Cum ne influenţează indicele de confort termic.

Buletinele meteorologice se referă adesea şi la indicele de confort termic. Ce înseamnă de fapt acest indice şi cum ne influenţează sănătatea ne‑a explicat doctorul GeorgeBuletinele meteorologice se referă adesea şi la indicele de confort termic. Ce înseamnă de fapt acest indice şi cum ne influenţează sănătatea ne‑a explicat doctorul George Dumitraşcu, medic specialist la Spitalul Judeţean Sibiu.
„Ca urmare a proceselor metabolice din organism, acesta produce – ca urmare a proceselor metabolice – căldură”, explică dr. Dumitraşcu. „Însă căldura produsă trebuie să fie şi eliminată, pentru că altfel organismul s-ar supraîncălzi. Corpul omenesc elimină căldura prin conducţie (direct prin contact cu corpuri mai reci), prin convecţie (curenţi de aer), prin radierea căldurii şi prin transpiraţie”.
Pentru a putea elimina surplusul de energie termică este nevoie ca, în mediul înconjurător, temperatura să fie mai mică decât temperatura corpului, adică sub 37 de grade Celsius. Dacă nu ar exista aceste modalităţi de eliminare a căldurii, organismul s‑ar putea supraîncălzi, temperatura internă ar creşte, iar la peste 42 de grade C, toate proteinele din interiorul corpului omenesc s‑ar coagula şi în final s-ar produce moartea prin ceea ce medicii numesc şoc termic.
Cei mai afectaţi, astmaticii Între temperatura din mediu şi senzaţia noastră subiectivă de căldură nu există o corelaţie strictă şi clară. „S-a constatat că, de exemplu, la 40-50 de grade Celsius, în deşert, oamenii se simt relativ bine, însă la 20-24 de grade într-o zonă umedă se simt foarte rău”, explică dr. Dumitraşcu. „Acelaşi lucru este valabil şi când este foarte frig afară: poţi suporta un ger de -25 de grade Celsius, dacă vremea este uscată, dar la -2 grade Celsius, dacă vremea este umedă, cu ceaţă, simţi că îţi intră frigul în oase”, exemplifică medicul.
„În consecinţă, precizează dr. Dumitraşcu, când umiditatea atmosferică este foarte mare, pierdem mai greu căldura, iar temperatura ridicată este mai greu de suportat. Aerul ni se pare irespirabil. Indicele de confort termic se referă şi la percepţia subiectivă a căldurii şi are o bază obiectivă – cuantificabilă şi măsurabilă – în gradul de umiditate din mediu.
Unii oameni suportă mai bine umiditatea din atmosferă, în vreme ce alţii mai puţin, la fel cum se întâmplă şi cu durerea. În mod special, câteva categorii de bolnavi sunt foarte afectaţi de un indice de umiditate ridicat. Este vorba de astmatici (care au nevoie de condiţii de aer uscat), de cardiaci, hipertensivi, de cei cu boli endocrine (hipertiroidienii, hipotiroidienii sau cei cu afecţiuni ale suprarenalei). De asemenea, persoanele obeze sunt foarte afectate de umiditatea crescută din aer.
În consecinţă, când umiditatea atmosferică este foarte mare, pierdem mai greu căldura, iar temperatura ridicată este mai greu suportată Dr. George Dumitraşcu medic specialist Formula pentru indicele de confort termic, sau indicele temperatura-umiditate, este: ITU=0,81*T+0,01*U*(0,99*T-14,3)+46,3 unde: T este temperatura in °C U este umiditatea relativa in % .
Sa luam un exemplu concret.si sa calculam cu formula de mai sus,indicele de confort termic de azi la Orsova. Azi 26.7.2011 avem umiditatea U=44% si temperatura maxima T=25 grade. In acest caz indicele de confort termic sau indicele temperatura umiditate ITU=0.81*T+0.01*U*(0.99*T-14.3)+46.3=0.81*25+0.01*44(0.99*25-14.3)+46.3=20.25+0.44(24.75-14.3)+46.3=20.25+0.44*10.45+46.3=20.25+4.598+46.3=71,148. Rezulta ca astazi la Orsova vremea este placuta deoarece indicele de confort este de 71,148 si deci mai mic decat cel critic ce are valoarea de 80.
Exemplu nr.2=Sa stabilim indicele de confort termic pentru Constanta din ziua de 26.7.2011.Prima data folosim cuvintele cheie,”meteo Constanta”,apoi obtienem informatia:umiditatea relativa = 83% si temperatura maxima=31 grade Celsius. De data aceasta voi inlocui datele din formula si vom folosi un minicalculator si vom obtine imediat rezultatul,astfel:
ITU=0,81*T+0,01*U*(0,99*T-14,3)+46,3=0.81*31+0.01*83(0.99*T-14.3)+46.3=25.11+0.83*16.39+46.3= 85.
Deci la Constanta in data de 26.7.2011 idicele de confort termic a fost de 85,mult mai mare ca indicele de confort critic=80. A fost o zi dificila pentru persoanele cu diverse afectiuni:asm bronsic,hipertensiune, obezitate,INSUFICIENTA CARDIACA,etc.
Exemplu nr.3: Facem calculul tot pentru ziua de 26.7.2011,unde intrand pe internet vom obtine umiditatea relativa=63% si temperatura maxima=30 grade Celsius. Calculam imediat indicele de confort termic astfel:
ITU=0.81*30+0.01*63(0.99*30-14.3)+46.3=24.3+9.72+46.3=80.3 Deci la 20 Km de Bucuresti,in Bolintinul de Vale in ziua de 26.7.2011 indicele de confort termic a fost aproape egal cu indicele de confort termic critic.
Exemplul nr.4,la Galati, unde in ziua de 26.7.2011, am avut temperatura maxima de 32 de grade Celsius si umiditatetea relativa de 74%. Calculam indicele de confort termic ITU,astfel:
ITU=0.81*32+0.01*74(0.99*32-14.3)+46.3=25.92+12.86+46.3=85.1
Daca analizam cele 4 exempe vom constata,cel mai mare disconfort termic a fost in Galati=85.1,la la Bolintin din Vale=80.3, Constanta=80, si Orsova=71.1 Climatul cel mai favorabil a fost la Orsova cu 85.1-71.1=14%,O VALOARE IMPORTANTA.
Exemplul nr.5-Brasov. Din internet folosind cuvinte cheie”Meteo Brasov”,gasim pentru ziua de 26.7.2011,temperatura maxima=24 grade Celsus si umiditatea relativa=77%. Vom calcula ITU:
ITU=0.81*24+0.01*77(0.99*24-14.3)+46.3=19.44+7.284+46.3=73.02%.
In concluzie,in ziua de 26.7.2011 dupa indicele de confort termic,cele 5 localitati ocupa urmatoarele pozitii:
1.Orsova=71.1%
2.Brasov =73.02%.
3.Bolintin din Vale=80.3%
4.Constanta=85%.
5.Galati=85.1%

29.7.2011,0ra 21.20. Doresc sa stiu situatia „meteo Bucuresti” si la ora 20.32 am gasit ca ,pentru ziua de 29.7.2011 in Bucuresti a fost temperatura maxima Tmax.=23 grade Celsius si umiditatea relativa a aerului U=60%.Adica la pagina de pornire am postat cele doua cuvinte cheie:”meteo Bucurewsti”. Repede voi calcula indicele de confort termic pentru localitatea Bucuresti,desigur pentru ziua de azi asfel:
ITU=0.81*T+ 0.01*U(0.99*T-14.3)+46.3= 0.81*23+0.01*60(0.99*23-14.3)+46.3=18.63+5.082+46.3=70%.
In concluzie idicele de confort termic azi la Bucuresti a fost UTI=70%, mai bun decat cel de la Orsova din 27.7.2011.
Sunt curios sa calculez acum si idicele de confort termic de azi la Orsova. Caut pe internet „meteo Orsova” si gasesc: T=26 grade Celsius si U=70%. Deci:
ITU=0.81*26+0.01*70(0.99*26-14.3)+46.3=21.06+8+46.3=75.37%. Rezulta ca astazi vremea a fost mai favorabila la Bucuresti ,ITU=70% decat la Orsova unde ITU=75.37%.

 

ITU

Roşia Montană- informaţii din presa română, străină şi de pe bloguri. Cei care iubiţi România spuneţi NU acestui proiect

Am cules aceste informaţii din presa română, străină  şi de pe bloguri.

In prima zi a anului m-am gindit sa deschid o serie de comentarii despre afacerea PDL-ului privind exploatarea aurifera de la Rosia Montana.
Idea de a comenta acest subiect pe forum mi-a venit in urma cu o luna cind am primit o analiza surprinzatoare de la stock brokerul pe care il folosesc la finele fiecarui an pentru a-mi planifica investitiile pe anul viitor.
Ca orice om care se gindeste cu grija in ce sa-si investeasca banii, eu ma gindisem ca nu ar fi rau ca in perioada urmatoare sa investesc in companii de exploatare a aurului.
Pretul aurului este in crestere si prognoza pentru anul viitor este optimista asa ca m-am gindit sa cer citeva referinte privind citeva posibile directii.
Dupa o informare corecta si o discutie cu un analist de la o companie de investitii am sunatul brokerul pe care il folosesc pentru tranzactii la bursa din Toronto.
Pentru o taxa de $ 99.99 am cerut un referat de specialitate privind citeva companii canadiene si americane care se ocupa cu exploatarea zonelor aurifere in intreaga lume.
Pe lista figura bineinteles si compania „Gabriel Resources” a carui pagina web o puteti gasi la adresa de mai jos.

http://www.gabrielresources.com/home.htm

Interesant la aceasta pagina web este sectiunea privind conducerea companiei care este formata din reprezentanti de la alte companii specializate in exploatari aurifere:

http://www.gabrielresources.com/corp-directors.htm

Asa cum foarte usor poate cineva sa-si dea seama „Gabriel Resources” este o companie doar pe hirtie listata la bursa din Toronto dar care are doar un singur actionar si mai multi asociati. Asa cum probabil a-ti ghicit asociatii sint de fapt companiile respective care si-au delegat cite un reprezentant in conducerea companiei „Gabriel Resources”

Asa cum se poate vedea din documentul urmator „Gabriel Resources” a depus o cerere la bursa din Toronto unde s-a inregistrat prin care cere ca sedinta anuala a actionarilor sa fie exclusa ca conditie obligatorie deoarece nu exista decit un singur proprietar privat.
Iata documentul:

http://www.community.gov.yk.ca/pdf/so_2009_07.pdf

Practic prin acest document „Gabriel Resources” nu are obligatia de a prezenta un raport financiar anual aprobat de un consiliu de conducere pentru cei care doresc sa investeasca la bursa.

Propun aceasta tema de discutii pentru ca asa cum se va vedea in viitor informatiile pe care le voi posta sint revoltatoare si demonstreaza inca o data (daca mai era nevoie) cum functioneaza sistemul mafiot in interiorul partidului prezidential.
Daca aveti informatii privind acesta afacere, in special din perioada de inceput cind Berceanu s-a implicat direct as fi recunoscator daca am putea sa le discutam in cadrul acestei teme.

Pentru informatii suplimentare privind „Gabriel Resources” puteti urmarii linkul de mai jos:

http://www.miningnerds.com/stock/gab…ources-ltd-tsx
Asa cum am declarat anterior in primul comentariu privind exploatarea aurifera de la Rosia Montana, mi-am propous sa incerc sa dezleg misterul care inconjuara aceasta afacere dubioasa a partidului presidential.

La scurt timp dupa terminarea alegerilor prezidentiale, membri guvernului propus de Boc si impus de Basescu au fost audiati in Parlament. De retinut este faptul ca la acea data actualii ministrii nu erau inca votati . In acest context Videanu a facut urmatoarea declaratie in timpul audierii la comisia de specialitate:

“Vreau ca acest proiect sa înceapă cât mai curand posibil, cu actualul investitor, compania canadiana Gabriel Resources”, spune răspicat Videanu.

Declaratia lui Videanu, aparent inocenta are o deosebita semnificatie. Asa cum se va vedea mai tirziu in cadrul acestei analize , declaratia lui Videanu a produs instantaneu un profit de $ 100 de milioane de dolari canadieni iar beneficiarul acestui cadou nu este nimeni altcineva decit unul dintre cei mai importante parteneri de afaceri ai domnului Videanu. Deocamdata nu voi divulga numele pentru ca surprize sint multe dar pentru a intelege mai bine mecanismul intregii afaceri trebuie sa analizam informatiile in ordinea lor cronologica.

In primul rind sa precizam ca in cadrul confruntarii televizate Basescu a declarata ca decizia privind exploatarea aurifera de la Rosia Montana va fi luata in consiliul de securitate in baza unei analize privind intreaga afacere.
Interesant este faptul ca Basescu personal a numit doi ministri care fac parte din consiliul de securitate. Se poate spune ca Basescu si-a asigurat „linistea” in cadrul consiliului de securitate astfel incit indiferent ce va propune el acest lucru sa fie votat fara surprize.

Desi Basescu nu s-a pronuntat inca in aceasta problema, Videanu este foarte categoric si in pozitia pe care o ocupa ca Ministru al Economiei a declarat ca va include acest proiect (Rosia Montana) in planul de guvernare.

In primul rind trebioe precizat ca proiectul Rosia Montana este o afacere privata. Statul roman este partener la aceasta afacere cu 19.2 %.
Cum este posibil ca o afacere privata sa fie inclusa in planul de guvernare mai ales in conditiile in care statul roman nu are mai nimic de cistigat?
Este ca si cum statul roman si guvernul Boc este preocupat in mod aparte de dezvoltarea unor afaceri private in detrimentul dezvoltarii economice a tarii.
Asa cum vom vedea in final domnul Videanu are interese deosebit de importante ca aceasta afacere privata sa fie „ocrotita” in mod deosebit de planul economic al guvernului Boc.

Pina in 1999 proiectul „Rosia Montana” era controlat 100 % de statul roman prin prin Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului Minvest SA. Un an mai târziu însă, în 2000, licenţa a fost transferată firmei RMGC, controlată de Gabriel Resources.
Acest lucru a fost posibil cu aportul deosebit al unui alt parlamentar PDL , domnul Berceanu.
Videanu a declarat recent:

“Vrem să includem în Programul de Guvernare demararea cât mai rapidă a proiectului Roşia Montană pentru ca piaţa aurului favorizează asemenea proiecte.”

Domnul Videanu justifica accelerarea proiectului prin faptul ca Romania are nevoie de resurse pentru a iesi din criza economica. In realitate insa calculul pe hirtie arata o cu totul alta situatie.
Dacă societatea canadiana ar primi avizul favorabil astăzi, proiectul ar fi demarat în cel puţin doi ani, probabil cu mult după ce am ieşi din criză, iar piaţa aurului s-ar normaliza. Roşia Montană nu va aduce niciodată la buget 4 miliarde de euro, aşa cum susţine compania. Chiar dacă statul mai deţine acum 19% din proiect, Guvernul nu a investit acolo aproape nimic, deci nici nu poate aştepta la dividende prea curând. RMGC estima că la bugetul de stat ar urma să intre – sub formă de dividende, redevenţe, taxe şi impozite – 1,8 miliarde de dolari, iar 2,2 miliarde dolari vor fi bani daţi pe salariile muncitorilor, cheltuielile cu furnizorii. Este estimare companiei pentru că statul român, exact, Ministerul Economiei, nu a făcut niciun calcul în acest sens. Iar la felul în care statul este în stare să monitorizeze un astfel de proiect – fie că e vorba de cantităţiile de cianură folosite de companie, fie că este vorba despre banii investiţi şi încasaţi de pe urma proiectului – dacă Guvernul ar scoate de acolo un milliard în cei 16 ani ar trebui să se declare mulţumit. Pentru că, încă o dată. Nu este afacerea statului. E o afacere privată.
Important este de retinut faptul ca profitul real al statului roman este de 1,8 miliarde adica de 3 ori mai mic decit banii care ii gestioneaza doamna Udrea si ca acesti bani vor intra in buzunarele statului roman pe o perioada de 16 ani.

In baza celor relatate pina acum ar trebui sa ne intrebam cu insistenta:
Cum a fost posibil ca cel mai important zacamint aurifer din Europa sa fie concesionat in intregime (control absolut) unei companii canadiene? Cine este oare in spatele acestei companii si cum au reusit „canadienii” sa puna mina pe aurul Romaniei?

Ei bine nu canadienii sint cei care au pus mina pe aurul Romaniei .
Artizanul intregii afaceri este un roman si nici nu se putea altfel din moment ce se stie ca romanii isi fura caciula unul altuia.
Cine este acest roman?
In editia urmatoare a ciclului Rosia Montana – aurul Dacilor in buzunarele Dracilor vom mai afla citeva raspunsuri folositoare.

Dupa cum s-a vazut din propriile declaratii, Videanu insista ca proiectul „Rosia Montana” sa fie sustinut de guvern in varianta in care „Gabriel Resources” detine 80 % din afacere si controlul absolut.
De retinut este faptul ca statul roman are 19.3 % iar restul de 0.7 % sint de fapt spagi si ciuburi imprastiate pentru a unge rotitele unui sistem mafiot.
Cine este „Gabriel Resources” ?

Povestea reala a intregii afaceri incepe cu foarte multi ani in urma pe vremea impuscatului si dezvalui in mod uimitor prostia, so coruptia statului roman atunci cind este vorba despre resursele naturale ale tarii.
Cu toti am acuzat modul in care Patriciu a pus mina pe petrolul Romaniei si am crezut ca acest lucru nu se va mai intimpla niciodata pentru vremea ciorditorilor PSD / PNL a trecut si acum Romania este condusa de un nou partid, partidul prezidential, partidul bunelor moravuri. Ei bine ne-am inselat amarnic pentru ca ceea ce va urma sfideaza legea bunului simt.

Deci sa incepem:

La 28 Ianuarie 1963 se naste la Borsa in Maramures Vasile Timis.
Dupa ce a absolvit scoala de mecanici auto Vasilica s-a hotarit sa plece din Romania.
A fugit din Romania trecind granita terestra prin Yugoslavia si dupa 40 de zile a reusit sa obtina statutul de refugiat politic la perth – Australia.
Pina aici nimic deosebit, un roman ambitios determinat sa faca ceva important in viata.
In documentele oficiale de refugiat Vasilica considera ca este bine sa abandoneze numele de sfint „Vasile” si adopta numele de Frank. Frank Timis asa cum va fi numit de acum in colo va deveni numele sinonim cu furtul si inselaciunea, recunoscut si dezabrobat in Australia, Anglia si Canada asa cum se va vedea in continuare.

In Australia , Frank Timis si-a deschis o companie de transport. Frank era proprietarul unui camion pe care il conducea personal.
Compania a dat faliment destul de repede iar documentele arata ca la data declararii in justitie a falimentului Frank Timis avea o datorie de 15 806 dolari australieni.
Ulterior Frank a „uitat” acest amanunt important al carierei sale de om de afaceri incalcind legea bursei de la Londra si Toronto.

Dupa falimentul afacerii Frank s-a gindit sa exploreze zacamintele aurifere ale Australiei. Impreuna cu alti doi australieni el intemeiaza o companie in 1992 intitulata Morwest Holdings Pty Ltd. Timp de 6 luni cei trei intreprinzatori au sapat cautind aur dar in final nu au gasit nimic si compania a dat faliment.
In acest timp Frank Timis mai infiinteaza alte citeva companii cu ajutorul sotiei Ioana Timis . Aceste companii s-au numit: Riverdale Mining, Timis Corporation and Carpathian Investments.
Toate trei insa au fost respinse de Australian Securities and Investments Commission pentru ca nu respectau cerintele ASIC.

In 1995 Frank Timis infiinteaza o alta companie intitulata Pneumatic Systems International Pty Ltd. In CV depus la Bursa din Toronto – Toronto Stock Exchange Frank Timis a declarat valoarea neta a companiei ca fiind de 150 milioane de dolari australieni.
Dupa inregistrarea la bursa, Frank Timis infiinteaza imediat o alta companie in paradisul fiscal britanic Virgin Islands. Dupa o crestere modesta a valorii actiunilor, vinde totul cu exceptia a 11.7 % din actiunile declarate. Ulterior s-a determinat ca valoarea reala a companiei pe care o inregistrase la bursa din Toronto era de $ 1500 de dolari australieni iar cistigul rezultat din vinzarea unor actiuni fictive nu a mai putut fi recuperat tocmai datorita conditiilor bancare din Virgin Islands.
Compania infiintata in Virgin Islands se numea Regal Group Services, iar dupa scandalul de la bursa din Toronto si-a schimbat imediat numele in Regal Petroleum si a fost listata la bursa de la Londra.

De aici incolo lucrurile incep sa devina mult mai interesante privind relatiile lui Frank Timis cu statul roman si politicienii corupti de la PDL.

Compania Regal Petrolium era asociata cu o companie romaneasca numita Global Mineral Resources al carui proprietar unic era nimeni altul decit Teodor Hauca senator al Partidului Democrat si secretar al comisiei economice din Senatul Romaniei in perioada 1996 – 2000
In continuarea relatarilor precedente privind afacerea aurului de la Rosia Montana , sa analizam in continuare informatiile oficiale furnizate de Bursa din Toronto.

In 1995 Frank Timis infiinteaza in Australia compania “Gabriel Resources”.
La scurt timp dupa aceea compania de stat Regia Autonomă a Cuprului din Deva” (RAC) anunta ca este in cautarea unui partener strain pentru exploatarea metalelor pretioase de la Rosia Montana si Gurabarza-Brad.
La 4 Septembrie 1995 se anunta oficial parteneritul dintre “Gabriel resources” si Regia Autonoma a Cuprului. Ulterior s-a stabilit ca documentele oficiale fusesera semnate anterior iar licitatia organizata a fost una fictiva.
Regia Autonoma a Cuprului de la Deva a pretins ca a primit mai multe oferte avantajoase printre care si oferta unei alte companii australiene numita Lycopodium Pty Ltd.
Ulterior conducerea companiei Lycopodium Pty Ltd a negat orice participare la licitatie.

Conform documentelor eliberate de Australian Securities and Investments Commission , in Aprilie 1996, “Gabriel Resources” avea mari probleme financiare fiind in totalitate insolvabila si datornica la National Australian Bank.

Conform retetei verificata anterior, Frank Timis infiinteaza imediat o alta companie in paradisul fiscal Jersey, o companie numita “Gabriel Resources Limited” iar contractul cu Regia Autonoma Deva a fost transferat pe numele noii companii.
Cu ocazia acestui transfer a fost modificat si contractul original iar “Gabriel Resources Limited” primeste 80 % din contractul de asociere.
De retinut faptul ca in acest moment valoarea reala a companiei lui Frank Timis este de
$ 1500 de dolari australieni.

Acesta este momentul in care isi face aparitia un alt personaj macabru al mafiei politice, recunoscut pentru legaturile sale cu politicienii de la PDL. Este vorba despre Ovidiu Tender. La acea perioada Tender avea acces la baza de date a Institutului Roman de Cercetari Mineraleogice. Prin intermediul companiei personale, Tender a angajat cercetatori si oameni de stiinta cit si ofiteri militari din cadrul Ministerului Aparari – Departamentul Cartografic.

In urma analizelor facute “Gabriel Resources” primeste un imprumut de la statul roman (fondurile de dezvoltare) pe care il foloseste pentru a extrage 80 de tone de minereu pe care le-a trimis in Australia pentru o analiza completa.
Concluzia finala a fost ca minereul este bogat in aur si argint si drept urmare actiunile companiei “Gabriel resources Limited” au crescut la o valoare totala de $ 75 milioane dolari australieni.
In baza acestei evaluari banka americana Rothschild ii da lui Frank Timis un imprumut de $3 milioane de dolari.

Daca recapitulam pe scurt datele financiare ale intregii afaceri putem spune ca Frank Timis valora $ 1500 de dolari si apoi cu ajutorul banilor veniti de guvernul roman a reusit sa imprumute 3 milioane de dolari de la o banka americana.
O parte din panii primiti au fost folositi pentru a unge rotitele coruptiei de la Bucuresti dar si pentru a contribui la campania electorala a partidului prezidential.
Drept recompensa “Gabriel Resources” a mai primit cadou de la guvernul roman inca o bucata din pamintul tarii. Zona de exploatare aferenta contractului a fost marita de la 12 km patrati la 48 km patrati in conditiile ibn care “Gabriel Resources Limited” detine 80 % din aceasta asociere cu o companie de stat.
Pina in acest moment personajul principal care a pus umarul din greu la acesta afacere a fost liderul PDL Berceanu dar asa cum se va vedea in continuare lucrurile au inceput sa se complice si Berceanu avea mare nevoie de ajutor. Era timpul ca sa intre in scena un alt “greu” al PDL.
Reclama cu Rosia Montana !

Ati vazut reclama cu Rosia Montana si cei 4 miliarde de USD, care ne-ar scoate din criza invatamantul, agricultura, pensiile ? Ceva mai agresiv si mai manipulator, nici ca s-a vazut, pana acum. Dar ce mai conteaza, cand sunt interese mari la mijloc si ce mai conteaza ca Romania ar avea doar 2% din profit, ca daca a mers cu petrolul, de ce nu am da si aurul sau energia electrica, nu ?
Stiati ca tranzactia asta, are aceleasi vicii, ca si cea a zacamintelor din Marea Neagra ?
Va propun un mic istoric al aceste file scrise de politicieni, pentru noi….

• Mihai Ianaş, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale la momentul aprobării licenţei pentru perimetrul aurifer Roşia Montană, a devenit apoi administratorul Regal Petroleum, companie afiliată proiectului
• După aprobarea licenţei, participaţia statului în proiect s-a diminuat de la 33,8%, la doar 19%
• Gigantul aurului Newmont Mining, principalul acţionar în proiectul Roşia Montana, supraveghează de la Bucureşti proiectu
Problemele din tranzacţiile cu zăcămintele de gaze şi petrol din Marea Neagră se regăsesc şi în proiectul exploatării aurului de la Roşia Montană. Cel care a acordat licenţa de exploatare a perimetrului ca şef al Agenţiei pentru Resurse Minerale, Mihail Ianăş, a devenit ulterior administratorul companiei Regal Petroleum Bucureşti, firmă controlată de Frank Timiş, principalul acţionar al proiectului de la Roşia Montana.
Mihail Ianăş a fost şeful ANRM, în perioada 1997-2000.
Din această calitate, în 1998, Mihai Ianăş negociază şi propune acordarea licenţei de exploatarea minereurilor de auro-argentifere din perimetrul Roşia Montană, prin încredinţare directă, către Compania Naţională Minvest Deva, care era în parteneriat cu Gabriel Resources Ltd.
Licenţa este acordată de Guvernul Radu Vasile şi este constrasemnată de Mihai Ianăş, ca preşedinte al ANRM, Radu Berceanu, ca ministru al industriei, şi de Decebal Traian Remeş, ca ministru al finanţelor.
Compania de stat şi Gabriel Resources înfiinţaseră cu un an înainte compania Euro Gold Resources SA Deva, companie care urma să exploateze zăcămintele din Roşia Montană.
După aprobarea licenţei de exploatare, Euro Gold îşi mută sediul la Roşia Montană după care îşi schimbă denumirea în Roşia Montană Gold Corporation SA. La scurt timp, participaţia companiei de stat în acest proiect scade de la 33,8%, la doar 19,3%, iar cea a firmei Gabriel Resources creşte de la 60, la 80% (în acţionariat mai figurau trei firme româneşti cu o pondere de sub 1% fiecare). După diluarea participaţiei statului, Ministerul Industriei şi ANRM aprobă tranferul licenţei de la Minvest Deva, la Roşia Montană Gold Corporation. Proiectul este blocat de atunci din cauza avizului de mediu şi a certificatului de urbanism.
Firma britanică, Regal Petroleum (controlată de Frank Timiş, principalul acţionar al Gabriel Resources) îşi deschide, ]n 2003, un SRL la Bucureşti, la conducerea căruia îl numeşte pe Mihail Ianăş, fostul şef al ANRM. Proiectul cu Roşia Montană este blocat în continuare, însă în iulie şi decembrie 2004, Regal Petroleum primeşte de la Guvernul Năstase dreptul de exploatare a două zăcăminte petroliere la Bârlad şi Suceava.
Un an mai târziu, gigantul “Newmont Mining Corporation” cel mai mare producător de aur din lume, înfiinţează la Bucureşti compania “Dacia Exploration”.
Newmont, în care acţionar este şi miliardarul George Soros, tocmai devenise cel mai important acţionar al afacerii Gabriel Resources, cu o participaţie. Consiliul de administraţie al companiei Roşia Montană este schimbat, fiind revocată din funcţie şi Nicoleta Braun, prietena omului de afaceri Ovidiu Tender, partener cu Frank Timiş.
În ciuda faptului că a devenit acţionar indirect al proiectului de la Roşia Montană, George Soros îl contestă în continuare, afirmând despre el că este un proiect dubios.
Tot mai multe informaţii vehiculate în ultimele zile arată că o parte dintre acţionarii proiectului Roşia Montana sunt implicaţi şi în afacerea zăcămintelor din Marea Neagră.
XXX. Am observat cum au aparut deja comentarii care incearca sa distorsioneze adevarul in speranta ca implicatiile partidului presidential – PDL in desfasurarea proiectului Rosia Montana vor fi estompate de minciuni cu trimiteri la alti oameni politici.

Din acesta cauza sint nevoit sa fac din nou citeva precizari cu trimitere directa la acele personae care din lipsa de obiectivitate incearca in continuare sa dezinformeze.

In primul rind trebuie specificat faptul ca compania “Gabriel Resources” a fost infiintata de Frank Timis in 1995. Exact in acelas an, compania de stat Regia Autonoma a Cuprului din Deva a manipulat o licitatie astfel incit “Gabriel Resources” sa devina singurul partener pentru exploatarea zacamintelor aurifere.
Declaratia de asociere a fost facuta la data de 4 Septembrie 1995 desi actele fusesera semnate cu mult timp inainte , chiar si inainte de a avea loc asa zisa licitatie.

Compania Regal Petroleum a fost infiintata in Noiembrie 1996 si a fost listata la Londra la sectiunea Alternative Investment Market . La data inregistrarii compania a declarat ca detine citeva zacaminte de petrol si gaze din Romania si Ukraina.
Regal Petroleum nu a aparut asa peste noapte. Compania se numea inainte , Regal Group Services si fusese infiintata fraudulos in insulele Virgine.
In 1996 Alianta DA a venit la putere iar felia de cascaval care i-a revenit Partidului Democrat cuprindea si exploatarea unor zacaminte de petrol si gaze prin firma unui senator PD care era si secretarul comisiei economice din senat, domnul Teodor Hauca.
Bineinteles ca in actele firmei nu aparea el ci fiul sau , inca o dovada ca politicianul roman este hot dar nu asa prost precum se crede.
Domnul Hauca avea insa nevoie de o perdea de fum, o firma straina care sa acopere hotia PD-ului si solutia s-a prezentat in persoana lui Frank Timis.
Inca de la infiintare Regal Petroleum si-a declarat dreptul de posesor al rezervelor de petrol si gaze pe care le detinea in asociere cu firma lui Teodor Hauca numita Global Mineral Resources.

Colaborarea dintre cei doi sau mai bine zis dintre Frank Timis si Partidul Democrat a condus la cea mai mare frauda de la bursa londoneza. Iata despre ce este vorba.
Prin intermediul conexiunilor politice si de afaceri pe care PD le avea in Grecia, (legaturile politice si de afaceri pe care le avea PD in Grecia la acea data sint deja astazi cunoscute) Regal Petroleum reuseste sa puna mina pe un zacamint bogat in petrol (cel putin acesta a fost impresia pe care au lasat-o) din Kavala, Grecia.
In Septembrie 2003 asociatia formata de Teodor Hauca (PD) si Frank Timis au declarat ca detin 60 % din acest “important” zacamint .
Declaratiile oficiale au aratat ca zacamintul de la Kavala reprezinta cea mai mare rezerva de petrol din Europa si cuprinde miliarde de barili.
Aproape imediat actiunile la bursa londoneza au inceput sa creasca si in scurt timp Regal petroleum a ajuns la 509 p cu o valoare de piata de 500 milioane de lire sterline.

Mai multe companii financiare si banci au investit in acesta afacere asteptind beneficii graze din afacerea cu petrol al lui Frank Timis si asociatul sau teodor Hauca.
Printre acestea s-au enumerat Merrill Lynch, Commerzbank, Artemis and Schroders.
La scurt timp dupa ce valoarea actiunilor a ajuns la punctul de maxim Frank Timis si partenerul sau roman au vindut actiunile si s-au retras din consiliul de administratie al companiei. De retinut faptul ca acest lucru se intimpla exact inainte de campania electorala din 2004. Cistigul realizat de cei doi a fost substantial si in timp ce Frank Timis si-a folosit banii pentru a sprijinii financiar alte companii supraevaluate in mod fraudulos, domnul Teodor Hauca a ramas un anonim prin comparatie cu alti milionari romani si datorita faptului ca banii care i-au revenit de la “ciupeala” bursei londoneze s-au evaporat in visteriile partidului PD pus pe cheltuieli mari cu campania electorala. Daca ne amintim la acea data PNL era sponsorizat de Patriciu iar PD avea si el gaina cu oua de aur in persoana lui Frank Timis.

In vara lui 2005 escrocheria lui Frank Timis a fost descoperita. Surse neoficiale sustin ca totul a inceput de la Patriciu proprietar al rafinariei de la Midia si preocupat permanent sa caute noi surse de aprovizinare de petrol pentru rafinarie. Zacamintul de la Kavala reprezenta o mina de aur pentru Patriciu pentru cheltuielile cu transportul petrolului erau minime si putea fi adus pe mare direct la portile rafinariei.
Imediat dupa ce exploatarea de la Kavala a intrat in functiune (vara 2005) s-a determinat ca evaluarile initiale prezentate de Regal Petroleum erau false si in cel mai fericit caz nu se putea extrage mai mult de 30 de barili pe zi ceea ce practic facea ca acest zacamint sa fie imposibil de exploatat.
La bursa de la Londra actiunile au scazut instantaneu pina la valoarea de 48,75 p iar valoarea nominala a actiunilor era mai mica de 10 % din pretul maxim la care Frank Timis Hauca isi vindusera actiunile personale.
Teapa pe toata linia. Teapa pentru investitorii britanici, teapa pentru bursa de la londra dar si o mare teapa si pentru patriciu care acum se vedea lipsit de o importanta sursa de petrol.

Datorita colapsului creat pe piata financiara Alternative Investment Market a deschis o ancheta care ulterior a descoperit frauda lui Frank Timis si a amendat Regal petroleum cu cea mai mare amenda din istoria bursei londoneze : 600 000 de lire sterline.
In decursul anchetei care a urmat Curtea Suprema din Romania a fost solicitata sa colaboreze privind eventualele dosare existente in care Frank Timis si asociatul sau Hauca sint anchetati . Curtea Suprema a raspuns ca exista trei dosare in care Frank Timis si asociatii sai sint anchetati de Departamentul de Crima Organizata.
Cind s-a solicitat colaborarea pentru organizarea unei actiuni comune, Ministerul justitiei si oficialitati guvernamentale au negat complet existenta acestor dosare.

O parte din banii pe care Frank Timis I-a cistigat din escrocheria de la bursa londoneza au fost investiti intr-o companie de exploatare a diamantelor din Sierra Leone.
In August 2005 Frank Timis infiinteaza o companie in Bermuda numita Timis Diamond Corporation Limited. Prin intermediul acestei companii Frank Timis a cumparat 30 % din actiunile Sierra Leone Diamond Company la un prêt deosebit de mic deoarece diamantele extrase din Sierra Leoane erau considerate “diamante de conflict”
Ce inseamna acest lucru?
Diamantele erau folosite pentru a cumpara armamentul si munitia necesar pentru sustinerea conflictelor din zona sanctionate de ONU.
Armamentul si munitia erau cumparate din Romania iar plata se facea prin intermediul unui mare magnat israelian, un miliardar din Africa de Sud numit Beny Steinmetz.
Deoarece diamantele din Sierra Leone nu putea fi tranzactionate official, Frank Timis a gasit modalitatea de a platii tranzactia cu armament din Romania prin intermediul BSG (Beny Steinmetz Group) firma renumita pentru afacerile cu diamante dar si un investitor deosebit de important pe piata imobiliara din Romania.

Poate ca va veti intreba care este legatura dintre exploatarea aurifera de la Rosia Montana si exploatarea de diamante a lui Frank Timis din Sierra Leone.
Legatura este una foarte simpla si reprezinta legatura ombilicala indestructibila dintre guvernul si administratia de stat a Romaniei si traficul illicit de armament sanctionat de ONU si care asa cum se stie deja a fost implicat si fratele presedintelui Basescu.

Mai mult decit atit asa cum se va vedea mai departe traficul de armament supravegheat de PD a fost platit cu “diamante de conflict” prin intermediul unei companii care va devenii principalul “jucator” si “sponsor” PDL in campania electorala din 2009 si mai mult decit atit principalul actional la Gabriel Resources in afacerea Rosia Montana.
Este vorba despre Beny Steinmetz si compania sa Beny Steinmetz Group (BSG)
6. Este timpul sa facem cunostiinta cu ultimul personaj important al afacerii “Rosia Montana” in persoana multimiliardarului Beny Steimetz.
Conform clasamentului Forbes, Beny Steinmetz ocupa locul # 296 in clasamentul mondial al miliardarilor.
http://www.forbes.com/lists/2008/10/…metz_N65G.html

Printre nenumaratele afaceri de care se ocupa domnul Steinmetz se enumara exploatarea minelor de diamante din Sierra Leone dar si investitii imobiliare in Europa de Est cu precadere in Ukraina, Ungaria si Romania.

In Ungaria, domnul Steinmetz are investitii imobiliare prin intermediul companiei “Seven Hills” si tot prin intermediul acestei companii a inceput sa investeasca si in Romania.
Conform declaratiilor facute de Nimrod Zvik, – directorul de marketing la “Seven Hills”- investitiile in domeniul imobiliar au fost de $ 500 milioane in 2007 si peste $ 1 miliard de dolari in 2008.

http://www.refort.ro/refort_portofolio_bsg.htm

http://www.romaniapropertiesonline.c…Oct-24-07.aspx

Iata citeva dintre investitiile principale ale firmei „Seven Hills”

BUCHAREST WEST, ILFOV, PLOIESTI Real estate developer Seven Hills, part of the Beny Steinmetz Group, targets one billion Euro in investments in Romanian residential, office building and commercial projects by the end of the year 2009. So far, the company has spent around 600 million Euro in residential projects nationwide.
The company acquired 50 hectares in Saftica, Ilfov county to develop around 1,000 living units next year.
“We will build either villas or blocks of flats with a maximum two to three floors and between 1,000 and 1,200 apartments,” Moshe Agavi, country manager at Seven Hills, tells The Diplomat. “We consider including facilities needed for the whole area such as a small church, kindergarten and maybe a school.”
The developer plans to purchase another 108 hectares of agricultural land in Corbeanca, Ilfov. The land will be ready for construction in about two years. On 3.5 hectares of land in Cotroceni, central Bucharest, Seven Hills will develop a luxury project. “We bought the land and will soon decide if we want to build a residential complex or a complex including living units and offices,” says Agavi. “About 70 to 80 per cent of the green area will be preserved.”
Seven Hills entered the domestic market two years ago and started the development of the 1,427-apartment West Park Residential project, located in Militari neighbourhood, near Lacul Morii.
“Militari is an area that we like very much and we have purchased recently a plot of land next to West Park Residential for the development of another 300 apartments,” he adds.
Pantelimon is also targeted by the real estate developer. On the lake, the company will develop a 1,200 apartments project over 100,000 sqm starting next April and due for completion in 2010.
Ploiesti, Prahova county, is the first tier city where the company decided to start in March 2008 the construction works on a 250 apartments project over 11,000 sqm in the city centre.
In Romania firma domnului beny Steinmetz este reprezentata legal de casa de avocatura a doamnei Udrea iar un important partener de afaceri in proiectele de constructii din Europa este firma Titan Mar. Cine ste Titan Mar?
Titan Mar este compania domnului Videanu care a prosperat in mod deosebit dupa ce a inghitit compania de stat „Marmosim” si care in prezent este principalul furnizor de mamura pentru proiectele europene in care este implicata firma „Seven Hills”
Deasemenea domnul Videanu este cel care a „incurajat” investitiile domnului Beny Steinmetz inca de pe vremea cind era Primarul Capitalei. Dupa cum se poate vedea din linkurile atasate toate proiectele din capitala asupate de firma „SevenHills” au fost contractate si aprobate de domnul Videanu doar cu citeva luni inainte de a parasi postul de primar al Bucurestiului.

Acum dupa ce stim cine este domnul Beny Steinmetz si cine sint “suporterii” cu influenta politica care il sprijina in Romania, cred ca este timpul sa stabilim legatura dintre BSG si proiectul “Rosia Montana”. Sa prezentam datele pe care le avem la dispozitie in ordinea lor cronologica. Faptul ca totul s-a petrecut inainte, in timpul si dupa finalizarea alegerilor prezidentiale NU ESTE O SIMPLA COINCIDENTA.

4 Noiembrie 2009

In raportul trimestrial al companiei “Gabriel Resources” se specifica:
„During the third quarter, we continued to make our case that the Rosia Montana Project is a world-class project – socially, environmentally and culturally – taking that message not only to key Romanian public officials, but to the Romanian public at large through our ongoing media campaign,” said Keith Hulley, Gabriel President & Chief Executive Officer. „Given Romania’s urgent need for investment, job creation and government revenue, we remain confident that the Rosia Montana Project will be recognized as a project delivering significant economic opportunity, while conforming to the highest standards on environment, patrimony and social issues,” Mr. Hulley added.

Financial performance
• Third quarter net loss was $7.1 million, or $0.02 per share. Year-to-date loss was $15.8 million, or $0.06 per share.
• A total of $13.5 million, including $4.8 million of long-lead-time equipment purchases, was spent on our development projects during the third quarter increasing the year-to-date amount to $48.4 million
Desi compania “Gabriel Resource” pierde bani cu proiectul “Rosia Montana” opinia generala este optimista deoarece se bazeaza pe nevoiele guvernului de la Bucuresti.

11 Noiembrie.

Toronto, Canada: November 11, 2009 – Gabriel Resources Ltd., („Gabriel” or „the Company”) is pleased to announce that it has entered into a subscription agreement for a private placement of 30 million Units with BSG Capital Markets PCC Limited, which is part of the Beny Steinmetz Group („BSG”). The Units consist of one common share and one common share purchase warrant entitling BSG to purchase one additional common share of Gabriel at $2.50 per share for 18 months rising to $3.00 per share for the final six months of the two year warrant. The subscription price is $2.25 per Unit for proceeds of $67.5 million. The private placement is scheduled to close on or before December 23, 2009, subject to TSX approvals.

„We are delighted to welcome another major shareholder to our Company, particularly of the caliber of the Beny Steinmetz Group which has proven expertise in the mining industry and project development across the globe and operations in the Balkans. BSG has also made significant business investments in Romania,” said Michael Parrett, Chairman of the Board of Gabriel. „As one of Romania’s most successful foreign investors with extensive involvement in areas of mining, construction and project development, BSG can provide Gabriel with strong support towards advancing the ultimate development of the Rosia Montana Project.”

„The Gabriel team is gratified by the fact that BSG shares the vision of building Rosia Montana into a world-class project with the highest standards for environmental responsibility, sustainable development, patrimony preservation and community involvement,” said Keith Hulley, Gabriel’s President and Chief Executive Officer. „We are looking forward to working with the BSG team to achieve these important goals.”

Epuizata financiar in lupta pentru proiectul “Rosia Montana” firma “Gabriel Resources” apeleaza la un nou partener in persoana domnului Beny Steinmetz.
Beny Steinmetz Group achizitioneaza 30 de milioane de actiuni la pretul de $ 2.50 si in acelas timp se angajeaza sa sprijine proiectul “Rosia Montana” . Sugestiv nu?
Lasind la o parte faptul ca cei doi, Frank Timis si Beny Steinmetz erau deja parteneri de afaceri in Sierra Leone trebuie remarcata actiunea subtila prin care cei doi oameni de afaceri isi exploateaza cu success legaturile politice cu membrii partidului de guvernamint.

Alegerile inca nu au avut loc dar daca cistiga presedintele Basescu atunci in mod garantat PDL va guverna in continuare iar Ministerul Economiei va apartine cu siguranta lui Videanu – omul de incredere a lui Beny Steinmetz. Cu alte cuvinte piesele de sah erau asezate pe tabla politica asteptindu-se doar votul romanului.

27 Noiembrie 2009

Toronto, Canada: November 27, 2009 – Gabriel Resources Ltd. (TSX: GBU) reports that Messrs. Alan R. Hill, Britt Banks and Randy Engel are stepping down from the Board of Directors effective immediately. Mr. Hill retired in March 2009, having served Gabriel as CEO. Messrs. Banks and Engel originally joined the Board as nominees of Newmont Mining Corporation, one of the largest shareholders of Gabriel. As they depart, Newmont emphasizes that it remains supportive of Gabriel and its development of the 80% – owned Rosia Montana Project, one of the largest undeveloped gold projects in the world.

„On behalf of the Board, I would like to thank Alan for his continued service as a director after his retirement earlier this year. We also thank Randy and Britt for their valuable contribution towards the advancement of the Rosia Montana Project,” said Michael Parrett, Chairman of the Board of Gabriel. „We are gratified by the fact that Newmont remains a strong supporter.”

Separately, the Company announced that Messrs. Richard Young and Frank Wheatley, Gabriel’s Chief Financial Officer and General Counsel respectively, will be leaving within the next four months to pursue other interests. „We thank both Richard and Frank for their important contribution over the years, which materially advanced the Project, and wish them success in their future endeavors,” said Keith Hulley, Gabriel’s President and Chief Executive Officer. „The Company is well positioned to assemble a new management team that will develop Rosia Montana into one of the most efficient and environmentally sound mines in the world.”

Doar citeva zile dupa alegerile din 22 Noiembrie “Gabriel Resources” concediaza intreaga echipa de conducere. Scorul slab obtinut de candidatul PDL Traian Basescu a fost vazut ca un adevarat dezastru pentru viitorul companiei Gabriel resources si in acelas timp viitorul proiectului Rosia Montana.
Conducerea companiei “Gabriel Resources” a fost data afara pentru ca nu a fost capabila sa obtina aprobarile finale pentru demararea proiectului care pina la momentul respective inghitise aproape $ 50 milioane de dolari.

18 Decembrie 9009

Toronto, Canada: December 18, 2009 – Gabriel Resources Ltd. („Gabriel” or the „Company”) (TSX – „GBU”) is pleased to announce the closing of its previously announced private placement (the „Private Placement”) with BSG Capital Markets PCC Limited, which is part of the Beny Steinmetz Group („BSG”). Pursuant to the Private Placement, BSG subscribed for 30 million Units at a subscription price of $2.25 per Unit for proceeds to the Company of $67.5 million. Each Unit consists of one common share of Gabriel and one common share purchase warrant entitling BSG to purchase one additional common share of Gabriel at $2.50 per share for 18 months rising to $3.00 per share for the final six months of the two year warrant.

The Company plans to use the net proceeds of the Private Placement towards developing the Company’s 80.23% owned Rosia Montana gold project.

BSG has advised Gabriel that it has subscribed for the Units for investment purposes but it reserves the right to increase or decrease its interest in Gabriel as market circumstances may dictate.

About Gabriel
Gabriel is a Canadian-based resource company committed to responsible mining and sustainable development in the communities in which it operates. Gabriel is currently engaged in the exploration and development of mineral properties in Romania and is presently engaged in the development of its 80.23% owned Rosia Montana Project, one of the largest undeveloped gold projects in the world. For more information please visit the Company’s website at http://www.gabrielresources.com.

Alegerile prezidentiale au venit si au trecut. Basescu a cistigat si o data cu Victoria lui Basescu a fost garantata si guvernarea PDL-ului.
Ordinea a fost restabilita. PDL vine din nou la guvernare, Videanu primeste Ministerul Economiei iar proiectul Rosia Montana este relansat asa cum se poate vedea si din declaratia companiei de mai sus.
Imediat ce alegerile s-au terminat si a fost confirmata alegerea lui Basescu, “Gabriel Resources” anunta finalizarea asocierii cu BSG – Beny Steinmetz Group iar suma platita de Beny Steinmetz se ridica la $ 67.5 milioane adica 30 de milioane de actiuni pentru valoarea nominala de $2.25 .
Deasemenea contractul dintre “Gabriel Resources” si BSG prevede faptul ca BSG isi rezerva garantia de a cumpara in continuare actiuni la “Gabriel Resources” cu o valoare mica ($2.50) chiar daca in realitate valoarea acestora va creste pentru o perioada de 18 luni.
Ce inseamna acest lucru?
Inseamna ca daca mine sa zicem valoarea actiunilor creste la $ 5.00, BSG le va cumpara cu o valoare maxima de $ 3.00 pe actiune.

In acest context este lansata BOMBA VIDEANU
Fara macar sa astepte decizia lui Basescu si opinia generala ca urmare a sedintei consiliului de securitate pe marginea acestui subiect, Videanu fara macar sa fi fost votat in parlament ca ministru al economiei, anunta ca proiectul Rosia Montana, afacerea domnului Frank Timis si Beny Steinmetz reprezinat un punct deosebit de important al planului de guvernare. Guvernul Boc prin vocea reprezentantului sau Videanu isi propune un program guvernamental NU PENTRU DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMANIEI cum era de asteptat ci pentru asigurarea succesului in afaceri pentru firma Gabriel Resources si BSG.
La citeva ore dupa declaratia lui Videanu, pretul actiunilor “Gabriel “Resources” s-a dublat de la $2.25 ajungind la $ 4.7 dolari pe actiune.
Printr-o simpla declaratie, domnul Videanu a dublat profitul domnului Beny Steinmetz si a recuperat suma de 50 milioane de dolari pe care Gabriel Resources I-a pierdut asteptind rezolvarea conflictului cu statul roman.

„Intelectualii Gold“
„Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi a populaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monument istoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare este inacceptabilă pentru o societate civilizată“. Citatul face parte din Declaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată de Adunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţii române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent, din 1997. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Consiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al Comisiei Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director al revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp, simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţia internaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şi natural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pe care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei, intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation – Roşia Montană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbal oarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit, ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.
„Academia Română este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la aceste operaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi o valoare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şi de niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fost rejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anul trecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremea respectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „România literară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se presupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinte al USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companii atât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltul nivel moral în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cu Cărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.
Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit de aceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţa înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pieţei Universităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi Frontul Salvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădând propriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă de România, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişi studenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare a noului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală: „Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic) şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.

Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?

Iată cum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“ socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“ între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent că reprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe care trebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe pot avea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forul mondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia?
Duplicitatea şi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu – nu durează de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“, Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“
Manolescu se pare că uitase o parte importantă din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…“.

Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“

Scriitorul George Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce aminte criticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit de protectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă.
Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci, mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri“.
Începând din anul 1961 (v. „Viaţa românească“, nr. 7) şi până 1965 (v. „Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice… La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu.
Să cităm de ici-de colo: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).
A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în «Contemporanul» şi, normal, era bine stipendiat.
În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la «Scânteia» ani de zile!), editează volumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste“.
Aşadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceauşescu la Iliescu, la Constantinescu şi, apoi, iar la Iliescu, până la Băsescu, se pare că ştie să profite cu brio de toate oportunităţile „Gold“.

„Aurul Apusenilor – resursă de importanţă strategică naţională“

Reproducem în întregime comunicatul academicienilor în legătură cu proiectul de exploatare a aurului din Munţii Apuseni, emis în data de 2 februarie de către biroul prezidiului Academiei Române:
„În contextul actualei controverse legate de proiectul Roşia Montană, Academia Română declară următoarele:
Dincolo de obiecţiunile formulate de Academia Română în declaraţia publicată anterior, revenim subliniind unele aspecte economice. Considerăm că depozitele de aur din subsolul României reprezintă o resursă neregenerabilă de importanţă strategică naţională, proprietatea Statului Român, a cărei soartă nu poate fi decisă numai de autorităţile locale. În consecinţă, decizia cu privire la oportunitatea exploatării resurselor aurifere ar trebui luată prin consultarea întregii populaţii a ţării, eventual printr-un referendum naţional.
Precizăm că în practica internaţională se foloseşte (mai ales la exploatarea petrolului, dar şi a mineralelor, inclusiv aur) aşa-numitul «contract de împărţire a producţiei» (Production Sharing Agreement), mult mai favorabil statului decât concesionarea preconizată (care aduce doar 2% venituri directe din redevenţe, restul veniturilor fiind indirecte, rezultate din impozite şi taxe). Potrivit acestui tip de contract, după acoperirea cheltuielilor de investiţie şi operare, producţia este împărţită între stat şi investitor (revenind statului până la 80% şi 20% firmei). În aceste condiţii, ar însemna ca o bună parte (negociată) din aurul rezultat să revină direct Statului Român!
Considerăm că exploatarea aurului din Munţii Apuseni ar putea fi luată în considerare în următoarele condiţii:
1. Dacă exploatarea s-ar face în galerii şi nu în carieră deschisă. Astfel s-ar evita mutilarea mediului, strămutarea populaţiei, distrugerea unei localităţi şi a vestigiilor arheologice etc.
2. Dacă relaţia dintre stat şi investitor s-ar baza pe procedura contractului de împărţire a producţiei şi nu pe concesionare.
3. Dacă în locul tehnologiei bazate pe cianură s-ar folosi o tehnologie fără acest reactiv. Există în prezent şi asemenea tehnologii, încă puţin folosite, dar imperative în cazul unor zone dens populate“.

Acţionari „licenţiaţi“ în genocid, masacre, războaie civile

„Curentul“ s-a implicat în repetate rânduri în disputa exploatării aurului Apusenilor, dezvăluind faţete ale controversatei afaceri ascunse publicului românesc. Un mare număr de organizaţii ale societăţii civile desfăşoară de peste un deceniu o campanie susţinută de informare şi conştientizare, luptându-se în instanţă cu reprezentanţii companiei Gold Corporation şi trăgând semnale de alarmă ignorate în mare măsură, cu puţine excepţii, de clasa politică.
Pe de altă parte, compania auriferă a investit sume uriaşe de bani pentru a lansa campanii propagandistice otrăvite şi mincinoase, achiziţionând mercenari ai publicităţii, dar şi alte categorii de mercenari, cum ar fi un Nicolae Manolescu, membru corespondent al Academiei şi ambasador la UNESCO, chiar forul internaţional însărcinat cu protejarea patrimoniului ameninţat de exploatarea sălbatică.
Este uşor de înţeles până la ce nivel a pătruns în plan politic, şi nu numai, mafia aurului, când însuşi duplicitarul reprezentant al României la forul mondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea patrimoniului românesc, punând revista pe care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei, intelectuali brigadieri gold, în slujba caracatiţei intereselor legate de aurul Apusenilor „- «ţara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a romånilor din Transilvania“ – pentru a cita dintr-un alt comunicat al Academiei Române.

Tentaculele afacerii

Unul dintre acţionarii Roşia Montană Gold Corporation este, alături de „americanul“ de origine maghiară George Soroş, magnatul israelian Beny Steinmetz, un miliardar din topul mondial. Firma sa, Beny Steinmetz Group, deţine de anul trecut aproape zece la sută din compania auriferă. Corporaţia sa a fost acuzată public de implicare în aşa-numitele „războaie ale diamantelor“ care au însângerat ţările africane, ce au avut ghinionul să deţină preţioasele resurse ce ajung pe celebra piaţă a Amsterdamului, placa turnantă a comerţului cu diamante, la rândul său controlată autoritar de „famiglii“ de aceeaşi sorginte. Corporaţia nu se ocupă doar de diamante, ci şi de alte afaceri miniere, extracţia unor resurse la fel de preţioase ca diamantele – cobalt, cupru – aflate în subsolul nefericiţilor băştinaşi africani, care au ajuns să alimenteze abatoarele umane ale unor războaie ce au durat peste un deceniu şi care au „produs“ peste 2,5 milioane de victime – pentru a ne referi doar la Sierra Leone. Micul stat vest-african a fost epicentrul unui război civil cumplit plecat de la miza controlului industriei diamantelor care a generat o adevărată hecatombă.
Nu doar implicarea în genocid este principala activitate a acţionarului Gold Corporation din România, ci şi investiţia pe piaţa imobiliară, după ce a penetrat piaţa via Adrian Năstase.

Securiştii, aurul şi ardelenii

Cât despre cum a penetrat România George Soroş, agăţat la braţul lui însuşi Ion Iliescu, nestemata de preţ care a marcat debutul organizaţiei „filantropului“, imediat după 1990, nu mai este nevoie de comentarii. Povestea intromisiunii unor astfel de „capitalişti“ în cele mai mănoase businessuri din România, exploatată aidoma unei ţări africane, este punctată de istorii cu personaje ce aparţin subteranelor securistice, dinozauri ai „şarpelui cu ochelari“ Virgil Măgureanu şi nu numai.
Istoria aurului de la Roşia Montană nu face excepţie. În urmă cu mulţi ani, am scris despre un anume Ioan Gâf Deac, ambasador în Australia, combinat cu personaje implicate în afaceri cu droguri, la rândul lor suspectate de apartenenţă la mediile fostelor organe de securitate. O sursă cu legături în Serviciul de Securitate australian mi-a pus la dispoziţie date şocante, iar după publicarea articolului am avut parte de una dintre seriile amuzante de ameninţări cu moartea care m-au tot urmărit în cariera jurnalistică. Ioan Gâf Deac a fost zburat până la urmă din postul de ambasador, de către regimul Constantinescu.
Gâf Deac era un protejat al regimului Iliescu, iar numele său era legat de canalizarea Giurtelecului Hododului, celebra localitate de reşedinţă a lui Virgil Măgureanu, dar şi de activitatea în domeniul minier.
Până să fie numit ambasador, acesta a fost secretar de stat în Departamentul minelor şi geologiei, din Ministerul Industriilor. După „retragerea“ sa, a ajuns director la un institut naţional ce se ocupa cu statistică – o mină de aur din punct de vedere informaţional.
Ambasadorul expert în minerit şi canalizări Ioan Gâf Deac a fost cel care a reuşit să-l aducă din Australia, unde se ocupa cu drogurile, pe excrocul romåno-australian Frank Timiş pe post de coordonator al investiţiilor strategice în industria auriferă şi a uraniului din România, Grecia, Canada – investitor din partea Gabriele Resources Ltd.
Introdus de Gâf Deac în problema aurului, Timiş devine tartorul Regiei Aurului şi Cuprului Deva, fondează Roşia Montană Gold Corporation, pune mâna pe patrimoniul statului, legitimat de relaţiile suspuse din mediile „siguranţei naţionale“, via Tender şi obţine o licenţă pentru o suprafaţă de peste 2.000 de hectare, în baza unui contract încheiat în decembrie 1998, licenţă ce oferea titularului dreptul să exploateze rezervele auro-argentifere ale zonei.
De aici începe periplul afacerii aurului, care s-a tot rostogolit de la şerpişorii lui Măgureanu la „filantropul“ Soroş şi apoi la dragonii diamantelor africane, de la excroci mărunţi implicaţi în afaceri cu stipefiante de teapa fostului taximetrist Frank Timiş la megamoguli licenţiaţi în masacre la scară mondială.

Iată ce spune Academia Română despre Roşia Montana.
„Considerăm că depozitele de aur din subsolul României reprezintă o resursă neregenerabilă de importanţă strategică naţională, proprietatea Statului Român, a cărei soartă nu poate fi decisă numai de autorităţile locale. În consecinţă, decizia cu privire la oportunitatea exploatării resurselor aurifere ar trebui luată prin consultarea întregii populaţii a ţării, eventual printr-un referendum naţional.
Precizăm că în practica internaţională se foloseşte (mai ales la exploatarea petrolului, dar şi a mineralelor, inclusiv aur) aşa-numitul «contract de împărţire a producţiei» (Production Sharing Agreement), mult mai favorabil statului decât concesionarea preconizată (care aduce doar 2% venituri directe din redevenţe, restul veniturilor fiind indirecte, rezultate din impozite şi taxe). Potrivit acestui tip de contract, după acoperirea cheltuielilor de investiţie şi operare, producţia este împărţită între stat şi investitor (revenind statului până la 80% şi 20% firmei). În aceste condiţii, ar însemna ca o bună parte (negociată) din aurul rezultat să revină direct Statului Român!
Considerăm că exploatarea aurului din Munţii Apuseni ar putea fi luată în considerare în următoarele condiţii:
1. Dacă exploatarea s-ar face în galerii şi nu în carieră deschisă. Astfel s-ar evita mutilarea mediului, strămutarea populaţiei, distrugerea unei localităţi şi a vestigiilor arheologice etc.
2. Dacă relaţia dintre stat şi investitor s-ar baza pe procedura contractului de împărţire a producţiei şi nu pe concesionare.
3. Dacă în locul tehnologiei bazate pe cianură s-ar folosi o tehnologie fără acest reactiv. Există în prezent şi asemenea tehnologii, încă puţin folosite, dar imperative în cazul unor zone dens populate“.
Contractul cu Gold Corporation este un furt din bogăţia româniei şi a românilor. Doresc să ştiu poziţia dvs. şi poziţia guvernului în această problemă.

Specialiştii trag semnale de alarmă

Intervenţiile publice pe tema controversatei exploatări a aurului de la Roşia Montană sunt din ce în mai susţinute în ultima perioadă. Apelul la Referendum pe tema aurului Apusenilor, lansat de Academia Română, a stârnit dezbateri serioase în rândul ong-urilor care au militat pentru salvarea patrimoniului românesc de la Roşia Montană. Un Referendum organizat fără informarea prealabilă a populaţiei asupra situaţiei de la Roşia Montană nu este o alternativă viabilă în acest moment câtă vreme puterea financiară a mogulilor aurului permite lansarea unor campanii propagandistice şi mincinoase de zeci de milioane de euro, manipulând prin intermediul mass-mediei la scară mare populaţia României.
Resursele societăţii civile, ale profesorilor şi academicienilor nu se pot compara cu banii aruncaţi în joc de corporaţiile ce râvnesc aurul românesc. „Curentul“ are în vedere prezentarea punctelor de vedere argumentate pe tema scandalului aurului românesc.
După recenta luare de poziţie a Academiei Române, publicăm astăzi un material provenind din mediul ONG-urilor specializate în problemele de mediu, adresat cu câteva zile în urmă ministrului Mediului, Laszlo Borbely. Preşedintele organizaţiei mureşene Valea Soarelui, ing. Dan-Călin Tocaciu, atrage atenţia asupra pericolelor exploatării pe bază de cianuri.

Atitudinea duplicitară a guvernărilor faţă de Roşia Montană

„Roşia Montană rămåne o problemă de atitudine duplicitară a Ministerului Mediului şi a guvernărilor de orice fel. La Roşia Montană se doreşte o Distrugere Durabilă, şi nu o Dezvoltare Durabilă.
S-au împlinit 10 ani de la accidentul de la «Aurul» Baia Mare din 30 ianuarie 2000, cånd un dig de pămånt s-a rupt şi 100.000 de m3 de apă cu cianuri şi metale grele au ajuns în råul Lăpuş, iar apoi în Tisa şi Dunăre. Firma vinovată a dat faliment, iar paguba a rămas statului romån.
Dacă veţi vrea să uitaţi această lecţie a trecutului, atunci se va naşte un monstru mai mare şi mai periculos, exploataţia minieră Roşia Montană Gold Corporation.
1. La Roşia Montană, cea mai mare problemă va fi iazul de decantare. Aşa cum rezultă din studiul de impact, fundul viitorului iaz este plin de fisuri şi microfisuri, care nu vor fi izolate în niciun fel. Asta se va întåmpla într-o zonă carstică, plină de ponoare şi izbucuri. În cåţiva ani, cånd presiunea va fi suficient de mare, toată apa freatică pånă la Arad va fi în cele din urmă contaminată. Definitiv. Iremediabil.

Otrava va ajunge în apă şi la oameni

2. Celălalt mare pericol al iazului de decantare îl reprezintă barajul de pămånt care închide iazul. Orice baraj de pămånt se fisurează mai devreme sau mai tårziu. Trebuie doar un por prin care să treacă apa şi în timp barajul se va rupe. Iar pentru ruperea lui imediată, trebuie doar o ploaie un pic mai mare decåt cea de 100 de ani luată în calcul şi, gata, s-a dus barajul. În zona Abrudului, ploaia de 100 de ani nu s-a întåmplat de vreo 200 de ani şi poate veni oricånd. Barajul de pămånt este periculos în sine, iar cel ce va fi construit este pe cåt de subdimensionat şi pe atåt de înalt, 114 m. Într-un fel sau altul, cianurile vor ajunge în apă, la sau peste oameni. Lent şi otrăvitor sau repede şi distrugător!
3. Exploataţia de la Roşia Montană nu va fi o mină, ci o carieră, o exploataţie de suprafaţă. Dacă ar fi vorba de minerit adevărat, cu o mină în toată regula, cu galerii aflate în subteran, aş putea sprijini exploataţia minieră cu anumite condiţii. Vreau o mină care să îmi prezerve mediul curat, peisajul natural şi istoria completă neştirbită şi nealterată. La Roşia Montană, mediul va fi distrus, peisajul transformat într-o groapă imensă a 5 munţi, istoria unică a locului distrusă. Inacceptabil. Intolerabil. Inadmisibil.
4. Cianura nu este un pericol în sine (sunt inginer chimist), ci modul ei de manipulare. La fel ca un cuţit de bucătărie. Poţi ucide cu el! Sau poţi să tai påinea. Mercurul este şi el toxic şi va fi interzis. Dar amalgamul de argint a fost folosit cu succes fără a intoxica purtătorul de plombă. Toxina botulinică îndreaptă ridurile. Sau ucide! Gazul metan, azotatul de amoniu pot fi periculoase doar månuite incorect. s.a.m.d….

Mineritul aurului se poate face şi fără cianuri. Cianura trebuie interzisă!

5. Alt mare pericol este falimentul. Exact ca la Baia Mare. RMGC va falimenta atunci cånd costurile refacerii zonei vor fi egalate de valoarea aurului teoretic exploatabil. În acel moment, RMGC va da faliment, iar refacerea zonei va trebui făcută din cele «4 miliarde de dolari» care «respectă normele europene de mediu»! Refacerea zonei va costa în realitate cel puţin 20 miliarde euro! Adică de vreo 5 ori mai mult! Iar Gabriel va fi fost plecat de multă vreme!
La o simplă evaluare, atåt economică cåt şi de mediu, se poate vedea că folosirea extracţiei în galerii, folosind însă maşini moderne (ca acelea utilizate la săparea de tuneluri, Canalului Månecii, Gothard, etc), ar putea eficientiza extracţia, protejånd în acelaşi timp mediul şi istoria locurilor! Dezvoltarea ar putea fi durabilă! Şi fără cianură!
Cerem Ministerului Mediului să pună piciorul în prag şi să spună clar: mediul natural din Romånia nu suportă aberaţii economice cum se vrea exploatarea Roşia Montană Gold Corporation!“

Specialiştii din mediul universitar: niciun beneficiu pentru statul român

„Investiţia de la Roşia Montană nu este în avantajul statului romån. Romånia rămåne cu un zăcămånt preţios epuizat, un beneficiu minim va fi cheltuit înzecit pe următorii o sută de ani sau mai mult, pentru a gestiona dezastrul rămas după exploatare. Dezastrul cuprinde: schimbarea peisajului natural, aspect selenar adus zonei, deşeuri depozitate pe termen nelimitat în toată zona, un iaz de decantare cu o zestre uriaşă de material toxic care, accidental, poate ajunge în reţeaua hidrografică din zonă şi a Dunării cu difuziune în Ungaria, Serbia, Bulgaria, Ucraina, pagubele fiind foarte greu de calculat, ca şi responsabilitatea celor vinovaţi (evident, aceasta aparţine statului romån)“. Acestea sunt concluziile unui studiu realizat de Florina Bran şi Afrodita Iorgulescu – profesori universitari doctori din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti – şi inginerul Gheorghe Manea.
Potrivit documentului elaborat de specialişti, „multe generaţii umane vor sta sub ameninţarea iazului de decantare şi a haldelor de steril de la Roşia Montană“, iar „bugetul de stat va avea, anual, un capitol de cheltuieli destinat acoperirii nesăbuinţei decidenţilor ce au înlesnit o asemenea investiţie“.
Pornind de la documentaţia la Proiectul Roşia Montană, întocmită de beneficiar în vederea obţinerii avizelor de începere a lucrărilor de exploatare a minereurilor de aur şi argint din zonă, autorii lucrării se referă la momentul închiderii investiţiei, încercånd să evidenţieze ce rămåne în urmă. Rezultatele sunt dezastruoase pentru Romånia: 2.134,9 milioane tone de substanţe toxice pot fi deversate, în cazul unui accident, în Mureş şi în Dunăre. Specialiştii subliniază că în documentaţie nu se precizează cum şi dacă vor fi construite depozite special amenajate sau rezervoare cu pereţi dubli pentru utilajele, rezervoarele, substanţele toxice, uleiurile reziduale, solvenţii şi materialele rezultate în urma demolărilor.
Tot din analiza datelor şi aprecierilor specialiştilor ce au întocmit documentaţia necesară firmei Gold Corporation pentru a obţine avizele de mediu reiese, potrivit specialiştilor de la ASE, că după închiderea investiţiei urmează o activitate complexă, amplă de gestionare a apelor acide, întreţinerea infrastructurii iazurilor (barajelor), reţelelor de colectare a apelor pluviale, scurgerilor din iazuri şi halde, monitorizarea haldelor de deşeuri solide, pomparea apei limpezite din iazul principal în concavitatea unei mine, tratarea apelor acide cu conţinut de sulf, a apelor ce provin din apa interstiţială din iazul principal, a apei limpezite cu conţinut de cianuri şi metale grele etc. Instalaţiile rămån să funcţioneze în sistemul de tratare a apelor pe termen nelimitat cu tot ce înseamnă această activitate precum necesarul de reactivi, energia electrică, reţele de conducte, deşeuri de la staţiile de tratare, personal de operare şi de supraveghere, întreţinere instalaţii, reţele de drumuri, laboratoare etc.
Astfel, potrivit autorilor studiului, „o entitate organizatorică trebuie înfiinţată şi pusă în mişcare pe termen nelimitat pentru gestiunea zonei după închiderea minei. Bugetul anual al acestei entităţi (eventual firmă particulară) va trebui alimentat din fonduri bugetare pe termen nelimitat“. Adică tot din banii noştri.

Formula AS.- Ce a păţit Canada după o exploatare cu cianuri

Potrivit ziarului Toronto Star, 60% din numărul total al companiilor miniere din întreaga lume sunt întregistrate în Canada – 1373 de unităţi. Cu toate manipulările „spălătorilor de imagine” care sunt lobby-ştii acestor companii – 193 de societăţi de lobby!, 30 dintre ţările lumii, alături de ONU au acuzat deja companiile canadiene de încălcarea drepturilor omului, crime, genocid şi implicarea în răzoboaie civile. Din păcate statul canadian nu are încă nici o lege care să regelmenteze activitatea acestor „ambasadori negri” ai respectabilei şi uriaşei ţări de peste ocean. Totuşi, o speranţă vine de la Parlamentu Federal al Canadei, care a introdus în dezbatere, în ciuda opozitiei feroce a corporaţiilor, Legea C-300, tocmai intrumentul care va permite autorităţilor să controleze activitatea mineritului canadian peste mări şi ţări.
Companiile miniere canadiene sunt foarte agresive pe o piaţă mondială tot mai dură şi mai competitivă. Prea puţin le pasă de impactul negativ pe care mineritul îl are asupra mediului înconjurător şi lcuitorilor zonei respective. Mina Giant din Yellowknife s-a deschis în 1948 şi s-a închis în 1992. Pentru anii 50 tehnologia ei de exploatare şi prelucrare era modernă. Dar o tehnologie ultramodenă şi eficientă nu înseamnă neaparat şi o tehnologie nepoluantă şi ecologică. Cazul BP(British Petroleum) care a provocat mareea de petrol în Golful Mexic este elocvent. Şi la Roşia Montană este promisă o tehnologie avansată, dar dacă un accident, – activitate seismică, de exemplu, va fractura izolaţia iazului de decantare proiectat în Corna, deversările de cianură şi arsenic se vor scurge direct în apa râurilor din zonă. Practi nu se va putea decontamina suprafaţa respectivă. În Canada se încearcă degeaba de 15 ani decontarminarea fostelor exploatări miniere din Teritoriile de Nord-Vest şi singurul lucru reuşit este că se cheltuiesc sume enorme din bugetele federale.
Dacă Legea C-300 este aprobată, guvernul Canadei va avea dreptul să investigheze orice corporaţie canadiană care operează în afara Canadei.
Nu este vorba doar de companiile canadiene, acelaşi lucru se poate spune despre companiile americane, britanice, australiene, ruseşti, chineze, etc. Este vorba despre modelul corporatist, folosit în lumea „civilizată”, care nu are absolut nimic de-a face cu civilizaţia.
Accidentul de la Giant Mine, din 1992, în care şi-au pierdut viaţa 9 persoane, a fost general programat în urma unei greve care a durat 18 luni, cu blocarea accesului la prorţile minei. Conducerea a anajat mineri care nu erau sindicalizaţi. La un moment dat, minerii sindicalişiti au aruncat mina în aer. Minerii nu au mai putut fi salvaţi. În oraş a început violenţa, un război civil local. În urmă au rămas iazurile de decantare, cu care, de voie, de nevoie, oamenii s-au obişnuit cumva. Însă lucrurile aveau să ia o întorsătură dramatică abia începând din anul 2000, când hidroizolaţiile au început treptat să cedeze, iar nivelul toxicităţi solului şi al apelor atinsese cote alarmante. Durata de viaţă sigură a unui iaz de decantare este mai scurtă de 50 de ani, în condiţiile în care nu intervin cauze naturale distructive – mişcări seismice sau alunerăcri de teren. Imediat după moartea minerilor şefii de la Giant Mine au transferat discret cebani au mai putut scoate şi au declarat falimentul. Banii au fost imediat disipaţi în alte proiecte miniere internaţionale, ca să li se piardă urma. Este foarte posibil ca unii dintre acţionarii Gabriel Resources – Roşia Montană să fi fost şi în Giant Mine Yellowknife. Giant Mine nu a plătit niciodată nici măcar un dolar pentru remedierea mediului înconjurător !

Sub presiunea mişcărilor ecologiste au fost forate sute de puţuri perimetrale, la diverse adâncimi, izolând depozitele de arsenic. S-au instalat pompe criogenice, pentru a se menţine solul încgheţat în permanenţă (cu alte cuvinte de ani de zile statul canadian ţine, pe adncimi de zeci de metri, pământul îngheţat, să nu se prelingă otrăvurile în apele subterane. Apa contaminată este colectată în lacuri speciale, filtrată, tratată electrolitic, refiltrată din nou analizată, şi abia apoi deversată în râurile din jur. Cât va dura? Câtă vreme vor avea bani să plătească. Toate astea costă peste 1,2 miliarde dolari anual, bani federali, colectaţi din taxe şi impozite. Contribuţia minelor? Zero dolari! Dacă opraţiunile miniere vor porni la Roşia Montană, se va ajunge la stocarea cianurii, a trioxidului de arseniu şi a reziduurilor de metale grele. Mai devreme sau mai târziu, acestesa se vor infiltra în pânza de apă freatică sau se vor deversa brusc în rîuri, în cazul unui accident tehnologic precum cel de la Baia Mare. Cianura va ajunge în Tisa şi de acolo în Dunăre. Vor urma procese internaţionale împotriva statulu român deschise de ţări ca Ungaria şi Bulgaria, care ne vor cere mari despăgubiri. Mai mult ca sigur că UE va sprijini aceste acuzaţii, pentru că în prezent, România nu ţine cont de directivele comunitare referitoare la protecţia mediului înconjurător. De unde se vor păti miliardele de euro pentru despăgubiri? Evident, de la bugetul statului român. Iată British Petroleum este obligată să plătească – doarl la început 20 de miliarde de dolari pentru operaţiunile de decontaminare ecologică din Golful Mexic. Cele 120 de milioane de dolari pe care Gabrirel Resources le va pune ca garanţie sunt doar praf în ochiii românilor, care vor plăti în final oalele sparte.
Obţinem câteva locuri de muncă, dar cu ce preţ? Distrugerea necondiţionată a mediluului, pierderea irevocabilă a vestigiilor arheologice daco-romane şi condamnarea regiunii la stagnare şi izolare.În cazul în care Legea C-300 este aprobată de parlamentul canadian, locuitorii de la Roşia Montană –lşi nu numai, pot trimite o scrisoare la Ottawa, cerînd anchetarea corporaţiei candiiene, chiar dacă autorităţile române susţin acest proiect. Implicarea comisiilor Auditorului General al Canadei în anchetarea Gabriel Ressources se va solda cu siguranţă cu prăbuşirea acţiunilor şi falimentul companiei. Asta o ştie foarte bine şi Gabriel Resources.
Datele sunt culese din Formula AS, nr.924, 25 iunie.

ROSIA MONTANA Din cei 4 miliarde costurile de refacere ale mediului sunt de 2 miliarde, care vor fi plătite de noi.
Opriţi proiectul Roşia Montană!
Proiectul va aduce 4 miliarde de dolari în economia României:
– 1,8 miliarde USD – beneficii directe ale statului român, în dividende pentru Guvernul României, impozite pe salarii, redevenţe şi alte taxe;
– 2,2 miliarde USD – bani cheltuiţi în România pentru: resurse umane, energie electrică, transport, construcţii, reactivi pentru procesare, piese de schimb.
* Statul român are o participaţie de aproape 20% în compania Roşia Montană Gold Corporation.
* Proiectul minier va crea peste 2.300 de locuri de muncă directe pe perioada etapei de construcţie a minei, 800 de locuri de muncă directe în timpul exploatării şi 3.000 de locuri de muncă indirecte pe perioada operării.
Din cei 4 miliarde aduşi în economia României, costurile de refacere ale mediului sunt de 2 miliarde, care vor fi plătite de noi.
Unde este câştigul?! Nicăieri. Pentru că zăcămintele de aur-argint sunt întotdeauna însoţite de metale rare şi foarte preţioase, care sunt omise… Dăm pe nimic bogăţiile subsolului!
Nu avem să ştim exact cât aur, argint, şi în primul rând metale rare, se vor extrage de acolo.
Problemele, indiferent de cât ar câştiga statul român, sunt consecinţele cianurilor.
Catastrofe se pot întâmpla în cazul unui cutremur sau în cazul unor inundaţii.
Având în vedere topologia framântată a zonei, apar două pericole: contaminarea apei freatice de suprafaţă cu urmările logice asupra oamenilor, animalelor şi vegetaţiei din zona precum şi contaminarea apei freatice de adâncime care are un circuit mai lent şi va intra în circuitul biologic cândva într-un orizont de timp de la citeva sute de ani la zeci de mii de ani.
Pământul,nisipul ce va fi scos din subteran pentru exploatarea minereului de aur,va ajunge la suprafaţă.
Pământul,nisipul în care este şi ceanură, se va usca, va fi luat de vânt şi vor fi afectaţi oameni şi cultura din locuri chiar foarte îndepărtate de Roşia Montana.
O altă posibilă problemă:
Mă tem că după extragere acolo se vor depozita deşeuri toxice adunate de prin Europa. La ora actuală firmele « posesoare » de asemenea substanţe sunt înnebunite căci nu mai au unde sa le stocheze, cheltuielile cu protejarea depozitului şi neutralizarea substanţelor fiind uriaşe. Cei 4 miliarde sint un mizilic faţă de ce plătesc acum iar cetăţenii europeni nu mai permit să se facă asemenea depozite în vecinatatea lor…
Să mai dau un exemplu: distrugem la Roşia Montană site-ul istoric dar lasă, au făcut arheologii francezi mulaje după minele noastre şi…ne vom duce la Toulouse să le vizităm, plătind bani grei la intrare.
Am sa dau exemplul Baia Mare. Acum aproximativ 10 ani a venit aici o firmă australiană care a început exploatarea piritelor prin cianurare pentru a extrage aur sau mai precis se obţinea un bulion care conţinea aur şi alte metale rare. Argumentul forte a fost câştigul statului român care primea o parte din aurul obţinut. Însă aurul pe care îl primea statul român era calculat procentual, după o estimarea facută iniţial şi după ce bulionul era prelucrat în exteriorul României. Până aci cred că totul este identic cu Roşia Montană, unde procentul este, mi se pare de 20%.
Problema era că bulionul nu putea fi controlat de către nici o autoritate vizavi de concentraţia lui şi unii spun că el conţinea metale rare care erau la fel de preţioase ca şi aurul. Sau şi mai preţioase.Sunt lucruri care nu s-au demonstrat şi nu o să se demonstreze niciodată. Ce e dubios e că industria de prelucrare a aurului din România a fost desfiinţată cu puţin timp înainte de aceasta afacere.
Povestea de la Baia Mare este mai cunoscută dupa accidentul ecologic care s-a produs aici şi nu după cât e posibil să fi pierdut statul român. În prezent fabrica în care se făcea cianurarea şi care se afla, până la urmă, în Baia Mare, a fost abandonată după ce australienii şi-au declarat falimentul şi a rămas majoritar statul român care trebuie să suporte cheltuielile de ştergere a urmelor.La Roşia Montană , costurile de refacere ale mediului sunt estimate la 2 miliarde.
Roşia Montană are toate şansele să repete această poveste.
Exploatarea miniera deschisa cu cianura va fi cea mai mare din Europa. 500 grame de cianura vor fi folosite pentru obtinerea unui gram de aur. O parte din cianura va ajunge intr-un iaz deschis, creandu-se astfel un nou loc cu potential de accidente ecologice foarte ridicat. Iazul va fi de 10 ori mai mare decat cel din Baia Mare. Accidentul din ianuarie 2000 din Baia Mare a provocat moartea pestilor din rau pe o distanta mai mare de 500 km. „Doar 0,03 mg cianura per litru de apa reprezinta doza letala pentru pesti, care sunt foarte sensibili. La o concentratie mai mare de 3 mg per litru, un rau este mort”, explica Schuster. concentratia din iaz va fi de pana la 50 mg per litru. Un pahar de apa cu cianura din iaz este suficient pentru a omori un copil, dat fiind faptul ca doza letala pentru oameni este de doar 1 mg cianura per kilogram de greutate corporala.
Apa cu cianuri se infiltrează în sol în apa freatică de mică şi mare adâncime. Canada, care a făcut greşeala să lucreze cu Giant mine are un astfel de lac cu cianuri, pe care îl ţine îngheţat. Pentru că corporaţia şi-a luat banii şi lacul a rămas cu pericolele lui tot acolo! Costul pentru Canada: un miliard dolari canadieni anual. S-au săpat nişte puţuri în jurul lacului, în care s-au plasat instalaţii frigorifice, ca lacul să fie ţinut îngheţat. Este mai uşor în Canada, unde iarna este foarte frig, ar fi mult mai costisitor la noi.
Şomajul de 80% din zonă nu justifică exploatarea cu cianuri. Asta e şomajul în multe zone rurale din România. Pe cine va ajuta proiectul RMGC? Pe cei care îli vor vinde casele, pe cei 4-500 de şoferi de camioane şi…cam atâta… Va fi exploatare cu cianuri, totul tehnologizat, nu va ajuta cu nimic minerii care au lucrat în mina traditională până acum!!

”MII DE LOCURI DE MUNCĂ CREATE”

Desigur, parodia e parodie, iar minciuna e minciună. Am scris de mai multe ori care este numărul real al locurilor de muncă create de RMGC – 226 în medie/an. Informația apare chiar pe site-ul oficial al Gabriel Resources, într-un studiu realizat de firma americană specializată în audit minier Independent Mining Consultans, Tucson (Arizona, SUA). Iar cine a fost în ”trip”-ul din Noua Zeelandă putea afla de la fața locului (iar cine nu a fost, poate verifica direct pe site-ul minei) câți angajați lucrează la minele din Waihi, cele atât de lăudate de RMGC: în jur de 300. Asta în condițiile în care la Waihi există două exploatări, una de suprafață și una de subteran. La Roșia Montană proiectul prevede doar exploatare de suprafață.

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/s-a-deschis-bursa-locurilor-de-munca-la-rosia-montana-se-cauta-un-marinar-demolatori-toxicologi-medici-legisti-pompe-funebre-vezi-video-cu-cea-mai-tare-reclama-rmgc-65922.html

La adresa http://www.gabrielresources.com/i/pdf/IMCSummary.pdf (din fericire această adresă a fost salvată cu ani în urmă, astfel e aproape imposibil de descoperit pe site și, oricum, sunt curios cât va mai rămâne publică această informație ) se află studiul realizat în 2003 pentru RMGC de către Independent Mining Consultans, Inc, din Tucson (Arizona, SUA), intitulat ”EXECUTIVE SUMMARY OF MINE PLAN, MINE CAPITAL AND OPERATING COSTS ROSIA MONTANA PROJECT”.

Către finalul analizei sunt prevăzute și costurile și necesarul de personal realizării proiectului. Surpriză însă! În al 8-lea an al exploatării, considerat a fi anul cu numărul maxim de angajați, figurează 28 de angajați în funcțiile de conducere și 248 de angajați cu studii medii sau fără studii (de la mecanici, la excavatoriști, șoferi, electricieni etc.). În medie, în cei 16 ani de exploatare efectivă a zăcământului de la Roșia Montană, studiul prevede un necesar de 198 de angajați cu studii medii și 28 cu studii superioare.

Cei care iubiţi această ţară şi vreţi să mai lăsaţi ceva copiilor voştri, spuneţi NU unui astfel de proiect.

Sexosul Cristi Brancu…

No comment … 😀

Bacalaureat

BACALAUREAT

1) Scurt istoric. Bacalaureatul este o invenţie franceză. El fost instituit în anul 1801 de împăratul Napoleon Bonaparte, printr-un decret imperial. Din Franţa acest examen de încheiere a studiilor liceale a fost preluat şi de către România.
Pînă la venirea comuniştilor la putere, bacalaureatul cuprindea probe la majoritatea obiectelor de studiu.
Comuniştii l-au rebotezat examen de maturitate şi l-au redus la 3 obiecte.
2) Duarata examenului de bacalaureat. Sesiunea din acest an, la liceele din Franţa, a durat o (1) săptămână, din 16 până în 23 iunie 2011.
În România, bacalaureatul din acest an (prima sesiune) a durat mai mult de o lună. A început în 6 iunie (cu proba orală de romănâ) şi s-a încheiat efectiv în 8 iulie, când s-au afişat rezultatele finale.
Ministerul va trebui neaparat să se pună în concordanta cu modelul originar de bacalaureat (cel francez) şi să reducă durata de desfăşurare a examenului la o perioadă mult mai scurtă. Un bacalaureat prelungit este obositor pentru candidaţi, pentru profesori, pentru conducerile de şcoli, inspectorate şi COSTĂ MAI MULŢI BANI.
3) În Franţa (si chiar în ţări neeuropene, precum India) există mai multe tipuri de bacalaureat (în arte, în ştiinţe, în finanţe-contabilitate, în turism etc.).
În România este un singur tip de bacalaureat, ca în perioada comunistă. Este necesar să respectam şi aici MODELUL ORIGINAR (cel francez), că de acolo am plecat.
4) În Franţa toate tipurile de bacalaureat cuprind între minim 6 (ŞASE) şi 9 (NOUĂ) examene la materii diferite.
În România bacalaureatul cuprinde examene la 5 discipline de studiu (romînă, informatică, o limbă modernă + 2 discipline din profilul de studiu).
5) Observaţii complementare.
La bacalaureatul francez, disciplinele OBLIGATORII pentru toate profilurile (chiar şi la viitorii contabili sau lucrători in turism) sunt FILOSOFIA şi LIMBA ŞI LITERATURA FRANCEZĂ.
La bacalaureatul dâmboviţean obligatorii sunt LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ (absolut normal, oamenii trebuie să cunoască foarte bine limba literară a ţării lor şi valorile literaturii naţionale) la care, în acest an, s-a adaugat INFORMATICA./ “Evaluarea competenţelor digitale” (la toate profilurile, nu doar la cei cu profilul realist).
. A altă probă obligatorie pentru toţi elevii ar trebui să fie, ca în Franta, FILOSOFIA (care atestă maturitatea de gândire a omului).

Radiografia unei lovituri de stat – 23 august 1944

Radiografia unei lovituri de stat – 23 august 1944

Autor: prof. Mihai Beltechi

Ziua de 23 august 1944 a fost o zi de miercuri, o zi de miercuri ca oricare alta de până atunci, dintr-un război care părea să nu se mai termine. La ora 22.25, Radio România a transmis fraza care a electrizat, şi năucit în acelaşi timp, poporul român şi armata de pe front: „Dictatura a luat sfârşit, şi cu ea încetează toate asupririle“. Din păcate, avea să fie începutul sfârşitului pentru o lume, pentru o epocă, iar poporul român avea să intre într-o lungă perioadă de timp în care asupririle nu numai că nu vor înceta, ba chiar se vor amplifica.

Deciziile luate în acea zi de miercuri, 23 august 1944, vor rămâne o teribilă lecţie de istorie pe care românii vor trebui s-o înveţe pe de rost şi să o transmită, din tată în fiu, generaţiilor următoare. La 53 de ani de la marea decizie luată la Palatul Regal din Bucureşti, controversa istoricilor, vizavi de oportunitatea demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu şi a modului în care România a ieşit din război, este departe de a fi încetat. Numeroasele mărturii ale contemporanilor, participanţi la evenimente, su- puse cenzurii vremurilor, amplifică misterul asupra unei zile de „miercuri“ ce avea să devină fatală, pe măsura curgerii timpului, pentru viitorul unui popor greu încercat de vicisitudinile istoriei. Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat“. Presa „democratică“, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 august 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist“. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară“. Anul 1948 a adus o redefinire a zilei de 23 august 1944: „Ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română“. În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate“. Anul 1969 a adus o altă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare“. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste“. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 august 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi armată“, care se va încheia la 30 decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR). În 1989 se vorbea despre 23 august 1944 ca fiind ziua în care a început „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“. După 22 decembrie 1989, adevărul şi neadevărul despre „23 August 1944“ aveau să genereze o imensă polemică istorigrafică, cu nenumărate şi nebănuite implicaţii pentru încercarea noastră de a reconstrui democraţia pierdută în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentele petrecute la 23 august 1944 confirmă întru-totul părerea unor diplomaţi occidentali aflaţi la post în România, precum fostul ministru al Elveţiei la Bucureşti, René de Weck, care considera că noi, românii, aşteptăm să fim salvaţi de forţe din exterior, fiind incapabili pentru un consens naţional în ceea ce priveşte calea de urmat, astfel încât toţi decidenţii politici, fie că sunt de la conducere, fie că sunt din opoziţie, nu-şi imaginează nimic mai bun decât să recurgă la o altă tutelă.
La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Războiul era departe de a fi câştigat, iar mult visata şi trâmbiţata pace de 1.000 de ani, pe care Reich-ul o dăruia Europei şi lumii după victorie, nu mai era decât o amintire în saloanele şi la recepţiile unde se închinaseră cupe de şampanie pentru ea. Propaganda celui de-al Treilea Reich nu mai vorbea decât despre retrageri pe aliniamente dinainte stabilite, în vederea refacerii pe timpul iernii, urmând ca în primăvară forţele Wehrmacht-ului să reia iniţiativa strategică. După dezastrul de la Stalingrad, misiunea Wehrmacht-ului era reprezentată de „ţinerea la distanţă a înfrângerii“. Din păcate speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate în timpul campaniei din vara – toamna anului 1943. La 5 august 1943 avea să înceapă „era saluturilor în cinstea victoriilor“ Armatei Roşii. În ciuda acestor imense victorii, analiştii Serviciului Special de Informaţii (SSI) al României apreciau că în ciuda tuturor succeselor dobândite în ultimele luni de Armata Roşie, trupa era obosită de război şi singura dorinţă pe care o avea soldatul sovietic era aceea de a se termina cât mai curând marea conflagraţie.Agravarea situaţiei militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei. În cursul şedinţ ei Consiliului de Miniştri, din 26 ianuarie 1944, Mareşalul Antonescu avea să insiste asupra faptului ca, într-o eventuală operaţiune de evacuare a provinciilor româneşti ameninţate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc „pentru ca nu cumva în acest fel situaţia noastră etnică şi poziţia politică să fie slăbită“. Conducătorul Statului ordona să fie evacuate unităţile militare şi persoanele compromise în faţa Sovietelor, dar în niciun caz nu trebuie să se recurgă la o evacuare masivă a elementului românesc din aceste provincii. În conformitate cu mărturiile fostului ministru al apărării naţionale din Guvernul Antonescu, în jurul aceleiaşi date de 15 februarie 1944 va avea loc reuniunea anuală a Mareşalului şi a ministrului de Externe cu coloneii şi generalii armatei române. Cu acest prilej au fost făcute, de către cei doi înalţi demnitari, consideraţ iuni privind evoluţia războiului în 1944 şi s-a apreciat că România nu are condiţii bune de a ieşi din război, astfel încât singura soluţie care-i rămânea era glasul tunului. Mareşalul Antonescu lăsa să se înţeleagă că nu poate accepta faptul că „englezii au luat armele şi au pus toată omenirea în acţiune pentru ca în Europa să nu fie o hegemonie germanică“, şi să instaureze prin concurs anglo-saxon, o hegemonie rusească. Analizând consecinţele gestului făcut de Italia şi situaţia ingrată în care se afla Mareşalul Pietro Badoglio, ca militar, Conducătorul Statului român va cere corpului de comandă al armatei române să asigure trupelor „o puternică disciplină şi o temeinică instrucţie“.
Previziunile Mareşalului Antonescu şi ale generalului Şteflea privind rapida degradare a situaţiei militare se vor adeveri foarte curând. Discuţiile de la Cartierul General al lui Hitler, privind evoluţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Est, aveau să devină extrem de tensionate cu fiecare nouă retragere româno-germană. Lui Hitler i se va cere, la 25 martie 1944, de către feldmareşalul Erich von Manstein, constituirea unui comandament unificat pentru trupele aliate de pe flancul de sud al Frontului de Est sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, împreună cu un general german ca şef de stat major. Propunerea lui von Manstein a fost refuzată fără comentarii. În cursul zilei de 30 martie 1944, feldmareşalul von Manstein este chemat la Obersalzberg şi informat de Hitler că a fost înlocuit cu generalul Walter Model, deoarece este nevoie de o nouă metodă în conducerea operaţiilor. De la stilul manevrier al mareşalului von Manstein trebuia să se treacă la o apărare pas cu pas a terenului. Totodată, este înlocuit de la comanda Grupului de Armate „A“ şi mareşalul von Kleist cu generalul-colonel Schörner. „Chiar dacă Grupul de armate – adnota von Manstein în memoriile sale – nu a reuşit în lupta sa pentru impunerea altei strategii operaţionale, şi drept consecinţă a eşuat în încercarea sa de a pune stavilă înaintării inamicului, el a avut până la urmă un merit. Inamicul nu a reuşit niciodată să încercuiască întreaga aripă sudică a Frontului de Est, cu toate că situaţia tactică şi superioritatea numerică îi ofereau toate şansele unei reuşite. Grupul Armatelor de Sud, deşi sângera din mii de răni, a rămas neclintit pe câmpul de luptă“. Ofensiva sovietică începea să-şi epuizese forţa, trupele fiind obosite şi departe de bazele lor de aprovizionare. Armata Roşie urma să îşi îngăduie câteva clipe de odihnă înaintea începerii marii ofensive de vară. Trupele aliate româno-germane urmau să profite de aceste clipe de răgaz pentru a- şi consolida noile aliniamente defensive.

GREII OCCIDENTULUI,LA PICIOARELE LUI STALIN-TEHERAN

Succesul sovietic de la Teheran rezidă nu numai în eficienţa spionajului sovietic, ci şi în fascinaţia pe care o exercita Stalin faţă de cei doi lideri occidentali. Corespondenţa de război a conducătorilor din Marea Alianţă ilustrează foarte bine această înţelegere. Harry Hopkins, consilierul lui Roosevelt la Teheran şi principalul agent de influenţă al NKGB-ului la Washington, sublinia, ca un preambul la viitoarele evenimente, că, din moment ce Rusia este factorul decisiv în război, ei trebuie să i se acorde toată asistenţa, şi toate eforturile trebuie făcute pentru a-i câştiga prietenia.

Înaltul consilier american aprecia că după înfrângerea Germaniei va veni momentul când Uniunea Sovietică va domina Europa, iar atunci prietenia sovieto-americană va reprezenta cheia de boltă a lumii postbelice. Preşedintele SUA dorea să desfiinţeze, în colaborare cu URSS, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război. Scrisoarea preşedintelui Roosevelt, din 20 februarie 1943, către liderii lui „National Council of Young Israel“ („Consiliul Naţional al Tânărului Israel“), Zabrousky şi Weiss, confirmă existenţa unei „diplomaţii secrete“ a titularului de la Casa Albă şi revenirea la o mai veche înclinaţie de manipulare a opiniei publice interne şi internaţionale. Memoriile cardinalului Spellman, şeful bisericii catolice din SUA, confirmă admiraţia lui Roosevelt, mărturisită la 2 septembrie 1943, faţă de Uniunea Sovietică şi convingerea, acestuia că „popoarele europene vor trebui, pur şi simplu, să îndure, să suporte dominaţia rusească, în speranţa că în 10-20 de ani vor putea să trăiască mai bine cu ruşii“. SUA şi Marea Britanie au acceptat, în urma Conferinţei de la Teheran, ca URSS să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv, păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov- Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Stalin va reafirma pretenţiile sale asupra sud-estului Europei prezentate lui Hitler în noiembrie 1940 şi lui Anthony Eden în decembrie 1941. Conducătorul Statului român a fost informat de către Pamfil Şeicaru că preşedintele Roosevelt a săvârşit o primă greşeală prin faptul că a acceptat să fie găzduit la ambasada sovietică şi să aibă o primă întrevedere cu Stalin fără să fie prezent şi Churchill, iar serviciul secret al guvernului polonez din exil aprecia că „Roosevelt este înclinat să facă Rusiei toate concesiile pentru a obţine prietenia lui Stalin“. Informaţiile marelui gazetar român proveneau în urma unei discuţii particulare avute cu colonelul Kowalewski din cadrul Ambasadei Poloniei la Lisabona, în decembrie 1943.
În acest timp, Scarlat Grigoriu şi Camil Demetrescu au continuat tratativele de la Madrid privind scoaterea României din război pe tot parcursul lunii decembrie 1943. La 21 decembrie 1943, cei doi diplomaţi români au făcut cunoscut că Mihai Antonescu a acceptat cererea ambasadorului SUA de a semna, în numele României, o declaraţie de capitulare necondiţionată, urmând ca publicarea şi intrarea în vigoare să fie decise de către Aliaţi, în funcţie de conjunctura militară. Ministrul de Externe al României cerea însă fie o debarcare anglo-americană în Balcani, fie intrarea Turciei în război, oferindu-se chiar să încredinţeze documentul de capitulare guvernului turc. Guvernul Turciei a refuzat acest lucru, iar demersurile nu au dus la niciun rezultat concret.
La 7 ianuarie 1944, Ambasada americană de la Madrid a comunicat că acordul lui Mihai Antonescu este „fără folos şi dilatoriu“ în contextul rezultatelor Conferinţ ei de la Teheran. Scarlat Grigoriu va sonda prin intermediul diplomatului american Truelle, la 30 martie 1944, posibilitatea formării unui „guvern român în exil“, cu români aflaţi în Portugalia. La 24 iunie 1944, are loc o altă încercare disperată de salvare a României, făcută la Madrid, prin intermediul aceluiaşi diplomat Carlton Hayes. Scarlat Grigoriu, Brutus Coste, de la Legaţia României din Madrid şi Gheorghe Barbul, membru al cabinetului lui Mihai Antonescu din Bucureşti, vor avea o discuţie cu ambasadorul Hayes în care diplomaţii români informează că România a înţeles, de la 6 iunie 1944, că o debarcare în Balcani nu mai este posibilă. Conducerea politico-militară a Româ niei, mărturiseau cei trei diplomaţi, a înţeles că trebuie să capituleze faţă de URSS, dar vrea să ştie „informativ“ ce rol vor juca SUA şi Marea Britanie în această capitulare şi dacă anglo-americanii vor fi efectiv prezenţi, nu numai în teorie, fiindcă României îi este frică să nu fie lă- sată la discreţia URSS-ului. Reprezentanţ ii României au informat, pe această cale, guvernul SUA despre demersurile diplomatice făcute la Stockholm, Berna şi Ankara, în vederea încheierii unui armistiţ iu, neuitând să sublinieze că aceste ini- ţiative au fost luate de URSS.
Departamentul de Stat al SUA a telegrafiat, la 30 iunie 1944, reprezentanţilor săi de la Madrid pentru a-i informa că românii trebuie să ştie că niciun aspect al problemei capitulării României nu poate fi tratat cu unul sau doi din principalii aliaţi care acţionează în astfel de probleme pe bază de consultare şi înţelegere reciprocă. La 7 iulie 1944, Scarlat Grigoriu s-a întâlnit cu diplomatul american Butterworth care i-a citit telegrama Departamentului de Stat. Cei doi diplomaţi s-au despărţit în cei mai buni termeni, Butterworth urând „mult noroc României“ în negocierile decisive care, proiectate la Cairo, le blocau cu totul pe cele de la Madrid. După război, Gheorghe Barbul s-a reîntâlnit, la Paris, cu Middleton, care a mărturisit că el îşi dorea o debarcare în Balcani, în raport cu cea din Franţa, şi că lui i s-a spus că aceasta va avea loc. Diplomatul român a concluzionat că între români şi americani avusese loc, la Madrid, ceea ce se cheamă un „dialogue de sourds“. Pe lângă discuţiile de la Lisabona şi Madrid au mai existat şi alte încercă ri de negociere a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. În Elveţia, la Berna, Grigore Gafencu trata cu reprezentanţi ai Aliaţilor în numele guvernului Antonescu, ca şi al opoziţiei. În scrisoarea adresată lui Grigore Gafencu, la 16 octombrie 1943, ministrul de Externe al României mărturisea profunda îngrijorare legată de supralicitarea Uniunii Sovietice în ambele tabere şi de considerarea insuficientă a poziţiei-cheie pe care o ocupă în asigurarea echilibrului mondial, şi în soluţionarea conflictului actual, regiunea Lemberg-Suez. Grigore Gafencu nota, în jurnal, la 15 decembrie 1943: „Am rugat pe Maniu să-mi desluşească politica lui faţă de Rusia: nu am primit niciun răspuns. (…) Trebuie să ştim ce vrem. (…) Nu ne putem salva însă decât dacă privim realitatea în faţă: trebuie să ne hotărâm să stăm de vorbă cu ruşii“.
Într-o discuţie avută cu ministrul Româ niei la Berna, Vespasian Pella, fostul ministru de Externe român avertiza că era „zadarnic şi primejdios să jucăm pe faţă cartea engleză împotriva cărţii ruseş ti“. Încă din 17 octombrie 1943, Allen Dulles, rezidentul OSS-ului în Elveţia, îi comunicase lui Gafencu că „poziţia Româ niei face obiectul atenţiei guvernului Statelor Unite în „consultare“ cu guvernele principalilor Aliaţi“. La 18 aprilie 1944, Gafencu se întâlneşte cu ambasadorul britanic Leland Harrison şi solicită, din împuternicirea lui Mihai Antonescu, cu deplinul acord al regelui Mihai I şi al lui Iuliu Maniu, formularea „condiţiilor politice“ şi a posibilităţilor concrete privind retragerea din război şi încetarea ostilităţilor cu Naţiunile Unite. Diplomatul britanic l-a informat pe Gafencu că cererea trebuie să fie adresată tuturor celor trei Aliaţi şi că „noul canal“ este considerat de către Departamentul de Stat ca producând „numai confuzie“ astfel încât sunt preferate negocierile de la Cairo. Toate eforturile lui Grigore Gafencu aveau să se desfăşoare, din păcate, sub povara unor instrucţiuni extrem de clare ale Foreign Office-ului: „Niciun fel de detaliu privind politica guvernului Majestăţii Sale britanice în ce priveşte problemele româneşti“.
Tot în Elveţia se agitau oamenii lui Gheorghe Tătărescu, în favoarea regelui Carol al II-lea, pe care sovieticii voiau să-l utilizeze într-o serie de jocuri politice. Încercările sovieticilor de al folosi pe exregele României au fost respinse de guvernul american. „Consider că ar trebui să îi spuneţi deschis lui Gromîko că regele Carol este privit în această ţară (SUA -n.n.) cu cea mai mare neîncredere şi suspiciune… Cred că ar trebui să adăugaţi că orice plan sau efort din partea guvernului sovietic de a-l folosi pe regele Carol ori de a-l readuce pe tron va fi complet de neînţeles (widely misunderstood) şi va fi considerat o mişcare de eficienţă îndoielnică, dată fiind lipsa sa de caracter şi prestigiu“, scria diplomatul american G. Freeman Matthews, şeful Biroului pentru Probleme Europene (Office of European Affairs) într-o notă de recomandare către secretarul de stat Cordell Hull. Departamentul de Stat al SUA era extrem de interesat să afle cum ar dori ruşii să-l folosească pe Carol şi de ce cred ei că acesta ar putea fi de ajutor, atât în încercarea de a scoate România din război, cât şi în reconstrucţia unui regim pro-aliat în România. Răspunsul nu avea să vină niciodată. Principele Nicolae aflat pe pantele pline de soare şi de zăpadă, de la Saint-Moritz, discuta cu emisarul rus Vladimir Socaliu. Totodată, viceconsulul român de la Istambul propunea guvernului britanic, în februarie 1944, răsturnarea Mareşalului Antonescu cu sprijinul generalilor Nicolescu şi Potopeanu. Numirea lui Alexandru Cretzianu în postul de ambasador la Ankara, în septembrie 1943, reprezintă un alt pas în direcţia efortului de a ieşi din război şi a încheia un armistiţiu. Guvernul turc a fost informat de către Mihai Antonescu că noul ministru al României în Turcia poate fi considerat ca „un reprezentant al naţiunii române, şi nu al guvernului Antonescu“. Şeful diplomaţiei române l-a împuternicit pe Alexandru Cretzianu să-i informeze pe Aliaţi că „actualul guvern se consideră în funcţiune numai pentru a asigura ordinea şi că va ceda imediat frânele unui guvern aprobat de către englezi şi americani“. Mareşalul Ion Antonescu se interesa personal, prin ataşatul militar al Românei de la Ankara, generalul Traian Teodorescu, iar acesta, prin ataşaţii militari ai Marii Britanii şi SUA, cu privire la ajutorul militar la care s-ar putea aştepta din partea Aliaţilor, în cazul ieşirii sale din război.

Cea mai spectaculoasă acţiune a fost cea iniţiată de Mihai Antonescu care prin ambasadorul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, propunea contelui Ciano, la 17 mai 1943, crearea unei „Antante meditereneene“, respectiv „un bloc operativ comun, capabil să facă faţă celor mai grave probleme ale momentului“. Şeful diplomaţiei române propunea părţii italiene ca împreună să ia iniţiativa retragerii din război a Italiei, României, Ungariei şi a celorlalte ţări ale Axei. Contele Ciano agreează ideea, dar Mussolini o respinge. Mihai Antonescu revine, la 1 iunie 1943, asupra propunerii făcute, iar Mussolini înclină să accepte şi-l invită pe şeful diplomaţiei române la Roma. Discuţ iile purtate la Rocca delle Camminate de către Mihai Antonescu cu Mussolini, la 1 iulie 1943, nu s-au încheiat conform dorinţelor ministrului român. Ducele a acceptat, în principiu, viitoare demersuri de pace cu Aliaţii, dar a cerut un răgaz de două luni pentru „a nu da impresia că Italia ceda ameninţărilor anglo-americanilor“. Evenimentele din 24 iulie 1943 vor anula complet ideea unui „bloc al statelor“. După căderea lui Mussolini, ministrul român face a treia încercare prin intermediul noului ministru de Externe Guariglia care este chestionat în legătură cu „acel front unic“ propus în iunie 1943 astfel încât, „aşezându-se în frunte, să coordoneze acţiunea unui grup de state care vor să acţioneze pentru salvarea lor şi a Europei“. Noul guvern italian va informa cabinetul de la Bucureşti că Italia începuse să negocieze, singură, la Lisabona capitularea necondiţionată. Cartierul General al lui Hitler a aflat despre armistiţiul italian, în ciuda diferitelor semnale tot mai evidente, la 29 iulie 1943 ca urmare a interceptării de către Gestapo a liniei telefonice radio dintre Roosevelt şi Churchill.

TATONARI PENTRU INCHEIEREA PACII

Tatonări pentru ieşirea României din război în condiţii onorabile s-au mai făcut, pe lângă cele de la Roma din 1943 şi Vatican, cele de la Cairo şi Stockholm. Noi documente declasificate din arhivele serviciilor secrete anglo-americane relevă existenţa unui mare joc operativ, respectiv planul „Bodyguard“, în ansamblul căruia se integrează şi tratativele de la Cairo.Planul „Bodyguard“ reprezintă planul de simulare şi înşelare a OKW-ului privind locul şi data deschiderii celui de-al doilea front (operaţiunea „Overlod“). Autorii planului „Bodyguard“ îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, operaţiunea „Bodyguard“ prevedea declanşarea a sute de operaţiuni variate, mici şi mari, pentru a-l „intoxica“ pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Din documente de arhivă rezultă că autorii planului operaţional rezervaseră României un rol pe cât de important, pe atât de tragic (acţiunea „Zeppelin“).

Iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania 
Conform planului „Zeppelin“ iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. Planul „Zeppelin“ urmărea mistificarea şi intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni aliate din zona Mediteranei de Răsărit şi Balcani. Acest plan al serviciilor secrete aliate era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte integrantă din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de planul „Jael“, iar apoi de planul „Bodyguard“. În cadrul Conferinţei de le Teheran, din noiembrie 1943, cei trei mari au discutat problema „mistificării şi intoxicării inamicului“, iar Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat apoi semnarea unui acord ultrasecret, la 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisiunea mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia.

În ceea ce priveşte viitoarele negocieri de armistiţiu cu România, specialiştii „războiului murdar“ îşi propuneau o disimulare pe teatrul de operaţii mediteranean astfel încât germanii să creadă că intenţiile în Balcani sunt: a) debarcarea trupelor angloamericane şi poloneze în Grecia şi Albania, în aprilie 1944; b) trupele sovietice vor debarca pe coasta bulgară, în mai 1944. „Dacă cele de mai sus ar constitui planurile noastre reale, atunci ar rezulta urmă- toarele: a) niciun fel de trupe aliate nu ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; b) trupele ruseşti sunt singurele care ar putea ajunge în România înainte de luna iunie; c) trupele anglo-americane nu ar putea ajunge în România decât după căderea Salonicului, ceea ce s-ar putea întâmpla nu cu mult înaintea lunii august. (…) Dacă operaţiile noastre în Grecia ar fi reale, acestea ar fi puternic sprijinite dacă germanii s-ar găsi în situaţia de a avea în faţă o Românie ostilă“, consemnau autorii planului „Zeppelin“.

Planificatorii serviciilor secrete aliate doreau ca România să fie gata, începând cu sfârşitul lunii martie 1944, să se declare de partea Naţiunilor Unite de îndată ce va fi anunţată debarcarea în Grecia şi să se opună singură celui de-al III-lea Reich, cu sprijin aerian aliat, până la începutul lunii iunie când trupele sovietice ce ar fi ajuns în Bulgaria vor veni în ajutorul României. Regizorii planului „Zeppelin“ prevedeau că nu se va cere în niciun caz capitularea înainte de sfârşitul lunii martie, iar după acea dată, capitularea se va efectua atunci când este cerută de Aliaţi. Planificatorii strategici ai Aliaţilor prevedeau că primele forţe care îi vor sprijini pe români vor fi cele sovietice, deoarece se află mult mai aproape şi numai ele au acces direct la România.

Analizând planul „Zeppelin“, se poate observa că intenţia Aliaţilor a fost aceea de-ai intoxica pe germani, astfel încât să aprecieze luna iunie drept termenul stabilit pentru debarcarea trupelor aliate în Balcani şi, în consecinţă, să iniţieze din vreme contramăsurile militare, în timp ce luna iunie era desemnată pentru debarcarea în Normandia (operaţiunea „Overlod“). În această imensă „gardă de minciuni“ cel mai important rol a revenit Intelligence Service-ului care trebuia să neutralizeze şi să elimine din sistemul defensiv german, ca parte coerentă, serviciile de informaţii. Oamenii lui Menzies trebuiau „să cunoască cu precizie tăria şi localizarea forţelor germane şi cât anume ştia comandamentul german despre intenţiile Aliaţilor“, pentru a se putea estima, de către generalul Eisenhower, cât „mai exact, în ce măsură putea obţine surpriza tactică“.

Încurajarea unor iniţiative diplomatice sau ale opoziţiei româneşti, în conformitate cu planurile de dezinformare ale „Bodyguard“- ului, care mai apoi vor fi identificate de către serviciile secrete germane, s-au constituit în dovada că Aliaţii pregătesc o debarcare în Balcani. Totodată, trebuie să avem în vedere că nu există niciun document militar sau diplomatic din care să rezulte că sovieticii s-ar fi obligat la o operaţ iune de debarcare în Bulgaria, în lunile mai-iunie 1944, sau, eventual, să simuleze doar o tentativă. Mulţumită „Bodyguard“- ului şi anexelor sale, circa 13 divizii germane din Balcani au fost ţintuite locului, slăbind astfel capacitatea de apărare a Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest. Se poate vorbi de o intrare parţială în acţiune a planului „Bodyguard“ înainte de Conferinţa de la Teheran (noiembrie 1943), unde a primit acordul celor trei mari.

Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei 
Există numeroase dovezi ale desfăşurării cu succes a planului „Zeppelin“. Între 12-13 aprilie 1943, la Cartierul General al Führer-ului au avut loc convorbiri între Adolf Hitler şi Mareşalul Ion Antonescu. În timpul discuţiilor, Führer-ul i-a înmânat Mareşalului două dosare, al căror conţinut avea implicaţii grave asupra viitorului relaţiilor româno-germane. Primul dosar conţinea dovezi asupra faptului că Mihai Antonescu iniţiase în secret contacte diplomatice cu Aliaţii cu scopul de a scoate România din război, iar cel de-al doilea dosar conţinea dovezile „trădării“ lui Iuliu Maniu (corespondenţa Maniu-Tilea, copia unui Memorandum expediat de Maniu guvernului britanic etc.). Hitler a insistat asupra faptului că un asemenea om ar fi fost, demult, pedepsit cu moartea prin spânzură toare în Germania, ceea ce l-a situat pe Mareşalul Antonescu într-o postură extrem de delicată. Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei la nivel statal. Viitoarele luni vor adăuga dosarelor noi piese, din ce în ce mai grele şi mai provocatoare la adresa României, generând numeroase întrebări asupra identităţii celui sau celor care furnizau germanilor informaţ ii despre activitatea din culise a diplomaţilor români sau despre activitatea conducătorului opoziţiei române?

„Debarcarea în Balcani“ a alimentat, încă din 1942, nu numai discuţiile de la cafeneaua Capşa din Bucureşti, dar a devenit şi o piesă de bază în formularea politicii guvernului Mareşalului Antonescu şi a întregii opoziţii, în frunte cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Memoriile lui Churchill relevă faptul că el preconiza o campanie prin Triest (după căderea Italiei şi lichidarea trupelor germane), Ljubljana, Graz, Viena şi Bratislava. Nu era luată în discuţie o variantă prin Balcani, România sau Ungaria. „Alternativa Viena“ a fost refuzată de Roosevelt, de militarii americani şi chiar britanici, dar a rămas „visul“ generalului Alexander. Această idee politică şi militară a „debarcării“ şi-a găsit o întrebuinţare şi în războiul din umbră. De această idee s-au agăţat, căzând în capcana întinsă, atât Abwehr-ul, cât şi Mihai Antonescu, şi Iuliu Maniu. Liderul politic naţional-ţărănist a crezut atât de mult în debarcare, încât în noiembrie 1943 a luat hotărârea de a pleca el însuşi la Cairo, cu sprijinul SOE din Ankara şi al Forţei 133, pentru a perfecta strategia unei acţiuni simultane, respectiv, debarcarea Aliaţilor şi ieşirea României din război printr-o lovitură politico- militară. Britanicii au considerat că, în perspectiva evenimentelor, datorită pregă- tirilor pentru executarea operaţiunii „Autonomus“, locul lui Maniu s-ar afla la Bucureşti, şi nu la Londra, şi a fost sfătuit insistent să ia legătura şi cu Moscova. Operaţiunea „Autonomus“ era pregătită să se interfereze în cadrul tratativelor de armistiţ iu de la Cairo, astfel încât prin emiţă- toarele paraşutiştilor ce urmau să fie arestaţi şi deţinuţi în incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei, urma a fi alertată întreaga agentură germană de spionaj din Balcani. La 21 decembrie 1943, SOE a dat startul în operaţiunea „Autonomus“. După aterizarea şi capturarea paraşutiştilor britanici au început să se răspândească zvonuri despre faptul că cei trei au adus condiţii de armistiţiu guvernului român. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Eugen Cristescu se vor confrunta, după această „captură“, cu o puternică presiune diplomatică din partea Germaniei care începuse să întocmească dosarul unei Românii ostile la nivel statal. Dosar care se îngroşa de la o zi la alta graţie documetelor false sau reale furnizate germanilor în cadrul operaţiunii „Bodyguard“. Apropiindu-se luna martie 1944, conform planului „Zeppelin“, României i se putea cere capitularea necondiţionată, urmând a fi începute tratativele de armistiţiu.

Într-un asemenea context are loc misiunea prinţului Barbu Ştirbey care pleacă, prin Ankara, spre Londra pentru a negocia un armistiţiu pentru România, cu un paşaport eliberat din dispoziţia Mare- şalului Antonescu. Cabinetul de la Londra hotăreşte să mute locul de desfăşurare a tratativelor de la Londra la Cairo, acolo unde se puteau afla şi sovieticii. Prinţul Barbu Ştirbey va sosi, la 16 martie 1944, la Cairo. Din păcate, la 14 martie 1944, se producea un eveniment nedorit care a rămas învăluit şi astăzi în „mister“: Agenţia britanică de ştiri REUTERS informa opinia publică internaţională că există un demers românesc serios pentru o pace separată cu Aliaţii, iar prinţul Ştirbey este negociatorul român pentru pace. A doua zi, 15 martie 1944, agenţia română RADOR a încercat să acopere „indiscreţia“ petrecută. Tratativele „secrete“ de la Cairo vor începe pe 17 martie 1944, iar principele Barbu Ştirbey va comunica Aliaţilor că tratează în numele lui Iuliu Maniu, deşi îl văzuse la plecare pe Mareşalul Antonescu şi ştia că şi acesta este hotărât să accepte un armistiţ iu. Iuliu Maniu cerea asigurări privind: independenţa României, dreptul asupra Transilvaniei şi statutul de cobeligerant.

Nemulţumit de bombardamentele aeriene ale Aliaţilor, Mareşalul Antonescu a cerut explicaţii 
În cursul zilei de 19 martie 1944, Wehrmacht-ul ocupă, printr-o acţiune-fulger, Ungaria (planul „Margarethe I“). Istoricii au confirmat după război, prin accesul la documentele de arhivă, că britanicii au dezvăluit în mod deliberat întreaga acţiune de negociere a lui Kallay pentru a-l forţa pe Hitler să ocupe întreaga Ungarie cu trupe germane, care urmau să lipsească în mod dureros de pe câmpul de luptă din Normandia. Unul dintre obiectivele principale ale planului „Bodyguard“ era de a crea neînţelegeri între România şi Germania, de a provoca revolte pentru a imobiliza trupele germane şi a le slăbi atât pe frontul de apus, cât şi pe cel de răsărit.

La 20 martie 1944, Hitler îl invită pe Mareşalul Antonescu la Castelul Klessheim, unde fusese de curând şi amiralul Horthy, căruia cancelarul nazist îi administrase o aspră pedeapsă. Mareşalul a şovă it să răspundă la invitaţie, pretextând că nu se simte bine, din care cauză nu poate face deocamdată călătoria. În urma discuţ iilor purtate de către generalul Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin, cu o serie de oficiali germani, se va concluziona că nu se poate pune problema repetă rii „episodului ungar“. Mareşalul Antonescu a părăsit România la 23 martie, îndreptându-se spre Castelul Klessheim, în timp ce britanicii, prin semnătura generalului Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al trupelor aliate din Orientul Mijlociu, cer în mod imperativ Mareşalului Antonescu să nu meargă la întâlnirea cu Hitler, precum şi capitularea necondiţionată a României.

Serviciile secrete ale Aliaţilor Occidentali cunoşteau, datorită maşinii de descifrat coduri „Enigma“, planurile de invazie a Ungariei („Margarethe I“) şi a României („Margarethe II“). În concepţia autorilor „Bodyguard“-ului, loviturile ar fi fost de dorit să se succeadă, ceea ce îl va determina pe generalul Wilson să ceară guvernului român şi opoziţiei conduse de Iuliu Maniu să capituleze, sfat repetat la 13 aprilie 1944, de astă-dată cu acordul americanilor şi al sovieticilor. Aliaţii au încercat să forţeze capitularea României şi prin executarea unor raiduri de bombardament asupra oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi Braşov, chiar în zilele de Paşti ale anului 1944. Campania de bombardamente aliate împotriva României începuse la 12 mai 1942, când s-a consemnat un aşa-zis „raid de probă“ al aviaţiei americane, care s-a soldat cu un eşec total.

Nemulţumit profund de modul în care Aliaţii înţelegeau să trateze România, respectiv campania de bombardamente aeriene, Mareşalul Antonescu a cerut explica- ţii, prin intermediul lui Eugen Cristescu, colonelului Chastelain din grupul „Autonomus“, referitor la maniera atacurilor aeriene, care nu priveau numai punctele strategice sau instalaţiile ce lucrau în legătură cu susţinerea războiului, ci multe cartiere locuite numai de populaţia civilă. Confruntate cu o asemenea situaţie, autorităţ ile militare române au cerut transmiterea unui avertisment, prin intermediul unei puteri neutre sau radio, prin care se arăta că, în cazul când nu vor înceta aceste procedee, aviatorilor americani prizonieri li se va aplica un tratament corespunzător.

Pe canalul de negocieri din capitala Suediei, inaugurat în decembrie 1943, tratativele vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele guvernului Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, George I. Duca, care reprezenta interesele opoziţiei politice în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I. 

Contactele de la Stockholm au fost iniţiate de sovietici prin intermediul unui funcţionar al Legaţiei URSS, respectiv Semenov, alias Kaufman, care era ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm. Semenov era implicat şi în negocierile secrete de pace germano-sovietice (misiunea „Kleist“). Misiunea „Kleist“ s-a născut în urma consfătuirii liderilor partidului naţional-socialist german, de la Munchen din 30 ianuarie 1944, în care s-au făcut următoarele recomandări: a) Hitler să facă propuneri de pace; b) Ribbentrop să stabilească legătura cu URSS. După conferinţa de la Teheran, sovieticii au concluzionat că Aliaţii Occidentali au recunoscut „dreptul Rusiei de a institui guverne prietene în ţările învecinate“. Departamentul de Stat american a emis, la 13 ianuarie 1944, două documente devenite celebre, respectiv WS-16 şi WS-17, care au cuprins un număr de 27 de principii umilitoare ce urmau a fi impuse României în momentul capitulării, practic o adevărată „debellatio“.Pamfil Şeicaru, întors de la Lisabona la sfârşitul lui februarie 1944, avea să-l viziteze pe Mareşalul Antonescu, pentru a-i transmite din partea colonelului Kowalewski, şeful serviciului secret de la Ambasada Poloniei din Portugalia, un mesaj referitor la discuţiile de la Teheran. „M-a ascultat cu mare atenţie – scria marele gazetar – şi nu s-a arătat surprins de cele ce i-am comunicat din partea lui Kowalewski. Când i-am redat dorinţa colonelului Kowalewski de a-i comunica lui Iuliu Maniu cele transmise, Mareşalul mi-a spus: chiar te rog să-i comunici ca să se convingă că în zadar va tot aştepta cele două brigăzi anglo-americane aeropurtate. Roosevelt şi Churchill nu vor intra în conflict cu Stalin din o prea mare simpatie pentru România ca şi pentru Polonia…“. Pamfil Şeicaru mai consemna: „L-am văzut pe Iuliu Maniu la Mihai Popovici… După ce am fost ascultat cu obişnuita lui atenţie, Iuliu Maniu a ţinut să împrăştie temerile mele de viitor, spunâ ndu-mi: Nu fiţi neliniştiţi, dumneavoastră citiţi prea adesea pe Goebbels şi vă lăsaţi influenţaţi de propaganda lui. Mă rog, cum poate şti colonelul Kowalewski tocmai din Lisabona ceea ce s-a discutat la Teheran? Şi el este victima propagandei hitleriste care împrăştie în toată lumea născocirile ei diabolice să zăpăcească lumea. Pentru liniştea dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa Centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ceea ce priveşte frontierele ţării, fără ca în prealabil domnul Churchill şi preşedintele Roosevelt să mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels. I-am replicat: Cum să-l citesc, când nu ştiu germana, dumneavoastră puteţi să-l citiţi. A zâmbit indulgent“. Având în vedere această tulburătoare mărturisire, de o valoare informativă aparte, putem înţelege mai bine rolul Mareşalului Antonescu în perioada „bătăliei pentru armistiţ iu“ dar şi „naivitatea“ politică a lui Iuliu Maniu din aceeaşi perioadă.

„Greşeala mea a fost că am crezut că avem de ales între Aliaţi şi Germania, când, în realitate, aveam de ales între Germania şi Rusia“, avea să recunoască Iuliu Maniu, dar, din păcate, atât de târziu.

Sovieticii doreau să neutralizeze viitoarea rezistenţă a Armatei Române 
Sovieticii erau convinşi că o confruntare cu armata română şi cu aliatul german, pe teritoriul României, va fi deosebit de grea şi ca atare au iniţiat tratative de armistiţiu, deoarece se grăbeau în „cursa pentru Berlin“. Într-o asemenea conjunctură politico-militară, sovieticii voiau să trateze cu Mareşalul Antonescu. Ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care George I. Duca, reprezentantul opoziţiei române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Kollontay evolua. Sosit la Stockholm, la 8 august 1943, George Duca va menţine un contact permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, fără ştiinţa ministrului Fred C. Nanu. În urma hotărârilor Conferinţ elor de la Moscova şi Teheran, emisarul opoziţiei române, la sugestia diplomaţ ilor anglo-americani, va stabili contactul cu doamna Kollontay, ambasadorul sovietic în Suedia. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de laCairo, contactele lui George Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Kollontay. George Duca va sugera în cursul dialogului, din 25 mai 1944, că nu se poate colabora cu Mareşalul Ion Antonescu şi că nici opoziţia internă „nu va putea lucra în viitor“ cu Conducătorul Statului român. La 12 aprilie 1944, la Cairo, principelui Barbu Ştirbey îi erau înmânate „condiţiile preliminare de armistiţiu“: a) capitularea trupelor române de pe frontul de est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţ ei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 29 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În aceeaşi zi, laStockholm, sovieticii îşi manifestau dorinţa, prin ambasadoarea Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de laCairo, ceea ce îi va determina pe britanici să-l avertizeze pe Mareşal că este „(…) ultima şansă de a scăpa de reputaţia unui criminal de drept comun. (…) Aliaţii vă vor urmări implacabil în consecinţă“. La sugestia Departamentului de Stat american, avertismentul dat Mareşalului Antonescu a fost eliminat din textul telegramei. Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană la 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei planului „Bodyguard“. Asigură- rile pe care le cerea Iuliu Maniu (1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureş ti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întreaga Transilvanie să fie înapoiată României) nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, la 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate“.

Sursa: Cronici din Gerulia

http://lecturiincitante.wordpress.com/

La judecata istoriei: 23 August 1944

23 august 1939-LA JUDECATA ISTORIEI – 23 august 1944

Autor: Mihai Beltechi

Cu o saptamana inainte de declansarea celui de al doilea razboi mondial, Germania nazista si Uniunea Sovietica au incheiat, la 23 august 1939, Pactul de „neagresiune”, intrat in istoria universala sub denumirea de Pactul Molotov-Ribbentrop (primul – ministrul de externe al Rusiei si al doilea – ministrul de externe al Germaniei). Prevederile protocolului aditional (anexele secrete) stabileau destinele tarilor baltice (Estonia, Lituania si Letonia), Finlandei, Poloniei si Romaniei.
Conform intelegerilor de la Moscova, la data de 1 septembrie 1939, ora 4:45, armata germana, ce insuma 1.600.000 militari, a invadat teritoriul polonez, punand in aplicare „Planul alb”(Fall Weiss). In urma refuzului Germaniei hitleriste de a inceta agresiunea, la cerea Angliei si a Frantei, guvernele acestor state au declarat razboi celui de al 3-lea Reich, la data de 3 septembrie 1939. Intre 3 si 10 septembrie 1939 Noua Zeelanda, India, Canada, Uniunea Sud-Africana si guvernul cehoslovac format in exil s-au alaturat Marii Britanii, in timp ce Danemarca, Brazilia, Olanda, Mexic, Argentina, Spania, S.U.A. si Romania si-au declarat neutralitatea. Japonia a dat o declaratie de neamestec in conflictul din Europa, la data de 4 septembrie 1939.
Guvernul Romaniei a luat masuri pentru ca Polonia sa poata primi, prin teritoriul romanesc, armamentul si materialele de razboi livrate de Marea Britanie si Franta. Dar Polonia, neajutata de Anglia si Franta, atacata si de Uniunea Sovietica, la data de 17 septembrie 1939, a capitulat, la data de 28 septembrie 1939, stabilindu-i-se granitele intre raurile San si Bug (teritoriile de la est de Bug au intrat in componenta Uniunii Sovietice si cele de la vest – in componenta Germaniei).
Dupa semnarea de catre Franta a armistitiului cu Germania, la Compiegne, la data de 22 iunie 1940, Uniunea Sovietica a dat tonul actiunilor de rastignire a poporului roman. Prin notele ultimative din 26 si 28 iunie 1940, guvernul Uniunii Sovietice ne-a rapit teritoriile Basarabiei, Bucovinei de nord si Tinutul Hertei (44.500 km2 si o populatie de 3,2 milioane locuitori din Basarabia, respectiv 6.000 km2 si o populatie de 500.000 de locuitori din Bucovina de nord). Rapturile teritoriale au continuat prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, cand Ungaria horthysta, ajutata de Germania hitlerista, Italia fascista si Uniunea Sovietica, ne-a ciuntit 44.492 km2 si o populatie de 2.667.000 locuitori, majoritatea romani. Prin tratatul din 7 septembrie 1940, de la Craiova, Bulgaria a incorporat judetele Durostor si Caliacra, cu o suprafata totala de 6.921 km si aproximativ 410.000 locuitori.
Ramasa singura in fata agresiunii statelor vecine, cu teritoriul amputat, sub presiunea directa a Germaniei naziste, in Romania, s-a instaurat, la 14 septembrie 1940, regimul legionaro-antonescian, iar in octombrie, acelasi an, au patruns in tara primele trupe germane. Dupa infrangerea rebeliunii legionare din 23-25 ianuarie 1941, Romania a fost condusa de dictatura militara a lui Ion Antonescu, fost sef al Marelui Stat Major al armatei Romaniei (1933-1934).Germania nazista, incalcand pactul de neagresiune din 23 august 1939 si tratatul de frontiera si prietenie din 28 septembrie acelasi an, a declansat razboiul impotriva Uniunii Sovietice (care la randul ei se pregatea sa atace Germania  :)  ), la 22 iunie 1941 (planul Barbarosa, din decembrie 1940).
Alaturi de fortele Wehrmachtului au participat la razboi Italia, Finlanda, Ungaria, Romania, precum si unitati militare din Slovacia, Franta vichysta, Olanda, Belgia si Spania.
Romania a participat la razboi, alaturi de Germania nazista, cu scopul eliberarii teritoriilor furate in anul 1940. In perioada 22 iunie – 26 iulie 1941, teritoriile Bucovinei de nord, Tinutului Hertei si Basarabiei au fost eliberate, prin luptele darze desfasurate de Armatele a 3-a si a 4-a romane si Armata a 11-a germana, subordonate Grupului de Armate general Ion Antonescu.
In perioada desfasurarii actiunilor de lupta, pierderile armatei romane s-au cifrat la 4.112 morti, 12.120 raniti si 5.506 disparuti (6% din efectivele totale angajate in perioada 22 iunie – 26 iulie 1941).
La cererea insistenta a lui Hitler, armata romana a participat, de la 8 august 1941, la actiunile militare din operatia militara Odessa (Armata a 4-a romana) si la luptele dintre Nistru si Bug (Armata a 3-a romana), pana la capitularea fortaretei Odessa (16 octombrie 1941). Dupa aceasta data o parte a efectivelor Armatei a 4-a au ramas in Ucraina, pentru asigurarea ordinii si pazei, in timp ce Armata a 3-a romana (corpurile de vanatori de munte si de cavalerie), in colaborare cu Armata a 11-a germana, a desfasurat lupte crancene intre Bug si Nipru, patrunzand in Crimeea. Pierderile armatei romane in operatia militara de la Odessa au fost de aproximativ 49.000 de militari.
De la data de 15 iunie 1942, unitatile militare romane au fost introduse succesiv in luptele din Caucaz si Cotul Donului – Stalingrad, actionand in conditii deosebit de grele de clima si de lipsuri materiale (tunuri de artilerie antitanc, mijloace de transmisiuni, munitii, echipament gros pentru iarna, alimente si medicamente), luptand pana la 3 februarie 1943. In aceste lupte armata romana a suferit mari pierderi materiale si umane: 155.010 ostasi din 228.072 cat au avut, la 19 noiembrie 1942, cele doua armate (Armata a 3-a si Armata a 4-a).
Din luna martie 1943 armata romana, cu efectivele subtiate, a fost retrasa pe teritoriul dintre Nipru si Nistru. In Caucazul de Vest au ramas Diviziile 19 Infanterie, 6 Cavalerie si 9 Cavalerie, care au actionat in subordinea unui comandament romanesc, si Diviziile 10 Infanterie, 2 Munte si 3 Munte, subordonate unor grupari operative germane, insumand 64.606 ofiteri, subofiteri si soldati. In luna iunie 1943, Divizia 19 Infanterie a fost trecuta pe litoralul Marii Negre, pe frontul din Kuban fiind introdusa Divizia 10 Infanterie, iar Divizia 3 Munte a fost retrasa in Crimeea. In luna octombrie 1943, se aflau pe frontul din Crimeea Diviziile 1, 2 si 3 Munte, 10 si 19 Infanterie, 6 si 9 Cavalerie. Datorita marilor pierderi suferite de efectivele de ostasi, Diviziile 4 Munte si 24 Infanterie au fost unite sub denumirea de Divizia 4/24 Infanterie, aceasta fiind trimisa in zona Herson.
Prin „Operatia 60.000” au fost adusi in tara, din Crimeea, 42.190 de militari romani, dintre care 39.134 pe mare si 3.056 pe calea aerului, reprezentand 90% din efectivele retrase la Sevastopol. Pierderile suferite, in perioada martie – mai 1944, au fost de 22.522 militari romani.
Epuizata datorita pierderilor suferite in lupte, Romania si-a intensificat activitatea diplomatica in 1943 si 1944 pentru a iesi din razboi. S-au inmultit contactele directe ale guvernului antonescian cu reprezentantii Natiunilor Unite de la Stokholm si Cairo si cu unor state neutre. La data de 12 aprilie 1944, la opt zile de la bombardamentul masiv al aviatiei inamice asupra Bucurestiului si a zonei Prahovei, Uniunea Sovietica a propus Romaniei incheierea unui armistitiu unilateral, pe care maresalul Ion Antonescu l-a respins, intrucat era dezavantajos pentru noi.Ulterior Maresalul a obtinut conditii de armistitiu mult mai convenabile pentru tara dar situatia s-a blocat in conditiile loviturii de palat de la 23 august 1944.Rasturnarea prin forta a guvernului antonescian a inceput cu arestarea lui Ion si Mihai Antonescu, in ziua de 23 august 1944 (acestia au fost convocati la Palatul Regal de catre Regele Mihai), si ulterior a altor membri din guvern.
In seara zilei de 23 august 1944, dupa ora 22:00, Regele Mihai a citit la radio Comunicatul catre tara, prin care poporul roman era anuntat de arestarea guvernului antonescian, inlocuirea lui cu un nou guvern de uniune nationala, prezidat de generalul de corp armata Constantin Sanatescu, incheierea armistitiului cu Natiunile Unite, prin reprezentantul sau, Uniunea Sovietica, incetarea operatiunilor militare impotriva armatei sovietice si intoarcerea armelor impotriva armatei Germaniei naziste. A urmat apoi comunicatul sefului Marelui Stat Major al Armatei Romane, generalul Gheorghe Mihail, care a prezentat Directivele Operative pentru comandantii celor doua armate si comandantii marilor unitati si unitati militare din armata romana.
Armata romana a inceput actiunile militare de dezarmare a trupelor germane inca din noaptea de 23/24 august 1944, acestea incheindu-se la 31 august 1944.Ulterior Armata Romana va participa la efortul militar pentru infringerea Germaniei naziste,purtind lupte grele pe teritoriul Ungariei si Cehoslovaciei, Romania fiind,prin efortul militar si economic  a patra natiune cu rol in infringerea Germaniei naziste,realitate nerecunoscuta la tratatele de pace. Istoria va trebui insa sa retina faptul ca23 august 1944 a deschis drumul pentru comunizarea Romaniei ,pentru suferinte grele ale mult prea incercatului popor roman.Majestate,iti multumim.

Data publicării: 8 Iunie 2011

Sursa: Cronici din Gerulia 

http://lecturiincitante.wordpress.com/

Cum o fi, cum n-o fi, PP să fie… oteviştilor le e greu să înghită alte iniţiale…

Dan Diaconescu are o mare calitate, sau poate un mare defect. Are o perseverenţă maladiv diabolică.

Nu ai cum să mai fii sănătos la cap după enşpe mii de nopţi în care ai vorbit de morţi, de crime, de tot felul de mizerii. E drept că pentru averea sa a fost benefic să-şi lase nevasta singurică noaptre de noapte în vila pe care a construit-o făcând bătături la şezut, dar în cap lucrurile nu mai au cum să fie OK.

Aceeaşi perseverenţă Diaconescu o manifestă şi în ceea ce priveşte partidul. După ce P

artidul Poporului i-a fost respins, a încercat cu Partidul  Poporului Dan Diaconescu. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Respins şi ăla.

Acum vrea să mai schimbe ceva. Tot numele doar: Puterea Poporului, să păstreze acel PP sau PiPi cum ar citi membrii de pe malul Tamisei. Cum o fi, cum n-o fi PP să fie… oteviştimlor le e greu să înghită alte iniţiale…

„Pe 13 iulie trebuie să se pronunţe instanţa cu privire la recursul prin care am atacat decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti, de respingere a înregistrării partidului. Dacă decizia de respingere rămâne definitivă, a doua zi vom depune o nouă cerere de înregistrare. Am decis să mergem pe „Puterea Poporului”, a declarat pentru „Adevărul” cel mai otevist dintre otevişti.

Evident că nici prin cap nu-i trece să mai schimbe şi alte lucruri. De asemenea, D.Diaconescu, a respins speculaţiile potrivit cărora ar pune la cale crearea noului său partid folosindu-se de două formaţiuni politice înregistrate la tribunal, dar fără activitate politică . 

Spun  unii că Diaconescu ar fi reuşit să convingă punând uarece bani la bătaie, , cele două partide de buzunar să fuzioneze, urmând ca în cadrul unui congres noua formaţiune să preia numele de „Partidul Poporului”.

Patronul OTV  se apără  „Nu e nimic adevărat. Nu suntem în negocieri cu nimeni. Am avut oferte şi de la PNŢCD, PNG (Partidul Noua Generaţie, condus de George Becali) şi de la PIN (Partidul Iniţiativa României, condus de Lavinia Şandru). Dar nu vrem să ne asociem cu imaginea cuiva”, a spus el şi a mai a precizat că negocierile cu alte formaţiuni pentru crearea unui nou partid rămân ca variantă de rezervă, în cazul în care judecătorii îi vor respinge şi alte cereri de înregistrare a formaţiunii. „Partidul trebuie înregistrat până la începutul lui ianuarie 2012, e nevoie să fie legalizat cu şase luni înainte de alegeri. Mai avem un pic de timp”, a mai spus Diaconescu.  

Patronul OTV este la a doua încercare de a-şi înscrie la tribunal formaţiunea politică, denumită „Partidul Poporului Dan Diaconescu”. Instanţa a respins cererea, decizie pe care Dan Diaconescu a atacat-o cu recurs. Judecătorii au dat acelaşi verdict şi la prima tentativă, când Diaconescu dorea să legalizeze „Partidul Poporului”.

Simplul fapt că nu schimbă nimic în ceea ce priveşte partidul pe care vrea să îl facă, mie îmi sugerează şi altceva. Că de fapt Diaconescu nu are în realitate intenţia să facă nici un partid.

Am mai vorbit de momentul în care a anunţat intenţia de a-şi trage o formaţiune politică. Era arestat şi a spus-o evident pentru a putea spune că i se înscenează acea arestare pentru a i se  bloca ascensiunea politică.

S-a văzut că la fiecare nouă chemare la Parchet ca să dea declaraţie spunea că se încearcă oprirea lui.

Oprirea lui de la ce? De la ascensiunea politică? O politică ce musteşte de bolşevism? De nerespectarea legii? O ascensiune politică în care s-ar înconjura de o faună adunată de prin puşcării, de pe la marginea societăţii?

Oprirea de la crearea unei formaţiuni politice care să transforme România într.o Coree de Nord a Europei cu o clasă restrânsă de favorizaţi şi una uriaşă de imbecilizaţi?

Simplu fapt doreşte să-şi cumpere pe datorie dând cică 20.000 de euro fiecărui cetăţean al României, bani pe care i-ar lua prin haiducie sună ca dracu. E adevărat că mulţi deja îşi imaginau cam cum le-ar sta în ghiare cu suma asta, dar nu s-au gândit că de acei bani nu s-ar putea face rost decât prin abuz judiciar, că asta ar însemna alungarea României din UE şi izolarea ei, izolare care ar însena intrarea pe un tobogan care duce la prăpastie.

 Da, nu cred că DD doreşte cu adevărat înfiinţarea partidului. Faptul că partidul nu a fost legalizat nu are drept cauză doar numele.

M-am întrebat cam cum poate arăta un ciudat care s-ar înscrie în partidul lui Diaconescu.

Aparent, ar semăna cu un om probabil, dar numai aparent deoarece un om îşi căştigă existenţa muncind şi nu stand ca vita să i se pună fân în iesle şi odată pe an să fie dusă la montă pentru perpetuarea speciei.

Nu trebuie să uităm că în aceastăţară, urarea lui Băsescu “Să trăiţi bine” a fost considerată de pseudopresă ca o promisiune  pentru a se putea apoi zice : “Băsescu a minţit” când acesta a spus că românii ar mai trebui să pună mâna şi pe muncă. Ce mai uragan s-a stârnit atunci. Cum să îi spui românului să muncească  dacă vrea să trăiască ceva mai bine.  Mai bine-l înjuri de mamă.

Au mai primit unii nişte bani ca să renunţe de bunăvoie la muncă. Minerii…

Aceştia au primit înpalmănu mai ştiu câte salarii.

Cu acei bani îşi puteau face câte o mică afacere. Dar au preferat să îşi cumpere câte ceva şi să tragă nişte chefuri de pomină. Când s-au terminat banii… gata. Foştii mineri au devenit nişte fomişti. La ei e explicabil poate, munca grea şi condiţiile subumane i-au imbecilizat, alcoolul devenindu-le unfel de pansament pe suflet, o modalitate în care realitatea neagră se poate estompa. Minerii nu mai trecuseră printr-o disponibilizare, iar liderii lor îi ţineau în ignoranţă pentru a-i putea controla şi nu ştiau ce urmări va avea.

La cei care doresc un partid ca cel propus de Diaconescu nu e de iertat. România a mai fost o jumătate de secol victimă a Comunismului, cu egalitarismul ilogic, cu cozile şi lipsurile omniprezente, cu imposibilitatea unui trai normal, civilizat în accepţiunea modernă.

Ce faci cu cei 20.000 de euro? În ţară toate s-ar scumpi şi banii s-ar termina rapid, afară nu s-ar putea ieşi din cauză că România ar fi eliminată din UE şi s-ar reintroduce vize imposibil de obţinut pentru majoritatea oamenilor.

Vara ar mai fi cum ar fi, românii s-ar putea duce la păscut. Dar iarna?

Se mai poate ca otevistul de turmă să vadă în DD personajul credibil până la detaliu… Se poate şi asta. Dar, dacă e aşa, e grav.

E destul ca oteviştii să îşi aminească de câte ori iubitul lor OTV i-a minţit cu neruşinare.

Nu odată în acele interminabile seriale se spunea: “Azi o găsim pe Elodia”, azi OTV va face dezvăluiti senzaţionale şi de fapt se relua discuţia din noaptea anterioară, ba cei din studio, plictisiţi, dar bine plătiţi, mai şi făceau mişto de fraierii care dăduseră 0,44 euro pentru dreptul de a se exprima, asta în cazul în care nu erau bruscaţi.

Habar n-am… poate cei care pun botul la abureala lui Diaconescu şi a celor din jurul lui, ar merita o astfel de experienţă. Poate astfel ar înelege că nu e întâmplător că această criză a lovit cu mult mai rău acolo unde a găsit un fond de populism, ca în Grecia, de exemplu, poate ar înţelege că nu întâplător la OTV mişună infractorii mai ceva decât la puşcărie, că tot neîntâmplător, la o televiziune unde se condamnă traficul de persone un poponar peşte de poponari minori este director de programe, poate ar înţelege că între OTV şi cuvântul “televiziune” nu există nici o legătură, că procesele se fac la tribunal iar anchetele le face în mod normal poliţia şi parchetul şi nu un journalist ratat de teapa lui Sorin Ovidiu Bălan care nică să şadă nu mai poate din cauza picioarelor în cur primite de la toate televiziunile pe unde s-a vânturat. Poate ar mai înţelege şi că un individ de teapa lui Diaconescu, un individ care afirmă că are soluţia pentru toate problemele se sustrage de la plata obligaţiunilor ce-i revin prin externalizarea averii către paradisuri fiscale.  Poate ar înţelege… Poate nu…

Din păcate, poate nu ar înţelege nici atunci grozăvia… nu ar avea termene de comparaţie. Întodeauna va fi o Elodie de negăsit sau o artistă care bea insecticid şi vor avea o ocupaţie ca să uite de foame…

 Am o curiozitate… oare când s-a pomenit ultima dată cuvântul muncă la OTV? 

%d blogeri au apreciat asta: