a transformat o bisericuta in… magazin de haine
Padre Pio

In 1918, imediat dupa aparitia stigmatelor

ieftine. Hotarat lucru, Apusul l-a pierdut, in mare masura, pe Dumnezeu. Si imi este cumva teama ca nici Italia nu face exceptie in acest sens. Asa ca strabat ultima portiune a Autostrazii Adriaticii in viteza si extrem de ingandurat, aproape fara sa observ splendidul peisaj mediteranean care ma inconjoara. La un moment dat, vad insa o… minune, un semn de care marturisesc ca aveam nevoie. Nu este o iluzie. De pe imensa caroserie a tirului pe care tocmai il depasesc imi zambeste, dintr-o fotografie, chiar Padre Pio! Poarta in mana o cruce si are crestetul capului cuprins intr-o aureola. Semn bun? Fara doar si poate.

Orasul lui Padre Pio

Ajung in San Giovanni Rotondo sambata pe inserat. Printre muntii semiarizi din jur bate un vant de o raceala surprinzatoare, care ne face sa ne zgribulim. Localitatea imi pare ca un urias iarmaroc. Peste tot, pe straduta principala, sunt baraci in care se vand suveniruri din cele mai pestrite: de la bratari si margele, la portrete si statui in marime naturala, reprezentandu-l, toate, pe Padre Pio! Sfantul Italiei transformat in comert. De fapt, imaginea lui Padre Pio se vinde extrem de bine. La capatul strazii comerciale se intinde o adevarata mare de hoteluri, cu firme luminoase, multe cu denumiri de genul „Popasul lui Padre Pio” sau „Casa lui Padre Pio”. Satul saracacios despre care citisem in carti s-a transformat, in cateva decenii, intr-un adevarat oras turistic, si totul datorita sfantului care a trait aici. Pe strazi sunt multi, extrem de multi pelerini, veniti din toate colturile Italiei si ale Europei. Este frig, mult zgomot si agitatie, lume pestrita, ceea ce face ca entuziasmul meu sa scada vertiginos. Rasuflu usurat atunci cand pasesc pragul catedralei ridicate special pentru Padre Pio. Inauntru sunt cateva zeci de credinciosi, rasfirati sub imensele bolti din marmura. Este liniste. Oamenii trec pe langa o statuie din bronz a sfantului si se inchina. Apoi ating cu mana statuia, isi fac cruce si merg mai departe. Sunt multi tineri care fac acest lucru si, curios, atunci cand ajung in dreptul statuii, fizionomia si atitudinea lor se transforma, ca prin minune. Trufia specific italiana dispare brusc, privirea li se imblanzeste, mainile mangaie cu adoratie bronzul rece, apar lacrimi de emotie in ochi. Fenomenul se repeta mereu si mereu, cu zeci de oameni foarte diferiti intre ei.
Intru in vorba cu cativa localnici si ii intreb daca mai exista in manastire sau in oras persoane care l-au cunoscut pe Padre Pio. Raspunsul este descurajant. Mai exista doar doi frati capucini, extrem de batrani, si care sunt practic inaccesibili, pentru ca o imensa multime de oameni ii asalteaza in putinele lor ore de audienta. As putea sa incerc, totusi, sa vorbesc cu ghidul de serviciu al asezamantului monahal, poate stie mai multe.

Doamna Iva

Padre Pio

1920, anul in care vestea stigmatelor il face celebru si incepe sa atraga multimea

Pe ghid il gasesc in pragul unui hol lung, care da inspre dependintele manastirii. Ne primeste cu amabilitate distanta, raspunzand scurt si cautand sa scape cat mai repede de intrusi. Lucreaza de douazeci de ani in acel loc, dar nu l-a cunoscut pe Padre Pio direct si nu stie nimic care sa ne ajute. Ii povestesc faptul ca venim de la mare departare, pentru a face un reportaj despre influenta pe care sfantul o are asupra oamenilor si acum, la decenii de la disparitia sa. Treptat, cerbicia ghidului nostru se inmoaie. Ne invita pe hol sa ne incalzim si ne face o favoare rara: ne povesteste despre ultima dintre fiicele spirituale ale lui Padre Pio, aflata in viata. Este o batrana de 92 de ani, care seara de seara vine la biserica sa recite rozariul, inca din vremea cand sfantul traia. Avea sa soseasca in curand, daca o sa o lase vantul rece care se intetise afara, pana la forta unei furtuni.
Din fericire, vantul nu a oprit-o pe Iva Bortoluzzi, care la 92 de ani merge intr-un pas uimitor de vioi spre rugaciune. Ghidul ii spune in doua cuvinte ca sunt un reporter din Romania, care a venit in Italia pentru Padre Pio. Nu stiu de ce, dar cand aude ca suntem din Romania, chipul i se lumineaza. Poate se gandeste la faptul ca oameni veniti de departe il apreciaza pe sfantul drag inimii sale. Si, in mod cert, doamna Iva nu este omul care sa se lase rugat sa povesteasca despre sfantul din San Giovanni Rotondo. Vorbeste despre Padre Pio cu o placere evidenta, grabit, ca si cum s-ar teme ca nu va apuca sa spuna toate cate stie. Vorbeste intr-o italiana cu puternic accent foggian, asa incat translatorul abia reuseste sa tina pasul cu ea: „L-am cunoscut pe Padre Pio imediat dupa al doilea razboi, intr-un moment cand aveam cea mai mare nevoie de el. Mergeam intr-o zi pe strada si mi-au cazut ochii pe o bucata de ziar, care era aruncata pe trotuar. Nu stiu de ce, peticul acela de hartie m-a atras magnetic, asa ca l-am ridicat de jos, l-am netezit si am citit. Scria acolo despre un sfant din sudul tarii, care purta stigmatele lui Iisus. Am ramas ca vrajita de poza aceea abia vizibila a lui Padre Pio si mi-am dorit mai mult ca orice sa ajung sa-l cunosc pe acest om. Era o vreme cand eu, familia mea, ca si intreaga Italie, eram foarte saraci. Am fost nevoita sa muncesc din greu cateva luni ca sa pot pleca din orasul meu natal, Treviso, aflat in nord, pana in regiunea Foggia, ca sa-l vad pe sfantul stigmatizat. Insa efortul a meritat: simplul fapt ca l-am vazut pe acest om mi-a luminat viata pentru totdeauna.”
– Cum era Padre Pio atunci cand l-ati vazut prima oara?
– Cand l-am vazut prima oara, inota efectiv in multimea credinciosilor care incercau sa-l vada si sa-l atinga. Nu am putut vorbi cu el in acele prime momente, dar imaginea lui mi s-a intiparit in suflet, si de atunci am revenit mereu si mereu la San Giovanni Rotondo, pana m-am mutat definitiv aici. Era singurul om care putea privi in ochi pe oricine, cu aceeasi dragoste. Si ii primea la el cu aceeasi bunavointa, si pe cei smeriti, si pe cei pacatosi. Doar pe cei prefacuti si cu intentii rele ii alunga de la el, cu puterea unui trasnet.
Traia intens totul, bucuria si suferinta, multumind lui Dumnezeu, si pentru una, si pentru cealalta. In unele zile, emana atat de multa fericire, incat – nu va exagerez – pasea fara sa atinga pamantul. Alteori, insa, parea ca preluase asupra lui toata suferinta lumii. Nu putine erau datile cand fiecare pas lasa o urma de sange, de la stigmatele pe care le avea pe picioare, care-i dadeau dureri inimaginabile. Odata, cineva l-a intrebat de ce au aparut ranile acelea tocmai pe trupul sau? El a raspuns cu o gluma amara: „In nici un caz Iisus nu m-a pus sa port stigmatele pentru infrumusetare!”.
– Care a fost invatatura cea mai pretioasa pe care ati primit-o de la Padre Pio?
– Sa ma rog. Mereu imi zicea mie si celorlalti credinciosi: „Cine se roaga mult se salveaza. Cine se roaga putin isi pune in mare pericol salvarea eterna”. Padre Pio se ruga mereu, cu exceptia momentelor cand trebuia sa fie intre oameni, dar poate si atunci se ruga, nestiut.
– Ati fost martora unor miracole ale lui Padre Pio?
– Padre Pio stia totul, absolut totul. In fata lui nu te puteai ascunde, pentru ca dintr-o privire, ajungea pana in adancul sufletului. Cand mi-a spus o cunostinta acest lucru, parca nu mi-a venit sa cred. Eram tanara si nesabuita, asa ca m-am gandit odata sa-l incerc pe Padre Pio. Cu o zi inainte de spovedanie, am spus inadins o minciuna unei rude in varsta, care m-a intrebat daca afara ploua, iar eu i-am zis ca da, desi nu cadea nici un strop. A doua zi, in confesional, parintele m-a intrebat daca am mintit. I-am spus ca nu. Mi-a raspuns aproape razand: „O minciuna tot ai spus, dar iti este iertata, pentru ca nu ai facut nimanui nici un rau cu ea”. Am plecat rusinata si profund impresionata. Asa era Padre Pio, nu puteai sa-i ascunzi nimic. Am verificat asta.
Cand vorbeste doamna Iva, Padre Pio parca invie in cuvintele si in privirile ei. O emotie neobisnuita ne cuprinde treptat pe cei care o ascultam. La un moment dat, batrana trebuie sa se intrerupa din povestire, pentru a pleca la rugaciune. Asa incat mai e timp pentru o singura intrebare:
– Ii simtiti lipsa lui Padre Pio?
– De dimineata si pana seara, uneori si in timp ce dorm. Dar asta este bine, pentru ca imi tine treaza inima si nu ma lasa sa uit. De aceea fac zi de zi, seara de seara, drumul pana la biserica sa ma rog. Aici, in biserica, la fel ca si in rugaciunile mele de acasa, il regasesc mereu pe Padre Pio. Si ma simt mangaiata.
Padre Pio

Celebra fotografie cu mainile insemnate

Ne grabim si noi spre rugaciunea de seara, insa ghidul ne opreste si, cu emotie nedisimulata, scoate din buzunarul de la piept un fel de comoara personala. Este o poza mica, veche, cu Padre Pio. Si inca ceva: o adevarata raritate – o bucatica din vesmantul preotesc al sfantului. Le pastreaza de zeci de ani si nu le-a aratat nimanui. In seara aceasta, insa, simte ca vrea sa ni le daruiasca. Se desparte de ele fara nici un regret. De ce? „Padre Pio vrea sa primiti acest dar!”. Ochii ii sunt umezi de emotie.

Salvat de pe patul mortii

Slujba de seara de la San Giovanni este urmata intotdeauna de o trecere pe la mormantul sfantului. Mormantul este, de fapt, un imens cub de marmura neagra slefuita, la care oamenii se roaga pentru cateva clipe. Sunt sute de credinciosi, iar timpul de reculegere este foarte scurt. In plus, este si ora inchiderii, iar un urias cu barba si cu pletele albe este foarte hotarat sa ii scoata pe turistii intarziati din biserica. Aglomeratia insa este atat de mare, incat, in timp ce astept sa pot iesi, apuc sa intru in vorba cu el. Vorbeste o engleza foarte buna, asa ca pot sa-i pun intrebarile direct, fara translator. Da, stie ca exista miracole facute de Padre Pio si dupa moarte, dar nu poate sa imi dea acum mai multe detalii. Este obosit si total lipsit de chef, asa ca ma expediaza scurt, inchizand dupa mine, cu zgomot, imensa usa a asezamantului.
Afara este deja noapte adanca, vantul s-a mai potolit si am cateva clipe de reculegere, in imensa piata din fata catedralei. Si atunci, se produce ceva cu totul neasteptat. Usa catedralei se deschide din nou si pe ea iese, de parca ar fi catapultat de o forta nevazuta, chiar uriasul cu barba alba, care cu doua minute in urma ma daduse afara, fara menajamente. Vine tinta spre mine: „Stiu un miracol!”. Si, fara sa fiu nevoit sa-i mai spun ceva, isi incepe povestirea: „De fapt, eu sunt temporar aici, la manastire. Sunt american si raman aici cateva luni pe an, mai ales pentru a le servi drept ghid compatriotilor mei, care vin aici in pelerinaj. Cu vreo doi ani in urma, am trait un miracol legat de Padre Pio. In ziua aceea, am intalnit aici un alt preot american si am luat masa cu el la manastire, conversand ca doi oameni din aceeasi tara, care se intalnesc pe pamant strain. Dupa masa, mi-am luat ramas bun de la el si am iesit in fata bisericii sa ma plimb un pic. La un moment dat, am vazut o ambulanta venind de la spitalul din apropiere, pentru a prelua un bolnav, chiar de la manastire. Un cunoscut a venit sa-mi spuna ca prietenul meu american tocmai a suferit un atac cerebral si a fost dus in stare grava
la spital. Fara sa mai stau pe ganduri, m-am dus imediat la sectia de urgenta, ca sa vad ce se intampla. Medicii mi-au spus sa-i anunt imediat familia, pentru ca este in stare critica. Mai avea doar cateva ore de trait. Cu siguranta, spuneau specialistii de la spital, cunostinta mea nu va supravietui acelei nopti, fiind deja in coma profunda.
Nu imi venea sa cred: omul plin de viata cu care vorbisem cu jumatate de ora in urma acum era pe moarte. Ramasesem intr-o stare de prostratie pe holul spitalului, cand s-a apropiat de mine o infirmiera care m-a tras deoparte. Mi-a zis: „O singura sansa mai exista pentru prietenul dvs. Luati acest prosop si duceti-va sa-l atingeti de mormantul lui Padre Pio, dupa care aduceti-l inapoi”. Am luat prosopul si am intrat in manastire. Se facuse noapte, tarziu, si intrarea la mormant era inchisa cu lacate grele, asa incat nu puteam trece. Dar cand eram mai disperat, a aparut, printr-o uimitoare coincidenta, chiar fratele capucin care purta cheile. Acesta m-a inteles si mi-a dat voie sa intru la mormant, de care am atins prosopul dat de infirmiera. Cand am ajuns la spital, preotului american abia ii mai batea inima, fiind conectat la aparate. Infirmiera a luat imediat prosopul si i l-a pus sub cap, dupa care mi-a zis sa plec sa ma odihnesc.
Padre Pio

Parintele Flavian din Adjud

Dimineata, am venit cu speranta, dar si cu o imensa strangere de inima, sa intreb de prietenul meu. Doctorii erau uluiti: nu doar ca muribundul trecuse cu bine noaptea, dar era constient, vorbea si ajunsese chiar sa isi miste mainile si picioarele. Ceea ce se intamplase – spuneau doctorii – contrazicea cele mai elementare precepte medicale. Eu stiam insa ca Padre Pio facuse o minune. Si am mai aflat, cu ocazia aceasta, un lucru: sfantul nu este mort. Spiritul sau este si acum cat se poate de viu si face minuni in lume.”
Dupa ultimele cuvinte ale interlocutorului meu se lasa cateva clipe de tacere. Apoi ii spun cateva vorbe de multumire, explicandu-i ca sunt reporter si am venit din Romania… „Din Romania? Dar nu se poate! Peste doar doua minute, trebuie sa ma intalnesc aici chiar cu un preot din tara dumneavoastra!”
Nu vreau sa il mai deranjez pe noul meu prieten american si dau sa plec, dar el insista sa raman. Asa ajung sa il cunosc pe parintele Flavian, un prelat din ordinul franciscan al capucinilor, uluitor de tanar. Este din zona Adjudului, facand parte din comunitatea romano-catolica romaneasca. A ajuns aici, la San Giovanni, prin decizia Vaticanului, slujind ca preot in biserica mare. Maine urma sa asculte spovedaniile credinciosilor, apoi sa participe la marea slujba. Vrea insa sa faca ceva pentru noi, conationalii sai, si se ofera sa ne fie a doua zi, dimineata devreme, ghid prin locurile in care a trait Padre Pio si care pot fi vizitate de turisti.

Urme sfinte

Duminica dimineata, in locurile sfinte ale Italiei, este un furnicar de oameni incredibil. Mii si zeci de mii de credinciosi vin in torente spre biserici. Este practic imposibil sa te apropii de intrarile asaltate de oameni. De aceeasi parere este si padre Flaviano, care mai are doar o jumatate de ora pana la spovedanie si care ar fi vrut foarte mult sa il ajute pe reporterul de la „Formula As” sa vada locurile unde a trait si s-a rugat, vreme de zeci de ani, Padre Pio. Hotarat lucru, mai am nevoie de inca un miracol pentru a putea sa-mi duc pana la capat misiunea. Ma mai rog o data in gand la Padre Pio si miracolul nu intarzie se apare. Este chiar parintele Flavian, care se duce cu pasi hotarati, trecand prin multime, spre o mica poarta din spatele bisericii vechi. O deschide si ne invita sa intram. Facem cativa pasi timizi in curtea interioara, apoi poarta grea se inchide. Forfota si zgomotul multumii dispar instantaneu si in curtea manastirii se lasa o liniste incredibila. Suntem chiar in locul unde a trait si s-a rugat Padre Pio. In jur, sunt leandri infloriti, chiparosi si alte plante mediteraneene, al caror nume nu il cunosc. Langa o banca, scrie ca acolo era locul de reculegere al lui Padre Pio. Privelistea este coplesitoare: in zare se desfasoara o imensa vale, care se termina cu apele stralucitoare ale Marii Adriatice, ce se ingana cu cerul de un albastru intens de toamna. Intram pe holurile albe si tacute, cu usi joase, prin care se poate patrunde doar aplecat – sa nu uite fratii capucini smerenia. Aici, in interiorul manastirii, departe de ochii curiosi ai vizitatorilor, povestea vietii lui Padre Pio se desfasoara in imagini simple. Vad chilia unde a locuit, micul paraclis unde sfantul s-a inchinat singur, izolat de credinciosi, in timpul zecilor de ani de persecutie din partea superiorilor sai bisericesti care contestau adevarul stigmatelor. Scandura stranei de rugaciune este tocita de genunchii calugarului care s-a rugat nestiut, luni si ani in sir, in vremea cand era aproape intemnitat de catre cei care ar fi trebuit sa-l sprijine. Apoi, vad locul unde se incalzea Padre Pio, cu ceilalti frati calugari, in noptile lungi de iarna, in vremea cand San
Padre Pio

In usa chiliei

Giovanni era un catun nestiut de nimeni. In sala de mese a manastirii este o fotografie a sfantului cazut in genunchi, in fata fratilor calugari, cerandu-si, dupa obiceiul ordinului, iertare ca a intarziat la masa, pentru ca ramasese in confesional pana tarziu. Aceasta fotografie mi se pare ca surprinde chintesenta vietii lui Padre Pio, formata din rugaciune, devotiune si o incredibila umilinta.
Restul vizitei la San Giovanni Rotondo se desfasoara ca intr-un vis frumos. Biserica veche, rugaciunea comuna din imensa biserica noua, muzica orgii si a corurilor gregoriene, devotiunea miilor de pelerini – totul creeaza o atmosfera cu adevarat paradisiaca. Undeva, in inima Europei, credinta traieste, este vie. Si la fel si speranta. Este, fara indoiala, cel mai mare miracol facut de Padre Pio.
http://www.formula-as.ro/2006/744/spiritualitate-39/padre-pio-7511

Raportul lui Pilat din Pont către Impăratul Tiberiu

Raportul lui Pilat din Pont către Impăratul Tiberiu

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.

La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui.La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!….Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.
La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât e mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus”. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâţia in Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de Senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.

Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris în cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!

“Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.

“Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.

Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Ora ş ul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez. Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.

Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei înşişi, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce rezulta din aceasta.

În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osânda definitivă, asupra lui.

Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţă de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toată Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Galileeni, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!….

„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.

„Pentru ce crimă?” am întrebat eu.

„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.

Eu le-am spus că justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”- izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniştit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.
În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că în această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.

Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul. Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Acropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte”.

Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!… Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.

Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii. M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”…. I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….

Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!

Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie,
Anul 4147 de la creaţiune

MALL-ul lui Dumnezeu

Potrivit proiectului, publicat de b365.ro, sub lăcaşul de cult vor exista săli polivalente, expoziţii, autoservire sau bucătărie. Construcţia de 100 de metri înălţime va avea chiar şi apartamente la nivelul turlelor!

Mai mult: Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti va avea apartamente la nivelul turlelor, adică băi și WC-uri peste biserică!
La subsol, două săli polivalente.
La demisol, autoservire şi expoziţie de icoane.
La 38 de metri, un muzeu şi săli de expoziţii.
La 42 de metri înălţime va fi o sală de consiliu.
La 54 metri vor exista săli de consiliu dar şi apartamente!
De la 95 metri se va admira panorama oraşului.

Unde e Catedrala, Doamne?…

UPDATE: SCHEMA MALL-ULUI

Ce construcție religioasă este aceasta care are săli de conferințe, apartamente, BĂI ȘI VECEURI deasupra bisericii?! De ce se construiește cu bani de la primărie, guvern, de ce nu ne lăsați să ne construim singuri catedrala, ca să fie o măsură a credinței noastre?
Şi risipiţi banii publici pe Mall-ul lui Dumnezeu, într-o ţară în care există 18.300 de biserici şi numai 4.700 de şcoli.Asta ca să puteți cumpăra preoțimea.
RUŞINE, POLITICIENI DE TREI PARALE!

%d blogeri au apreciat: