Gabriel García Márquez

Marquez

Poemul “Păpuşa” a fost compus de Márquez atunci când a fost diagnosticat cu cancer. El a trimis aceste cuvinte celor mai apropiaţi prieteni ai săi, ca un semn de rămas-bun, ca o radiografie a unei vieţi frumos trăite.
Márquez:
“Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa
ca sunt o papusa de carpa,
si mi-ar darui o farama de viata,
probabil nu as spune tot ce gandesc,
dar cu siguranta as gandi tot ce spun.
As aprecia lucrurile nu prin ceea ce valoreaza,
ci prin ceea ce semnifica.
As dormi putin si as visa mult,
deoarece cu fiecare minut in care inchidem ochii
pierdem 60 de secunde de lumina.
As merge cand altii se opresc,
m-as trezi cand altii dorm.
As asculta cand ceilalti vorbesc,
si cum as mai savura o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar darui putina viata,
mi-as pune haine simple,
m-as intinde la soare pe burta,
dezvelindu-mi nu numai corpul, ci si sufletul.
Doamne, daca as avea o inima,
Ti-as scrie toata ura pe o bucata de gheata
si as astepta sa iasa soarele.
As picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,
cu un vis al lui Van Gogh;
si un cantec al lui Serrat ar fi serenada
pe care as oferi-o lunii.
As uda trandafirii cu lacrimile mele
ca sa simt intepatura dureroasa a spinilor
si sarutul vindecator al petalelor.
Doamne, daca as avea un crampei de viata
nu as lasa sa treaca o zi
fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge fiecare femeie si fiecare barbat
ca el imi este cel mai drag
si as trai indragostita de iubire.
Le-as arata oamenilor cat de mult gresesc
daca cred ca nu se mai indragostesc cand incep sa imbatraneasca,
nestiind ca, de fapt, imbatranesc atunci cand nu se mai indragostesc.
Unui copil i-as da aripi,
dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.
Pe cei in varsta i-as invata ca moartea nu vine o data cu batranetea,
ci o data cu uitarea.
Am invatat atatea lucruri de la voi, oamenii.
Am invatat ca toata lumea
vrea sa traiasca pe culmea muntelui
nestiind ca adevarata fericire este sa urci panta.
Am invatat ca, atunci cand un nou-nascut
strange in pumn pentru prima data
degetul tatalui sau, il va tine strans pentru totdeauna.
Am invatat ca un om are dreptul sa-l priveasca pe altul de sus
numai atunci cand il ajuta sa se ridice.
Am invata atatea lucruri de la voi,
dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc,
caci din nefericire, cand ma vor pune in cutia aceea, o sa mor.”

mARQUEZ

Karma. Nopţi de mătase

Acest capitol face parte din biografia mea, din copilăria mea. Urăsc orice manifestare a extremismului şi a şovinismului, din toată inima mea. Îi sunt recunoscătoare bunului meu ardelean şi părinţilor prietenilor mei din copilărie pentru că ne-au ajutat să trăim frumos şi să facem împreună un pas către viitor.

Păpuşa de carton

Amintirile îşi au rostul lor în viaţa orişicui. Într-o zi, când Arm de-abia îi călcase pragul şi îi dăduse de veste că urma o nouă serie de exerciţii grele, Bart o privi zâmbind şi ridicându-se din scaunul său, sprijinit în cârje, începu să se mişte prin camera în care îşi făcea veacul cu paşi de copil care de-abia începe să deprindă mersul. Arm se uită la el cu un aer satisfăcut, aşezându-şi poşeta în cuier:
– Înţeleg. Vrei să spui că azi nu prea ai chef de exerciţii… Bart îi prinse mâna să i-o sărute, aplecându-se ceremonios, după care o privi din nou cu acelaşi aer vesel:
– Da, cred că am putea să amânăm pentru altă dată… Vezi doar că nu mai sunt dependent de scaunul acesta cu rotile. Dar ştii ceva, Arm?… Tu nu ai văzut niciodată tot apartamentul meu! (rosti această constatare cu tonul cuiva care ar fi spus „tu n-ai vizitat niciodată vastul meu palat”). Arm îl măsură întâi surprinsă, apoi cu indulgenţa cu care se cuvine să fie privit un puştan cu idei năstruşnice:
– Vrei acuma să te lauzi! îl gratulă ea cu blândă ironie. Mă rog, eşti ghid, admise şi se pregăti să îl urmeze prin toate camerele, aranjate cu gust de fosta lui soţie, Irina. Se opriră prin fiecare cotlon din casă, care merita să fie arătat unei vizitatoare şi zăboviră, la sfârşit, în faţa unui perete încărcat cu fotografii înfăţişându-l pe Bart în cursul agitatei sale cariere jurnalistice, care îi purtase paşii până în îndepărtatul Afganistan, unde fusese trimis de ziar să facă un reportaj despre militarii din contingentul românesc şi despre viaţa afganilor după prăbuşirea regimului fundamentalist…
– Am trăit nişte experienţe interesante în patria de suflet a talibanilor, îşi aduse el aminte, poate că am să mă apuc cândva să scriu o carte despre asta…
– Doamne, îl întrerupse Arm, privind în altă parte, preocupată de cu totul altceva, cum nu ai înţeles tu că Irina ta nu vrea copii?… Bart tresări în mod vizibil, mirat de neaşteptata remarcă, şi improviză la repezeală o justificare:
– Spunea mereu că nu e momentul… La naiba!… Cum aş fi putut să-mi dau seama?
– Cum? Foarte simplu, Bart, mă mir ca îţi scapă, tocmai ţie, cu un simţ de observaţie atât de exersat: după felul în care este mobilat apartamentul. Este un apartament mai mult decât confortabil, de care s-ar putea declara satisfăcut şi un aristocrat! El dădu din cap:
– Sigur, dar şi preţul a fost pe măsură, noroc că la vremea respectivă aveam un salariu la fel de bun ca al unui director de bancă…
– De acord, admise Arm pe un ton liniştit, dar nu văd nici un colţişor în toată suprafaţa asta unde ai mai putea pune un pătuţ de copil, nu mai spun de o cameră a copilului… Vezi, Liviu şi-a dorit cu adevărat copii. Îmi făcea curte de luni bune, când ne-a invitat la el acasă, pe mine şi pe colegele mele de cameră de la cămin, şi când ne-a arătat „căsuţa” lui, o vilă cu trei niveluri, am văzut câteva camere goale, iar la întrebarea mea – căci ce să fac, mereu pun întrebări – mi-a răspuns foarte serios că acelea sunt camerele pentru copii, de aceea nu sunt mobilate. Şi mi-a plăcut şi alegerea lor, dormitoarele lângă cel al părinţilor, să poţi auzi copilul dacă plânge noaptea, camera de joacă, cea mai luminoasă şi mai însorită… Irina nu a vrut copii, dar nici tu nu te-ai străduit să vezi asta, trebuie să recunoşti!… sfârşi ea cu un glas apăsat de o ciudată melancolie şi peste chip îi trecu parcă o umbră.
– Azi nu te las să fii tristă! se grăbi Bart să acopere tăcerea cu glasul său voit vesel şi, prinzând-o de mână, o sili să se aşeze împreună cu el pe canapea. Hai să stăm la poveşti, spune…, spune-mi mai bine despre copilăria ta… Mi-ar fi plăcut să te cunosc atunci, să te trag de codiţe… Arm încercă să schiţeze un surâs:
– Copilăria mea, Bart?… Păi tata a fost şi el medic, coleg de facultate cu mama şi au ales să-şi înceapă apostolatul de doctori exact la Turţ – şi asta l-a pierdut pe tata, care era o fiinţă slabă. Turţul fiind ţara pălincii dar şi cu oameni ospitalieri, iar tata fiind medic foarte bun, era mereu îmbiat la un pahar de pălincă şi a devenit rapid alcoolic. Ce viaţă a mai avut şi biata mama în perioada aceea! Ştii, acolo oamenii sunt puţin mai iuţi la mânie, asta ca să vorbesc cu blândeţe, de aceea bradul nu se pune ca la noi, într-un stativ, ci se agaţă sus, de-o grindă, că vine oşanul acasă nervos… Şi, dacă îl enervează bradul şi dă în el sau dacă traiectoria lui sinuoasă se intersectează cu bradul, acesta nu cade, doar pendulează… Iar la nunţi se bat nişte stâlpi înalţi în pământ, se face deasupra pe la vreo trei metri o platformă din scânduri, urcă orchestra, ceteraşii, şi se trage sus şi scara… că pălinca te aprinde! În doi ani, cât au stat acolo, mama a cârpit şi a cusut la răni, mai rău ca o croitoreasă. După un an şi ceva m-am născut eu – atunci cred că din tot satul au fost treze doar moaşa, lehuza şi nou-născuta… Să te uiţi pe certificatul meu, mama care avea 25 ani, tata 27… sunt trecuţi cu 10 ani mai bătrâni, a fost o veselie generală… – câte probleme am avut eu de la pălinca aia!… Pentru mama era deja clar că nu mai pot sta împreună, deşi s-au mutat apoi la Cluj, unde mama a început cu specializările, iar tata cu aventurile sentimentale. Avea un succes nebun la femei, o spune şi mama cu sinceritate. Îţi dai seama, dacă a convins-o pe una care se operase pentru refacere de himen în vederea căsătoriei, la trei zile după operaţie… să plece cu el la mare…
– Da, nu este chiar aşa de vesel ce făcea tatăl tău, strecură Bart cu discreţie. Dar asta este… Bine că n-ai luat de la el gustul pentru pălincă!…
– Cred că am moştenit de la el numai părul, şi poate culoarea arămie a pielii, era un brunet cu ochii verzi, foarte bine ca bărbat şi foarte inteligent, nu trebuia să facă mari eforturi şi femeile îi cădeau în braţe… De-abia împlinisem trei anişori şi ei erau deja divorţaţi, îţi dai seama?… Iar după asta, din păcate, tata a uitat complet că m-a adus pe lume. Nu plătea nici pensia alimentară, amărâta aia de pensie, mereu trebuia să-l dea mama în judecată şi la un moment dat a renunţat… Ştiu că eram studentă şi îmi trebuia o adeverinţă că-mi dă pensie alimentară, atunci l-am vizitat eu pe tata pentru prima şi ultima oară. Cred că trei zile m-au tot iscodit şi el şi nevasta lui, căci era recăsătorit atunci, cum, de ce, la ce îmi trebuie mie adeverinţa aia, ce mai pot face cu ea, şi ştii, după trei zile mi s-a făcut aşa o lehamite, că am plecat fără să le spun un cuvânt, renunţând la bursă. De aceea am acceptat să lucrez ca manechin, nu era un program care să mă încurce la facultate, făcusem balet, gimnastică, îmi era şi foarte uşor. Când m-am căsătorit, mama l-a chemat totuşi la nunta mea, fără să-mi spună, poate dorea pentru ea asta, mie chiar îmi era indiferent. Nu a venit, bineînţeles, dar a telefonat şi a dat peste mama, care l-a refuzat, i–a spus nu, dacă nu ai fost în stare să vii la nunta fiicei tale, nu am să te las să o tulburi şi să îi strici ziua în care e mireasă, şi nu mi-a spus despre telefon decât după luni de zile. Tata a murit de câţiva ani, de un cancer la gât, nu am fost la înmormântare, mama mi-a spus tot aşa, la câteva luni după eveniment… Cu mama mea m-am înţeles întotdeauna bine, e o femeie foarte calmă şi caldă şi apoi neavându-ne decât una pe cealaltă – după plecarea tatei ne-am simţit şi mai legate una de alta – , nu cred că aveam cum să nu ne înţelegem… Poate că şi meseria a ajutat-o să fie o mamă deosebită, nu ştiu, dar aşa a fost… Ţin minte că eram aşa, de vreo cinci ani şi mama se tot plângea „Femeie fără bărbat, n-am şi eu cine să bată un cui în casa asta!” Şi într-o zi, când a venit acasă, dorinţa îi era îndeplinită: găsisem eu cuiele, şi vreau să ştii că le bătusem pe toate, pe unde am ajuns şi am nimerit şi eu, biet copil silitor. Îţi dai seama, i-am făcut ceva pagube, dar a avut răbdare să mă asculte şi să înţeleagă de ce-i umplusem pereţii şi mobilele de cuie, şi de atunci cred că a fost mereu atentă ce vorbea în prezenţa mea… Apoi, când am intrat la Arte plastice, era distanţa prea mare între noi ca să mai avem discuţii în contradictoriu, timpul cât ne vedeam prea scurt ca să ne certăm… Şi cu fetele m-a ajutat enorm, m-a pregătit cu adevărat pentru nişte adopţii, m-a pregătit să fiu mamă, căci copiii, Bart, nu sunt nişte căniţe în care să torni tu înţelepciune, au încăpăţânări, toane, temeri, furii, dorinţe, mofturi… dar ce nu au!
– Cred că i-a fost greu să te crească singură…
– Da, gândeşte-te, în toată copilăria mea nu am avut decât o păpuşă de cârpă, cu capul de carton… Căci mama a făcut din meseria ei un apostolat… Desigur, au mai fost bărbaţi care ar fi vrut-o, dar o doreau fără copil, ori mama nu a fost de acord să mă expedieze la bunici, stăteam la ei doar în vacanţe… Cred că n-am să te plictisesc dacă am să-ţi spun că am despre ei cele mai frumoase amintiri. Bunu şi buna, aşa cum se spune în Ardeal. Au fost frumoşi şi cuminţi ca două iconiţe… Apoi vezi, poate că am avut noroc, trăiau într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde exista multă înţelegere între oameni şi aveam prieteni de vacanţă de toate naţiile, şi unguri, şi saşi, şi români, şi ţigani…, de toate, UE ar putea învăţa de la noi… Mi-aduc aminte cu duioşie de Bujorel, ţigănuşul cu păr cârlionţat şi cu faţă oacheşă-oacheşă, de ziceai că-i un spiriduş din „O mie şi una de nopţi”, care m-a învăţat să înalţ zmeie de hârtie pe tăpşanul din marginea satului, precum îl învăţase cândva Vasile Porojan pe viitorul bard de la Mirceşti. Şi vorba unui mare scriitor ardelean: oameni erau cu toţii, ba încă oameni de toată mâna. Când bunica lui Ildikó făcea gulaş, ne chema pe toţi copiii, mamă, ce mai mâncam, fără să ne simţim discriminaţi; când buna mea făcea plăcinte sau alte bunătăţi, tărnaţul ei era plin de toate naţiile şi nimeni nu se simţea discriminat, te asigur! Iar când se coceau cireşele, bunul meu îmi dădea voie să-i aduc pe toţi copiii şi mâncam până când simţeam că plesnim… După prima vacanţă petrecută la bunici înjuram ungureşte şi ţigăneşte, maaamă! Ştii, înjurăturile ţigăneşti sunt spurcate, cele ungureşti sunt foarte lungi şi eu folosind judicios cunoştinţele obţinute, făcusem o combinaţie, doamne, mama a rămas siderată…, apoi aveam un accent neaoş ardelenesc şi dacă mă luai cu ceva prea repede ştiam să răspund senină: No ş’apoi!… No d’apoi!… Am să am mereu nostalgia lor… Ştii că unul dintre stră-stră-moşii mei a luptat alături de Avram Iancu?! Păi cum să nu fiu mândră de el… Când bunicul ne-a dus în acele locuri pline de istorie, a îngenunchiat şi a sărutat pământul, cu ochii în lacrimi…, vrei o lecţie mai bună de dragoste de ţară?! Şi acuma îmi spun prietenii mei că au fost cei mai toleranţi bunici, în curtea lor organizam toate jocurile, bătăliile, întrecerile, căci erau foarte îngăduitori. Acolo am fost prima oară, într-o joacă, prinţesa indiană pe care urma să o răpească un maharajah, şi când i-am spus bunicului Uite, am să mor de supărare, ce prinţesă indiană sunt eu fără brăţară la gleznă?, bunicul mi-a făcut rapid o brăţară dintr-un lanţ de argint de-al bunicii… Tot el a fost cel care mi-a dat cea mai frumoasă lecţie de toleranţă, asta după ce mi-a povestit în amănunt istoria adevărată a Ardealului. Apoi, a deschis un atlas la harta lumii şi mi-a spus: Vezi, eşti mândră acum că eşti ardeleancă, dar uite ce mic e Ardealul, faptul că eşti ardeleancă te micşorează într-un fel… Tu eşti mai mult, eşti şi româncă, dar uită-te ce mică e şi România, eşti mândră că eşti româncă, dar şi asta te micşorează într-un fel. Tu eşti mult mai mult, eşti creştină şi eşti soră cu toţi creştinii din lumea asta, şi când ai să fii destul de înţeleaptă şi tolerantă ai să realizezi că de fapt eşti soră cu cele 5 miliarde de oameni ai planetei… Tot el m-a învăţat, legat de şovinism, pentru că în Ardeal mereu unii mai încearcă să aprindă capetele înfierbântate, tot el m-a învăţat… Poţi trăi în trecut, în ură şi discriminări şi crime, poţi trăi în prezent, în intoleranţă şi şovinism sau poţi face un pas spre viitor, să dai mâna cu ceilalţi, să fii ceea ce eşti de fapt, cetăţean al acestei ţări, cu drepturi egale cu ceilalţi… Sunt mândră, Bart, că sunt ardeleancă, cunosc istoria Ardealului şi refuz să trăiesc în trecut. Fac un pas spre viitor, şi asta pentru că l-am avut pe bunul meu, dragul meu bun…
Ochii lui Arm se umpluseră de lacrimi şi atunci Bart, într-un mod cât se poate de firesc, o strânse ocrotitor la pieptul lui:
– Ooof, dar tu chiar ai rămas o fetiţă, cu gândul la păpuşa aceea a ta de cârpe cu capul de carton… Îmi pare rău că nu te-am cunoscut atunci, să te trag de codiţe, ce ocazie am pierdut… Îmi pare rău că nu te-am cunoscut atunci – adăugă el cu glas neauzit – poate te puteam ţine atât de strâns, încât să nu te pierd niciodată…

Karma. Nopţi de mătase

Acest capitol a fost scris cu ajutorul lui Blue, criticul meu şi expert în decapotabile.
Dar fără Paingu4x4 nu l-aş fi scris niciodată.Ce-o să facem Paingu, când în loc de şemineu, ai să-i construieşti nevestei o casă?!

Şemineul

Arm dorise să meargă cu maşina ei. De mică îşi dorise să aibă o maşină, îi plăceau maşinile pentru forţa şi eleganţa pe care o degajau. Maşina, de când o cumpărase, o atrăgea ca un magnet, îi iubea mirosul de piele care ieşea din scaune, amestecat cu mirosul vag de benzină. Iubea chiar şi vibraţia pe care o simţea când atingea volanul. Uneori, acea vibraţie, îi inducea nişte idei şi se tot mira de unde îi vin. Nu că ar fi deranjat-o. Era curioasă doar. Ea fusese întotdeauna o femeie echilibrată, cu capul pe umeri.
Vazând că Bart insistă sa meargă cu maşina lui, înţelese cam ce-i mişuna prin cap. Probabil, pentru omul acesta, ca pentru mulţi alţii de altfel, o maşină decapotabilă era simbolul unei lumi la care nu avesese acces, din cauza nenorocitelor idei ale lui Ceauşescu… O lume pe care o zărise prin filmele occidentale. O lume a libertăţii, în care tinerii dezinhibaţi îşi plimbau ostentativ gagicile ca să le vadă lumea. Doar era timpul azvârlirii la coş a vechilor canoane, a poleitului stil de viaţă a la belle epoque. Pentru Bart şi colegii lui, o nenorocită de motocicletă putea să însemne un fel de statut pe care unii nu îl aveau.
Era ceva, dar dacă priveşti lucrurile din unghiul unuia care a trăit în România salamului cu soia şi a nechezolului, mizeria care dorea să înlocuiască aromata cafea, dar nu făcea decât să întărească convingerea românilor ca sunt luaţi de proşti (dacă mai era şi veche, porcăria aia mirosea şi ca naiba, a mucegai, amestecat cu miros de cicoare prăjită).
Bănuind că, asemenea unui copil căruia i se refuză o jucărie, Bart s-ar fi supărat dacă nu ea n-ar fi fost de acord cu el, cu toate că nu ar fi spus nimic, probabil supărarea asta mititică s-ar fi contabilizat într-n neuron apoi, s-ar fi adăugat alta… Cu timpul s-ar fi adunat de o ceartă. Şi nu dorea. Aşa că acceptase fără târguieli să meargă cu decapotabila – să aibă şi el o satisfacţie, deh.
Cu simţul său nelimitat al umorului, simţ care, aşa cum spune una dintre « legile » lui Murphy, face ca pâinea unsă cu unt să cadă cu partea unsă în jos, şansa fiind proporţională cu preţul covorului, bunul Dumnezeu a hotărât să mai facă o glumă, şi anume să pornescă o ploicică numai bună să îi mureze. Acum regreta ca acceptase dar, ce mai putea face? Nimic. Încercaseră să ridice capota, dar era blocată.
Era clar că trebuiau să se întoarcă.
– Karma cea implacabilă! glumi Bart dar zâmbetul lui nu apucă să-şi termine energia când ploaia crescu brusc în intensitate, atât de mult încât, cum zicea cândva un hâtru, nu vedeai nici să îţi scoţi ochii. Ploua torenţial, potop curat. Ca o părere, prin ploaia deasă, Arm zări un motel. O fracţiune de secundă, se miră de haloul albastru din jurul firmei luminoase. Ciudat, mintea îi lucra cu o viteză de care nu se credea capabilă. „De la ploaie” îşi zise şi un pui de zâmbet îi înflori în colţul gurii. Moldovan’s otel. „Pompos”, admise ea şi se amuză un pic în gând, de lipsa M-ului de la Motel.
Trase precis maşina în faţa uşii, pe care era un fel de stemă roşie purtând sigla M.M. Un bărbat, probabil proprietarul, Moldovan, mic şi gras, cu chelie, ieşise să îi întâmpine. Gesturile sale, voit studiate, copiate parcă de prin cine ştie ce film unde văzuse vreun portar îmbrăcat în haine de general, cu epoleţi aurii, păreau caraghioase.
Arm sări dezinvolt din maşină, deschise portbagajul şi scoase căruciorul lui Bart. Ploaia o udase rău. Părul ei lung şi negru părea ireal. Fusta lungă, vişinie, i se lipise de picioarele care păreau şi mai lungi. Bluza, de culoare maro amestecat cu negru, i se lipise şi ea de bust… Bărbatul privea hipnotizat la formele care se întrezăreau prin hainele ude. Apoi, brusc, reveni la realitate. Văzând căruciorul, hangiul realiză că Bart avea oarece probleme cu deplasarea şi îl ajută să coboare din maşină şi să se aşeze în cărucior, apoi, muraţi până la piele, intrară în motel, ca într-o arcă a lui Noe.
– Norocul vostru cu mine şi norocul meu cu voi, fiindcă nu m-a căutat nimeni azi! glumi amfitrionul, invitându-i să-l urmeze. Sunteţi uzi, staţi aici să vă uscaţi, în camera asta am un şemineu şi-am să aprind focul. După ce îl aprinse, le aduse două halate flauşate şi mai multe prosoape.
– Schimbaţi-vă, am să vă usuc eu hainele, adică soţia mea…
Se executară urgent, şi patronul dispăru cu hainele lor, promiţând că va arunca şi o privire la maşină, poate reuşeşte el să ridice capota.
Arm se schimbase în baie. Acum stătea lângă foc, pe o pernă, pe jos. În cameră era întuneric din cauza furtunii şi pielea sa de culoarea cafelei cu lapte, părea şi mai închisă la culoare. Câţiva stropi rămaşi pe gleznele sale fine străluceau în lumina focului, asemeni picăturilor de rouă, dimineaţa. Albul ochilor săi părea şi mai alb, iar brăţara de la gleznă îi dădea un aer de prinţesă indiană. Bart o privea uluit, era atât de frumoasă că-i tăia respiraţia, dar se abţinu să spună ceva. Nu dorea să strice nimic din atmosfera aceea ciudată, stranie. Arm îi zâmbi.
– Nu ai ştiut că nu se ridică capota?
– Nu, mergea perfect când circulam cu ea. A fost greşeala mea că am plecat cu ea la drum, că am insistat, dar să ştii că le mai verific, chiar dacă nu pot circula cu ele. Bart avea două maşini, de care era tare mândru. Ştii cum sunt maşinile pentru bărbaţi, adăugă el, ca bijuteriile pentru voi, femeile…
Nu se mai sătura să o privească. N-o văzuse niciodată cu părul ud, lins. Începea să se usuce şi să se vălurească tulburător. Se simţea puţin încurcat, el, în scaunul lui cu rotile. Arm îi zâmbi încurajator.
– Hai, lasă văicăreala, glumi ea, nu are rost să te simţi vinovat, tu singur ai spus – karma!
– Da, karma, dar dacă ai să răceşti, chiar că voi fi un vinovat pentru tine… Bart îşi luă şi el o pernă şi se aşeză pe jos, lângă foc. Karma, Arm… Ştii, la început mi se părea ciudat când te auzeam spunând karma… Înţelesesem eu că e una cu Legea, cauză-efect, consecinţă, dar când tu rosteşti karma, ştii… sună a resemnare… Mult mi-a trebuit ca să înţeleg că nu eşti o fiinţă resemnată şi că într-adevăr, vrem nu vrem, sunt evenimente pe care nu putem să le ocolim, vin, ne încearcă, ne depăşesc puterea de a înţelege…

Ciudat, Arm, înainte de întâlnirea cu tine nu mi-am pus multe întrebări de genul acesta, ce e viaţa, de unde venim, unde mergem, ce e soarta… Deşi te asigur că în meseria mea, eram un documentat, verificam fiecare eveniment din mai multe surse, îl analizam pe toate feţele, îl priveam din toate unghiurile… Deh, Dumnezeu nu umblă printre politicieni, ca jurnaliştii, iar eu nu umblam prin biserici…
Prima oară am intrat cu tine într-o mănăstire şi ca să nu stric amintirea, nu ştiu dacă am să o mai fac vreodată! A fost norocul meu să-mi fii ghid, niciodată nu înţelesesem de ce sunt atâţia sfinţi pictaţi în bisericile ortodoxe, de la tine am înţeles… că icoanele sunt evanghelie în imagini şi că Iisus e singurul pictat cu Cartea deschisă pentru că doar El are toată ştiinţa… şi ce sunt însemnele de lângă apostoli, ce înseamnă icoana de hram… Mai intrasem eu în biserici, pe la nunţi sau botezuri, dar sincer, de fiecare dată am ieşit fără să înţeleg ceva din alcătuirea ei.
Arm îi zâmbi. Bart o privi şi mai surprins. Flăcările jucau lumini şi umbre pe pielea ei care părea foarte neagră. Nu se sătura să o tot privească.
– Ştii, Arm, întâlnirea cu tine a fost cel mai important lucru din viaţa mea. Sunt sigur de asta. Nu mi-aş fi pus niciodată întrebări legate de destin, de Dumnezeu, de îmbunătăţirea sorţii. Terapie a destinului, sună ciudat, şi câtă importanţă are…
Pentru mulţi, viaţa e un cumul de erori. Erori neştiute, abateri imperceptibile de la legea naturală sau legea relevată, contrarieri ale dreptei naturi. Erori în aparenţă banale, cum ar fi eroarea de a fi mâhnit, care este o agresiune împotriva ta însuţi şi care îţi înjumătăţeşte puterile. Sau conflictele cu sine, cu semenul, cu spaţiul, cu sacrul – şi toate ne strică viaţa. Prin cumul, erorile fac o cifră mare şi omul moare înainte de vreme sau decade înainte de a muri. Dar există şi inversul acestei situaţii. Există şi cumul de soartă bună. Omul este în stare să adune nu doar greşeli, ci şi noroc… Gata, ţi-am citat din Vasile Andru, Terapia destinului, zâmbi el mândru, prin tine l-am descoperit!
Arm îi întoarse zâmbetul, bucuroasă. Într-adevăr, ea îl considera pe Vasile Andru un înţelept, nu doar un scriitor.
– O mare descoperire a fost pentru mine rugăciunea. Auzi, există rogatio, atunci când ceri ceva şi oratio, atunci când te rogi cu mintea şi încerci să ajungi la mintea goală de gânduri, ca în acel spaţiu eliberat să se rostească Dumnezeu…, de unde să fi ştiut eu lucrurile acestea ?! Despre qigong ce să mai spun… Ţii minte când m-ai vizitat prima oară şi mi-ai spus că e o şansă să mă fac bine ? Ai plecat, şi eu mai râdeam de ciripeasca ta… Apoi, am început să citesc cărţile de qigong aduse de tine şi treptat am înţeles ce este qigong-ul şi ce efecte poate avea… Şi aşa am descoperit o lume nouă, necunoscută mie… Cum aş putea să-ţi mulţumesc, frumoaso?! Da, eşti tulburător de frumoasă astăzi, parcă ai fi o prinţesă indiană…
– Prinţesă indiană ai spus, Bart ? O-hooo! Dacă vorbim de indieni, ştii ce spun maeştri yoghini ? Că cel care dăruieşte trebuie să mulţumească, i s-a dat şi lui ocazia să facă un pic de bine… Dacă e-aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc, pentru că m-ai lăsat să te ajut !
Tocmai atunci, hangiul intră cu o tavă impozantă, pe care o aşeză aproape de foc.
– V-am adus o gustare şi nişte vin fiert cu scorţişoară, unul dintre voi nu va conduce la plecare, serviţi, e vin natural, din vinoteca mea. V-am ridicat şi capota, v-am curăţat maşina de apă, că se umpluse, vă iau hainele să vi le usuce nevastă-mea… Le găsiţi pe hol, aici, când plecaţi, nu mai e nimeni, şi ne retragem şi noi la un somn…
Arm se trase aproape de tavă încrucişându-şi picioarele sub ea, ca o mică vrăjitoare. Îl îmbie zâmbind.
– Eu zic să te grăbeşti, ai un adversar redutablil, sunt lihnită! Uau, numai bunătăţi, spuse ea şi începu să ia direct cu mâna şi să mănânce cu poftă. Bart se aşeză şi el de partea cealaltă a tăvii şi nu fu nevoie să-l mai îndemne cineva să mănânce.
– Regret, zise el râzând, dar vei conduce şi la întoarcere, aşa că am să mă sacrific eu să beau un pahar din vinul ăsta… Îi întinse Armancăi paharul să-l miroasă. Licoarea gălbuie avea miros de floare.
Arm luă un măr, îl şterse de mâneca halatului şi muşcă din el cu poftă. Apoi, începu să zâmbească :
– Când, cu gura însetată, muşcaţi dintr-un măr, spune-ţi-i în cugetul vostru: ”Seminţele tale vor trăi în trupul meu, şi mâine mugurii tăi vor înflori în inima mea. Şi împreună ne vom veseli în toate anotimpurile…” – Kahlil Gibran, Profetul…
Bart oftă. Focul ardea vesel în şemineu, mâncase cu poftă, Arm era lângă el… Ce-şi putea dori mai mult oare ? Întinse mâna spre ea, vrând să o atingă:
– Vreau doar să mă conving că nu visez… Apoi se trase şi el mai aproape de foc. Privind la flacarile jucăuşe, pe faţa lui se aşternu un zâmbet.
– Amintiri?… întrebă Arm.
– Da, amintiri… şi ce amintiri!… Bart surâse nostalgic. Eram de vreo 14 ani şi am răcit foarte tare într-o iarnă, ţin minte că am stat în pat aproape o lună. Nu eram în stare să citesc, să mai uit la televizor, stăteam şi zăceam aşa, aţipeam şi visam, îmi făcusem eu nişte poveşti ale mele, pe care mi le spuneam singur şi le vedeam cu ochii minţii… N-ai să râzi, sper – într-una dintre poveşti eram rege… Şi cum mă plimbam eu aşa, prin regatul meu, cu cavalerii mei, într-o zi ploioasă, pe o cărare plină de noroi, zăresc o mogâldeaţă… Murdară, desculţă, lăţoasă… şi care mă roagă să o iau la castel, că îi e frig şi e înfometată, şi mie, ca rege mi se face milă – că sunt un rege cu milă faţă de supuşii săi!… – o salt pe cal şi o duc la castel… he, he, şi-acolo regele intră să facă baie, totul e pregătit şi eu, din milă, iau şi mogâldeaţa cu mine, să se spele. Şi ne spălăm, şi să vezi, când iese mizeria de pe ea, ce fată frumoasă apare… Vise de adolescent!… Şi-mi promite că va fi sclava mea… O iau apoi cu mine în iatacul regelui şi ne aşezăm pe covor, în faţa focului care arde vesel… Aici mă blocam, deh, adolescent timid…
Arm il privi cu un fel de amuzament amestecat cu încântare. În ochii ei de indiancă se aprinsese o lumină nouă. Întinse mâna spre el, şi-l trase către ea:
– Hai, fii regele meu, rege al Ţării Ploioase !…
Două gutui mari, frumoase, uitate pe şemineu în apropierea focului se coceau încet, umplând aerul de un parfum aparte, dulce-amar…

Karma. Nopţi de mătase

Colegului meu forumist, Blake. Fie să ai înţelepciunea să dai jos cât mai multe din cele 7 măşti. Nu ştiu însă dacă vei fi mai fericit, Blake…

Puntea suspinelor

Dimineaţa de iarnă îşi filtra lumina rece prin perdele. Trecuseră parcă ani de când Bart acceptase, mai mult din politeţe decât din convingere, să încerce să-şi refacă trupul istovit de suferinţă cu ajutorul qigong-ului, acel panaceu pentru aproape toate suferinţele imaginabile şi inimaginabile ale bietei fiinţe umane. În acea zi, Arm venise mai devreme şi îl silise să îşi dea duhul cu exerciţii dintre cele mai grele. Pe la ora zece, Bart nu mai putuse şi se prăbuşise literalmente pe covor, într-un lac de transpiraţie, ca un ocnaş silit să vâslească din greu pe o galeră, cu toate vânturile mării împotrivă. Era parcă prea mult şi prea dur. Arm se opri şi ea şi, aşezându-se lângă ucenicul ei, îl mângâie protector pe păr apoi, încet, cu drag, îşi petrecu mâna catifelată peste obrajii lui, pe care se vedeau alunecând picături de sudoare ca nişte lacrimi.
– Ştiu că e greu, Bart, articulă femeia consolator. Nu trebuie să-mi spui… Înţeleg şi aşa. Văd cât îţi e de greu, dar trebuie să continuăm.
– Să continuăm, să continuăm, icni bărbatul cu o revoltă abia stăpânită. De luni întregi, de ani, de mii de ani… tot aşa îmi spui. Dumnezeu te-a creat ca să mă torturezi?! Aşa va fi mereu?! Am schimbat al treilea tricou şi iar sunt transpirat tot! Uite şi tu… Cred că nu mai este mult şi am să-mi dau duhul aici, înaintea ta… Arm se răsuci cu tot trupul înspre el şi îl măsură din cap până-n picioare cu privirea ei de expertă într-ale qigong-ului:
– Nu te-am trimis la oaste… sau în cruciade… sau în tranşee… sau ca să descoperi vreun nou continent… ori potirul Sfântului Graal, doamne fereşte!… Trebuie doar să faci ceea ce fac şi eu, atât şi nimic mai mult, ripostă femeia râzând. Nu, Bart, începutul e mai greu, iar eu sunt şi foarte grăbită, timpul mă presează. Şi trebuie să te învăţ totul foarte corect. Am şi început cu Sword Fingers Zhuang, Stâlpul degetelor sabie, puntea suspinelor pentru cei care fac qigong. M-am gândit că pentru tine va fi şi mai greu, la problemele tale de sănătate. Era ca un test – poţi sau nu poţi, vrei sau nu vrei. După cum ai văzut, tot ce te-am învăţat după el ţi s-a părut uşor, şi la fel va fi şi la exerciţiile pe care nu le-ai învăţat încă. Dacă situaţia ta era alta, începeam cu începutul, cu Exerciţiile de mobilitate, cu Vibrating Qigong, Cultivating Qi, Micul circuit ceresc, cele pe care le-ai învăţat ulterior.
Bart se uită nu foarte încrezător spre Arm, dar nu mai spuse nimic. Femeii nu îi scăpă această privire care submina în mod tacit strădaniile ei şi simţi nevoia să vină cu noi argumente:
– Uite, dacă asta te consolează, pentru mine a fost şi mai greu, eu aveam şi dureri foarte mari… Dureri care ţineau douăzeci de ore din douăzeci şi patru, oricâte calmante luam. Uneori nu numai că schimbam cele trei tricouri transpirate, dar aveam şi lacrimi în ochi, ore în şir…. Eu pot să te înţeleg, Bart, ştiu cât îţi este de greu, pentru că am trecut prin asta. Eu consideram fiecare minut de exerciţiu o declaraţie de dragoste pentru fetele mele, pentru soţul meu, pentru Dumnezeu, pentru viaţă.
– Şi eu pentru cine ai vrea să lupt, Arm?! obiectă cu năduf bărbatul. Şi smucindu-se de pe duşumele, începu să se mişte agitat prin încăpere, fără să-şi dea seama că făcea acest lucru fără să aibă nici cârjele, nici căruciorul. Femeia tresări văzând miracolul, dar se abţinu să-i atragă atenţia, de teamă să nu-l vadă prăbuşindu-se, aşa cum se întâmplă cu un somnambul care este trezit din starea lui de transă, atunci când încearcă să se caţere pe o scară.
– Pentru viaţă, îi aminti ea, asta este viaţa, Bart, o luptă, o şansă împotriva a nouăzeci şi nouă de neşanse. Ţi-am spus şi am s-o mai repet… Iar tu eşti un bărbat adevărat. N-am nici o îndoială…
– De asta mă ajuţi? zise Bart aproape strigând şi continuând să se plimbe prin încăpere, fără să-şi dea seama că o făcea fără nici un fel de ajutor. Iubeşti viaţa atât de mult? Pentru asta eşti aici, nu?… Aşa este? Hai, recunoaşte!… În felul de a vorbi al bărbatului era ceva atât de copilăresc şi de sentenţios, încât contrastul acesta ar fi putut face pe oricine să zâmbească.
– Am să-ţi răspund sincer, cum am promis să fie prietenia noastră, răspunse femeia pe un ton liniştit. Sunt aici pentru viaţa ta. Acesta este jumătate din adevăr. Pentru cealaltă jumătate, ascultă-mă puţin… Dacă pui un director de bancă lângă un muncitor, care ţi se va părea mai important?
– Directorul, fu de părere Bart, fără să stea pe gânduri, plimbându-se încoace şi încolo cu paşi destul de siguri. Femeia îl privi câteva clipe în tăcere, apoi îşi continuă ideea:
– Eşti de acord prin urmare că, deşi poate fi mai important directorul, muncitorul poate avea un suflet mai frumos, mai curat?
– Da…, mda, mormăi Bart, puţin tracasat de insistenţa aceasta, care i se părea fără rost. Dar unde vrei să ajungi, mă rog? Crezi cumva că eu nu ştiu să fac distincţia între doi oameni aflaţi pe trepte socio-profesionale diferite? Sunt jurnalist, nu uita… Femeia îşi cuprinse genunchii cu braţele şi îl urmări încă un minut-două cum măsura cu paşii săi camera de la un capăt la altul.
– Hai că te-ai plimbat destul, acum cred că poţi să stai jos, spuse. Vezi, tocmai ai scos o mască de pe sufletul tău – funcţia. Dacă pui un mister Univers lângă un ologit ca tine, care ţi-ar părea mai frumos?
– Mister Univers, aş zice, dar sună cam pretenţios, admise Bart şi, încetând să se mai agite, se aşeză înapoi pe duşumele. Femeia îşi duse firul gândului mai departe:
– Deşi se poate foarte bine ca ologitul să aibă un suflet mai frumos ca mister Univers, da? Ai mai scos o mască de pe sufletul tău, aspectul fizic… Vezi, noi doi ne-am cunoscut pe net. Şi pentru că am fost foarte sinceri unul cu celălalt am reuşit să scoatem aceste două măşti. Şi eu am înţeles cum e sufletul tău şi mărturisesc – îmi place şi doresc să te ajut.
– Arm, dar eu chiar sunt un ologit! o întrerupse bărbatul. Dar femeia îl ameninţă uşor cu degetul:
– Nu-l supăra pe Dumnezeu, Bart. Acum nu mai eşti chiar ologit, şi mai ai şi o cale de vindecare…
– Alte torturi pentru azi? Pesemne că ai aflat că mai am câteva tricouri, dar asta nu înseamnă că …
– Desigur, zâmbi Arm, azi mai lucrăm Worm Movements, Mişcarea larvei, exerciţiu prin care acumulezi energie în mai mulţi centri energetici. Apoi, Vibrating Qigong, exerciţiul cu care ai să închei întotdeauna o şedinţă de qigong, un exerciţiu prin care se elimină energiile stagnante din corpul tău. Energiile stagnante sunt cele care îţi blochează meridianele energetice sau se lipesc de organele tale şi, unde se adună, produc boală… Desigur, dacă vom avea timp, dacă vei fi un elev ascultător, completă Arm apăsând pe cuvinte, am să te învăţ în viitor şi partea care mie mi se pare cea mai frumoasă din qigong, mă refer la Brocadul în opt secţiuni, şi la exerciţiile de Yi Jin Jing, care sunt cele mai frumoase, ai să vezi şi ai să-mi dai dreptate… Dar atât Brocardul în opt secţiuni, cât şi Yi Jin Jing-ul sunt compuse din mai multe exerciţii, care urmează într-o anumită ordine, şi aşa trebuie să le înveţi…
– Parcă ai vorbi într-o limbă păsărească, dar în fine…, găsi Bart de cuviinţă să strecoare şi el o remarcă, dând din mână. Arm nu păru să aprecieze gluma lui şi nici măcar să o ia în seamă.
– Da, vorbi ea mai departe, cel mai mult iubesc Yi Jin Jing-ul sau Metoda de Transformare a Tendoanelor, un set de douăsprezece exerciţii. Dar aici e nevoie de consecvenţă, jurnalistule, abia după şapte ani de practică începi să îl înţelegi… După muuuuultă practică vei înţelege că Yi Jin Jing-ul este o meditaţie în mişcare. Mintea trebuie să fie mereu activă, să facă concentrările adecvate exerciţiului executat. Atunci, abia atunci vei simţi că lucrezi cu Universul, atunci faci exerciţiul cu adevărat… Şi mai avem de lucru până acolo, Bart, mai avem…
O boare rece se strecură în încăpere prin fereastra lăsată întredeschisă, pentru aer curat. Deodată se petrecu ceva neaşteptat: Bart rămase nemişcat ca o stană de piatră, apoi se plesni cu palmele peste pulpe şi sări în picioare agil ca un gimnast, cu o expresie de uluială şi de fericire pe chip:
– Nu se poate, exclamă el cu voce gâtuită de emoţie, privind-o pe Arm, ai văzut? Ai văzut?!… M-am putut mişca singur!… Am umblat din nou cu picioarele mele!… Pot să mă ridic, pot să umblu, pot să fac ce vreau cu picioarele mele, ai văzut?… repetă, strigând de-a dreptul, şi începu să se învârtească din nou prin încăpere, ca să se convingă că era adevărat.
– Da, sigur că am văzut, răspunse Arm liniştit, reţinându-şi cu greu un zâmbet, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi maestrei tale de qigong… Credinţa şi qigong-ul pot face minuni!… Bart se mai agită puţin, apoi se aşeză din nou pe covor, lângă femeie, cu o expresie de fericire copilărească pe chip. Cu o mişcare delicată, maestra îl mângâie pe păr şi pe obraji, aşa cum făcuse şi mai înainte. Doar că acum, în ochii ei căprui şi plini de înţelegere, se aprinsese o lumină nouă.

Interviu cu Dumnezeu, Octavian Paler

INTERVIU CU DUMNEZEU

Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri
niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
– Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici,
Întotdeauna.

OCTAVIAN PALER

%d blogeri au apreciat asta: