Mieluț de Paște

În fiecare an, bace Văsălie îşi face din timp lista cu clienţi pentru miel. În fiecare an coboară de  pe munte, de la stână,  miercuri înaite de sfântul Paşte cu miei tăiaţi pentru clieţii lui. Se duce şi la mătuşa Silvia, clienta lui veche, să o întrebe ce miel vrea, mai mare, mai mic.
Mătuşa îl ia de la uşă:
– Apoi bace Văsălie, am auzit io că p-aicea să vând câni în loc de miei, mie să-mi aduci miel viu, dacă vrei să-l cumpăr! Io nu mă las păcălită!
Să uită bace Văsălie lung la mătuşa Silvia.
– Apoi Sâlvie dragă, cânii mei de la stână îs mai scumpi ca 20 de miei fiecare! Doară nu-i crede că-s bolund, şi că i-oi tăia să ţi-i vând ţie! Şi cine ţ-a tăia mielu’, Sâlvie dragă, că bărbatu-tu îi cam moale şi a leşina lângă miel cu cuţâtu’-n mână!
Într-adevăr, bace Văsălie are nişte câini deosebiţi, cei mai frumoşi câini pe care i-am văzut vreodată. Imenşi, cu ochi albaştri, cu blană albă, lungă, pufoasă. Când stau cu labele din faţă drepte, nemişcaţi, par nişte jucării de pluş uriaşe. Un caniche negru face şi el parte din haita de la stână. S-a învăţat singur să alerge după oi şi să le adune. El singur adună oile rătăcite de turmă. Uriaşii stau nemişcaţi. Ei sunt doar paznici şi s-au luat de multe ori la trânte cu urşii şi cu lupii doritori de carne de oaie proaspătă.
– No lasă bace Văsălie, că găsesc io cine să taie mielu’,  vină dumetale cu mielu’ viu, să mă uit io în ochii lui şi să văd că-i miel!
– Poate fi şi ieduţă, Sâlvie! Îi şti face diferenţa?
– Io vreau miel viu, bace Văsălie, ne-am înţeles! Miel or iadă, vie să fie, să mă uit io în ochii ei, să văd că nu îi câne!
Cu mătuşa nu se putea glumi, prea fuseseră vorbe prin târg că se vând şi câini în loc de miei….
Vine ziua de adus miei, bace Văsălie îşi onorează toate comenzile, lăsând-o ultima  pe mătuşa Silvia. Pe toţi clienţii îi lămureşte că Sâlvia Nuţu Zahului o vrut miel viu, să să uite ea în ochii lui şi să fie sigură că nu îi câne… Cumpărătorii se uită la ieduţa albă, simpatică foc destinată mătuşii şi încep să parieze cu bace Văsălie că n-a fi nimeni în stare să taie ieduţa. Nici bace Văsălie nu o alesese chiar din nevinovăţie sau din întâmplare, din toată turma, pe  ieduţa albă spumă, mică, frumoasă şi simpatică foc, şi nici nu-i pusese  fundiţă roşie la gât doar ca să se laude…
Ajunse în sfârşit cu ieduţa şi la mătuşa Silvia. Se uită mătuşa la ieduţă, se uită ieduţa la mătuşa Sâlvie… şi de Sfintele Paşte mătuşa Sâlvie a avut miel, ieduţă, dar nu la tavă, ci spălată, şamponată, parfumată şi periată, mângâiată şi răsfăţată,  că era frig afară, doar nu era să lăse biata ieduţă în garaj, trebuia să o ţină în casă!
…şi trece Sfântul Paşte, dar ieduţa tot n-a fost tăiată! Dar şamponată, periată şi plimbată pe gazoane şi prin parcuri, da!
Lumea râdea deja, dar mătuşa Sâlvie nu se îndura de ieduţă. Că nu o va mai tăia, nu se mai îndoia nimeni, pariurile erau ce va face totuşi mătuşa Sâlvie cu ieduţa, care de-acuma fusese mutată în garaj, fiindcă era prea mare. Venea mătuşa de la şcoală, ieşea la iarbă cu ieduţa, apoi cu capra, că ajunsese ieduţa-albuţa capră în toată firea, dar mătuşa nu găsise încă stăpâni destui de buni la ţară pentru ea. Că deh, de-acuma era capră cu ştaif, crescută la oraş, şamponată şi parfumată, periată şi educată, îi trebuiau stăpâni pe măsură…
Bace Văsălie îşi râdea în barbă şi când voia să o supere pe mătuşa Silvia, o întreba cu glas plin de nevinovăţie:
– No, Sâlvie dragă, taiat-ai ieduţa, ori nu ai tăiat-o? Tulai, că mare s-o făcut! Tulai, că fain miroasă! Da ce beteşig i-ai făcut?! Că doară n-ai dat-o cu odicolon?! O creşti la bloc, Sâlvie, aşe văd io… Sâlvie dragă, vrei să o tai io? Or vrei să o ieu sus, la stână, că n-o tai, o ţâu acolo, şi mă fălesc ce capre cresc io, dacă le ţân doamnele la bloc!
Până la urmă bace Văsălie a avut câştig de cauză, a luat ieduţa sus, la stână. În fiecare an mătuşa Sâlvie vizitează ieduţa. Bace Văsălie jură că nu va tăia ieduţa niciodată, iar mătuşa Sâlvie jură că n-o să mai comande miel viu, să se uite ea în ochii lui şi să vadă că nu-i câne, niciodată!

Scrisoarea lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius

Raportul lui Pilat din Pont  Împăratul Tiberius

 

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din  bibliotecile Vaticanului de către un student  german care se afla la Roma pentru studii  teologice. Dar studentul acesta nu l-a  găsit prea important ca să-l copieze.  Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani  fostul student să-i povestească despre el unui  englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem  de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a  convins pe tânărul german, ajuns între timp  profesor de teologie, să ia legătura cu  Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în  posesia documentului Nahan l-a tradus în limba  engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare  tiraj din  Anglia.

Către Cezarul Tiberiu, Nobile  Suverane,  salutare!

Cauzele  care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au  fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi  evenimentele care au avut loc în provincia mea  acum câteva zile, au fost de un astfel de  caracter care mă face sa vi le raportez cu  de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc  surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia,  nu se va schimba cu totul soarta naţiunii  noastre, căci se pare ca în zilele din urmă,  zeii au încetat de a mai putea fi  ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt  gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care  eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea  Iudeii.

La sosirea  mea în Ierusalim, am luat în primire sala de  judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare,  la care am invitat pe Tetrarhul Galileii,  dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii  lui.La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a  arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea  mea personală!….Mai târziu, după câteva zile, a  venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.  Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de  viclene. El pretindea că religiunea sa îl  opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la  aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni  (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am  crezut e bine să accept această scuză, dar tot  cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se  declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea  că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul  unul era cel mai greu de  cârmuit.

Atât de  turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu  cu frica sa nu izbucnească în orice moment o  răscoală. Pentru suprimarea ei eu  nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un  singur sutaş.

Am cerut întăriri de la  Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că  şi el abia  are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia  sa. O dorinţă nestăpânită de  cucerire, adică de a ne întinde împărăţia  dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem  să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului  nostru guvernământ.

Printre  mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a  interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea –  a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând  şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce  l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să  nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul  contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile  mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a  vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât  al evreilor.

Trecând  într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am  văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul  ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac  şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi  s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă  aşteptam să văd, atât e mare era deosebirea  între El şi ascultătorii lui. Părul  şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare  cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.  N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină  şi de dulce, un contrast izbitor între El şi  ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele  întunecate.

Nevoind  să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat  drumul înainte, dar am făcut semn secretarului  meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce  vorbeşte. Numele secretarului meu  este Naulius. El este strănepotul şefului de  spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în  Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un  vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte  bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi  vrednic de toată încrederea.

Când am  sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit  pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite  de Iisus la Siloan. El mi-a zis:  „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările  filozofilor, ceva ce r semăna predicilor lui  Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre  care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă  este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a  răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin  Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui  Dumnezeu”.

Tocmai din  cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit  Nazarineanului libertatea, pentru că era în  puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la  Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva  dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani.  Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici  răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea,  poate necunoscută lui. El avea libertatea să  lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să  ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,  neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.  Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii,  aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar  întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri  să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul  acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi  prea marii indulgenţe pe care le îngăduie  Roma. Pe când eu, mizerabil  nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe  care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care  să vină peste noi această soartă şi destin.  Dar libertatea aceasta nemărginită, dată  lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe  cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici,  într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din  urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru  mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea  Nazarineanului.

Fariseilor  şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de  viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”;  alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi  dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai  unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea  lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În  fiecare zi se făceau plângeri la sala de  judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram  informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple  acestui om; căci nu va fi fost pentru prima  oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe  cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă  Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face  apella Cezarul!

Conduita  mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o  întărire de soldaţi, după terminarea războiului  cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare  să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să  iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru  a stabili liniştea în oraş, fără a supune  Pretoriul la concesiuni umilitoare.  Am scris lui Iisus, invitându-l la o  convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a  venit.

Precum  ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge  sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu  cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă  plimbam prin curtea palatului meu, când  Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de  el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără  voia  mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm  şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la  mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn,  părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!

Câtva timp  eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare,  respect şi frică, asupra acestei figuri de om  supranatural, o formă de om, necunoscută  numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat  forme şi figuri la tot felul de zei şi  eroi.

„Iisuse,  i-am zis în cele din urmă şi limba mea  gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat,  timp de trei ani de zile, o mare libertate de  vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt  ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu  dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un  lucru îţi spun, că în predicile tale se află o  simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai  sus deasupra acestor filozofi.  Împăratul este informat despre tine, şi  eu, umilul său reprezentant în această  comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am  îngăduit această libertate, de care te bucuri şi  tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de  tine că predicile tale au stârnit mari şi  puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu  este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi,  şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără  îndoială aprinşi contra ta, din pricina  libertăţii pe care ţi-o dau. Mă  învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire  cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de  mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea  mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să  fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi  a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se  răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să  mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele  justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns  liniştit:„Prinţ al pământului, cuvintele tale nu  ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii:  stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei  dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va  răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge  furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori  rozele Saronului, sângele celui drept va fi  vărsat…”, continuă el cu  emoţie.

Eu i-am  zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru  înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii  aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează  de libertatea dată lor de Roma, complotează  contra Cezarului şi ne ţin într-o frică  continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei  cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în  lână şi piei de oaie. Eu te  voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie  este deschis ţie pentru  scăpare…”.

Cu  nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi  un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când  ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru  Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui  drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea  ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să  se împlinească”!

“Tânărule,  i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca  simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă.  Siguranţa provinciilor mele, care este  încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie  să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale.  Nu vătăma pe al ţ ii, aceasta îţi  poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în  pace”.

“Prinţ al  pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să  aduc în lume război, ci pace şi iubire şi  bunăvoin ţ ă. Eu m-am născut în  aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii  romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o  aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în  supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a  arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin  înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea  ta, de a aresta victima de la picioarele  altarului ce ispăşesc”.

După  aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos,  după perdelele pretoriului.  Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele  din urmă lui Irod, să se răzbune asupra  Nazarineanului. Dacă  Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în  aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat  osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi  mândru de cinstirea domniei sale, se temea de  senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar  fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra  Senatului, astfel nu luă nicio  hotărâre.

Intr-o zi,  Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat  să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a  întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul.  Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un  mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea  produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip,  nu pot fi socotite ca fiind eretice sau  primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui  toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit  prin faptele sale.

Irod a  surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect  prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia  marea sărbătoare a evreilor; conducătorii  religioşi plănuiau să se folosească de această  ocazie şi de exercitarea populară, care are loc  întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor.  Ora ş ul era arhiplin de o  populaţie turbulentă care dorea moartea  Nazarineanului. Spionii mei mi-au  raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează  tezaurul templului ca să mituiască în acest scop  pe popor. Primejdia creştea pe  fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei  să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de  infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a  refuzat să-mi trimită. M-am văzut  atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi;  nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş  răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală  şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii  au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau  că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,  crezându-mă alături de conducătorii lor, în  privinţa aceasta, au continuat să strige:  „Răstigneşte-l!”.

Trei  partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive: ei  urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul  roman. Aceştia nu au putut uita niciodată,  intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu  acea ocazie, am făcut o greşeala din  necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor,  profanarea aceasta nu s-a  micşorat.

O altă  nemulţumire pe care o purtau ei în  ş ii, era propunerea mea, de a întrebuinţa  o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,  ei erau plini de amărăciune.

Fariseii  erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le  păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost  siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate  pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind  prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de  a se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau  de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi  totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a  se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.

În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa  Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere;  el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ  eu osânda definitivă, asupra  lui.

Eu i-am  răspuns că, deoarece Iisus este Galilean  afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh  viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a  avea respect faţa de mine, prin sutana  Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui  om.

Îndată  palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi  ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea  numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de  populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se  pare că toata Iudeea se afla la  Ierusalim.

Eu îmi  luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre  Gali, care avusese nişte descoperiri pentru  viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele  mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi  de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea  furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului  erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele  dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele  s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,  rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te  de puterea Cerului!”

Pe  la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul,  era adus iară ş i la mine. Eu am  pornit spre sala de judecată, urmat de garda  mea. Într-un ton aspru, am întrebat  pe popor, ce vrea!….

„Moartea  Nazarineanului” a fost  răspunsul.

„Pentru ce  crima?” am întrebat eu.

„El a  hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea  templului. El se numeşte pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.

Eu le-am  spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de  fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”  izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul  din temelie. În mijlocul acestei zarve  nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi  calm. ACESTA ERA IISUS DIN  NAZARET.

După mai  multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am  luat o măsură care pentru moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca  el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa,  eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii,  arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru  acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu  s-au mul ţ umit decât cu via  ţ a lui.

În desele noastre tulburări  civile, eu am fost de mai multe ori martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se poate asemăna cu  aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că in  această ocazie toate spiritele rele din ţinutul  infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulţimea părea că nu umblă pe  picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile unei mări înfuriate. O mare  neastâmpărată se întindea de la porţile  Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.

Ziua s-a  întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la  moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a  întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu,  Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam  rezemat de o coloană a palatului meu,  gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor  oameni cruzi care târau spre execuţie pe  nevinovatul Nazarinean.

Toţi  dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese  afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe  părţile funebre ce conduc spre Geronica  (Golgota). Un aer de jale şi  întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe  cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de  putere, se străduia să facă  ordine.

Eram lăsat  singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că  ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse  mai mult în puterea zeilor, decât în puterea  omului.

Deodată se  auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea că este adus de vânt şi care anunţa o  agonie pe care urechea omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit  aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul.

Atât de  înfrico ş ătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârşeşte.”

Către  ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe  mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile  Golgotei. Jertfa era consumată!…

Mulţimea se  întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar  şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi  mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de  frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.  De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi,  trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi  învăluiseră capul în semn de întristare.

Am  auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe  care eu nu le-am înţeles. Ici si colo,  se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi,  când aruncau privirea spre muntele Calvarului  rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei  alte minuni a naturii.

M-am întors în  Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă  frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea  stropii de sânge care curseseră de la  Nazarinean.

După un  timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de  femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar  el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar.  L-am întrebat ce vrea şi el mi-a  zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit  să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe  Iisus din Nazaret”….

I-am zis: „Cerinţa ta se  va împlini”….

Atunci, primind raportul că  Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia  cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu câteva  zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi  au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a  sculat dintre morţi cum prezisese  el.

Îmi mai  rămăsese numai această datorie, ca să fac  cunoscut împăratului această întâmplare  dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am  început a face acest raport şi, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta  Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de  soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care  intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi,  şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată noaptea.

A fost  hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să  sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi  joc de soarta muritorilor!

Era  prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe  cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta  este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii  Voastre supus, cu respect şi  smerenie.

Guvernatorul PONŢIU  PILAT

Făcut  în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie,

Anul  4147 de la  creaţiune

O scrisoare de pe vremea romanilor despre Iisus

In Biblioteca „lazaristilor” din Roma s-a gasit o scrisoare care are o importanta istorica. Este o epistola pe care ar fi scris-o Publius Ventulus, ca guvernator din Iudeea Cezarului, in care este vorba de Mantuitorul Isus. Epistola este scrisa in limba latina, din timpul in care a predicat Isus Cristos, pentru prima data, inaintea poporului. Scrisoarea suna in urmatorul fel:
„Guvernatorul din Iudeea, Publius Ventulus, catre Cezarul Roman: Am inteles Cezare, ca ai dori sa stii despre barbatul plin de virtute cu numele de Isus Cristos, pe care poporul il tine de profet, iar invataceii lui zic ca este fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului. In adevar, Cezare, in fiecare zi se aud despre acest barbat lucruri minunate; in scurt zis: El inviaza mortii si vindeca bolnavii.
Este de statura mijlocie, fata este plina de bunatate si iradiaza o demnitate inaltatoare, astfel ca, privind la El, te cuprind, fara sa vrei, simtaminte de teama dar si de iubire. Parul lui, pana la urechi, are culoarea nucilor mari, coapte, si de acolo pana la umeri este de culoare deschisa, blonda stralucitoare. Il poarta dupa datina Nazarinenilor: cu carare pe mijloc. Fruntea este neteda, fata fara incetituri si pete. Barba este de culoarea parului capului, creata, dar nu prea lunga si impartita in mijloc. Privirea este serioasa si are puterea razelor soarelui. Nimeni nu-l poate privi in ochi. Daca mustra, inspira frica dar, indata ce a mustrat, plange. Se zice ca nimeni nu la vazut razand niciodata; adeseori, insa – plangand.
Mainile si bratele sunt frumoase, toti afla petrecerea cu El placuta si interesanta. Rar il vezi in public, dar daca se prezinta undeva, se arata foarte modest. Are o tinuta foarte frumoasa si maiestoasa. Mama sa este cea mai frumoasa femeie din aceste parti.
Daca doresti sa-l vezi, Cezare, precum mi-ai scris odata, atunci ma instiinteaza si eu ti-l voi trimite indata. Desi n-a studiat niciodata, cu toate acestea cunoaste toate stiintele. El umbla descult si fara acoperamant pe cap. Multi rad de daca il vad din departare, dar indata ce vin in apropierea lui, tremura si totdeauna il admira. Se zice ca in aceste parti nu s-a vazut niciodata un asemenea barbat. Jidovii afirma ca n-au mai auzit de un invatamant ca cel primit de la El.
Multi zic ca El este Dumnezeu, altii ca este amicul lui. Acesti jidovi ma supara in tot felul. Se zice ca El niciodata nu este multumit si cauta sa indestuleze pe fiecare. In tot cazul, stau gata, Cezare, a indeplini orice porunca referitoare la El.

Ierusalim, ziua a saptea, luna a unsprezecea.
Publius Ventulus, guvernator al Iudeei.”

http://existadumnezeu.blogspot.ro/…/o-scrisoare-de-pe…

Cura cu mei pentru dizolvarea pietrelor de la rinichi

De obicei, meiul este un remediu incredibil, care te poate ajuta sa tratezi cu usurinta problemele rinichilor. Nu putini sunt cei care au declarat ca meiul a facut miracole in cazul lor, reusind sa scape de diverse afectiuni ale rinichilor.

In medicina naturista, meiul este folosit in tratarea litiazei urinare ( calculi renali, sunt depozite minerale intarite care se formeaza in rinichi).

Meiul are capacitatea de a curata rinichii intr-un mod eficient, eliminand nisipul (pietrele); ajuta in vindecarea problemelor femeiesti si de asemenea vindeca cistita.

Meiul este una dintre cele mai raspandite cereale, avand o valoare nutritionala foarte ridicata si de asemenea posedand proprietati curative.

Asa ca, recomandam cu incredere aceasta minunata reteta din medicina naturista rusa. Are eficienta in vindecarea rinichilor, ajuta la detoxificarea acestora, curata nisipul si sprijina eliminarea pietrelor mici.

Ce trebuie sa faci?

Seara, spala aproximativ 200 de grame de mei cu apa calduta. Pune meiul intr-un borcan mai mare si toarna aproximativ 2 litri de apa fierbinte peste el. Dimineata vei vedea ca a rezultat un lichid alb, iar acela este tocmai tratamentul tau! Asa ca, pune lichidul intr-un alt recipient si bea-l de-a lungul zilei fara vreo limita, adica poti bea cat iti pofteste inima.

Pastreaza meiul folosit. Cu acela iti poti pregati un terci sanatos pentru micul dejun (1 pahar de mei, 3 cani de apa, se prepara rapid).

Seara, pregateste o noua portie din acest amestec, trebuie sa urmezi acest tratament pentru 15 zile, astfel incat sa aiba eficacitate.

Care sunt rezultatele?

In aproximativ 10-15 zile pietrele vor fi complet dizolvate, iar corpul le va elimina prin urina, rinichii fiind curatati de nisip. Va disparea si inflamatia, iar ambii rinichi si tesuturile se vor regenera.

Acest produs alimentar este accesibil oricui si poti fi sigur ca-ti va proteja rinichii. Asa ca, nu rata sansa de a-ti curata organismul intr-un mod natural.

Sursa:http://www.healthyfoodhouse.com/get-rid-of-kidney-stones-naturally-by-using-this-drink/

– See more at: http://suntsanatos.ro/scapa-de-pietrele-la-rinichi-cu-aceasta-bautura-3812.html#sthash.RvSNCInR.dpuf

Coaja verde de nucă

Nucile verzi sunt deosebit de importante în viața de zi cu zi și nu numai pentru consum și făcutul de dulceață, ci și pentru că le putem folosi în diverse leacuri pentru tot felul de afecțiuni datorită faptului că au un conținut ridicat de tanin și iod. Iată cum le poți utiliza și la ce boli ajută:

  1. Nucile reduc riscul de infarct

Nucul înflorește în mai, iar în iunie face frunzulițe, pentru ca în septembrie să aibă nuci. Nucile sunt extrem de bogate în substanțe nutritive precum calciu, fier, zinc, potasiu și vitaminele A, B, E și F. Inima, dar și sistemul osos,  au mare nevoie de acești nutrienți, dar și de antioxidanții din miezul de nuci, care reglează colesterolul din sânge și tensiunea arterială. Persoanele în vârstă ar trebui să consume nuci pentru că acestea întăresc vasele de sânge, iar vitamina E ajută la prevenirea atacului de cord.

  1. Coaja verde combate afecțiunile stomacale

Coaja verde a nucilor este de cele mai multe ori aruncată, mai important fiind miezul. Dar adevărul e că întocmai acele coji verzi sunt esențiale pentru a combate afecțiuni ale stomacului. Spre exemplu infecțiile intestinale acute pot fi tratate cu o soluție pregătită acasă din coji verzi de nucă. Folosim 5 lingurițe de coji de nuci verzi mărunțite pe care le adăugăm  în 300 ml de apă. Lăsăm la macerat aproximativ 10 ore, iar apoi strecurăm, urmând ca amestecul rămas să se fiarbă cu 300 ml de apă timp de 5 minute. Se recomandă consumul unui litru din acest amestec.

  1. Nucile verzi te scapă de negi

Scapă rapid de negi cu ajutorul nucilor verzi! Ce trebuie să faci: cojești câteva nuci și masezi zona afectată cu coajă verde. Aceste coji verzi sunt bogate în substanțe care tratează infecțiile. (iod și tanin)

  1. Nucile verzi tratează gastrita

Iodul din coaja verde de nucă ajută la tratarea bolilor de natură stomacală precum infecțiile intestinale și gastrita. Taie cojile verzi în 4, pune-le într-un borcan și adaugă puțin zahăr. Lasă totul la soare timp de 10 zile și apoi alte 10 zile la umbră. Adaugă apoi puțină țuică în borcan și lasă la macerat încă 10 zile. Strecoară apoi și ia câte o lingură din această pastă de 3 ori pe zi înainte de mesele principale cu 15 minute.

  1. Miezul de nucă ajută la infecțiile urinare

Miezul de nucă ajută la lupta împotriva infecțiilor urinare, dar și a tusei. Coaja macerată te va ajuta să scapi de nedoritele varice.

  1. Nucile verzi ajută sistemul nervos

Acizii grași, magneziul și vitamina B din compoziția miezului stimulează sistemul nervos, cercetările arătând că substanțele din miez ajută mult la tratarea multiplelor afecțiuni neurologice.

  1. Nucile verzi ajută la detoxifierea ficatului

Ia 20 de nuci mari și taie-le în mai multe bucăți. Pune-le într-un litru de alcool și lasă la macerat 20 de zile. După această perioadă poți arunca nucile și în lichidul obținut adaugi 3 cuișoare, o linguriță de scorțișoară, vanilie, coajă de portocală și 500g de zahăr dizolvat într-un litru de apă. Amestecul se ia după mesele principale timp de o lună.

Sursă: frunza-verde.ro

Regimuri recomandate de Valeriu Popa

file:///E:/Dan/Medicale/Valeriu_Popa/valeriu-popa-regimuri.pdf

Valeriu Popa – SFATURI

Sursa.http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/04/valeriu-popa-sfaturi.html

Frica micşorează diametrul vaselor de sânge, ca urmare a unei vărsări excesive de adrenalină în sânge. Acest fapt duce la o subalimentare a tuturor organelor, ceea ce provoacă boli de inimă, hepatită, impotenţă şi frigiditate sexuală, boli de piele, nevroze şi psihoze.
Când cineva te jigneşte, nu te răzbuna pe el și nu-l urî. Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate. Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia iubire către întreaga lume, iar iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Cum dăruieşti, aşa primeşti. Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul. Iertându-l, te arăţi superior. Iertând, ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Să fim conştienţi că iertând, îi eliberăm pe cei ce ne-au greşit, deci oferim libertate. Alege calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.Dependenţa naşte frică, îndoială, depresie şi supărare. Nu căutaţi plată, laudă sau răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun, pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe au ca rezultat suferinţă. Cu cât vă veţi intensifica dorinţele, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere. Orice dorinţă, când se agaţă de tine, devine stăpânul tău. Când eşti mânios, mânia devine stăpânul tău, te acaparează complet. Astfel, în această stare, vei face lucruri pe care mai târziu le vei regreta.

Dependenţa naşte agresivitate, iar agresivitatea produce boală. Boala purifică sufletul omului şi îi fortifică sistemul imunitar. Dependenţa de dorinţe, frică, depresie şi supărare atrag gelozia. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite, pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre, ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimire. Ţânţarii şi furnicile apar când este prezentă trufia. Când ţânţarul vă înţeapă este o umilinţă pentru dvs. El este de mii de ori mai mic decât dvs. şi reuşeşte să vă înţepe simţitor. În această situaţie, dacă nu vă enervaţi, trufia descreşte.

Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe încercaţi să nu aduceţi sentimentul acasă. Ieşiţi în stradă – cu deosebire în locurile înverzite – şi plimbaţi-vă. Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic.

Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc și iertaţi. Astfel, veți anula agresivitatea.
Dacă vorbim la telefonul mobil, în primele 30 de secunde organismul blochează influenţele negative, ulterior începe să cedeze lent. O convorbire telefonică ce durează mai mult de un minut se poate răsfrânge negativ asupra sănătăţii. De altfel, oricât ar părea de straniu, cel mai puternic pătimeşte nu zona capului, ci zona sistemului genito-urinar. După o convorbire de trei minute, are loc deformarea câmpului în zona capului, în zona sternului (adică are loc slăbirea sistemului imunitar) şi, de asemenea, în zona  primei chakre. O convorbire telefonică care depăşeşte un minut este de nedorit.
Mâncatul este un serviciu divin şi, ca atare, nu trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă apăsătoare. Mâncarea ne poate da energii superioare dacă este gătită cu devotament. Cea mai bună mâncare, cel mai sănătos meniu natural, se transformă în otravă în corpul dvs. dacă atmosfera în care gătiţi (gândurile şi sentimentele) şi mâncați este tensionată.
Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Aceasta înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se  transformă într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii.
Dacă un om fură şi înşeală pe alţii o viaţă întreagă, va fi pedepsit să suporte şi pagubele pe care le-a făcut  altora. În concluzie, cel care a făcut bine va recolta binele, iar cel care a făcut un rău fizic sau psihic va recolta răul.
Ataşamentul înseamnă alipirea sufletului de ceva sau cineva (părinţi, persoana iubită, copii, profesie, obiecte, daruri etc.). Ataşamentul faţă de cele pământeşti produce un uriaş rău lucrului de care ne ataşăm şi în același timp suferă şi cel ce se ataşează. Dacă omul se ataşează sufleteşte de: hrană, plăceri sexuale, casă, avere, bani etc. sufletul lui este cuprins de lăcomie, de ură şi frustrare. În această situaţie, el trebuie să piardă toate bunurile pentru a-şi purifica sufletul. Omul ştie foarte bine că nu va lua nimic cu sine în mormânt. Cu cât suntem mai ataşaţi de bunurile materiale, cu atât mai greu suportăm schimbările vremii şi suntem mai bolnăvicioşi.

Ataşamentul faţă de dorinţe duce la destrămarea relaţiilor familiale şi a acelora din afara familiei.
În dragoste, trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el. Dependenţa de calităţile umane ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi trupul. Când căsătoria este bazată numai pe atracţie sexuală, ea nu poate fi îndelungată. Când dorinţele slăbesc, intervine înşelarea, iar căsnicia se destramă.

Familiile întemeiate în primul rând pe prietenie şi respect sunt fericite şi durează. Un soţ trebuie să evite s-o transforme pe soţie într-o copie fidelă a sa. Fiecare om are personalitatea lui şi astfel de tentative sunt împotriva firii, ducând în timp la destrămarea cuplului. Nu-l consideraţi pe celălalt ca fiind un obiect destinat să vă servească, ci ca pe o fiinţă divină, cu individualitate şi cerinţe proprii.
Violenţa în familie vine din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână stăpân pe situaţie. Când controlezi o altă fiinţă, îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel,  devii un vampir energetic. Ori de câte ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la ură, la dezastru. O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, nu merită să rămână împreună. Femeile din viaţa unui bărbat sunt doar începutul experienţei sale cu ele. Dacă îl părăsesc, situaţia trebuie acceptata ca atare şi mers mai departe, către o nouă experienţă. Cu cât ne concentrăm mai mult asupra vieţii noastre, cu atât îmbătrânim şi ne despărţim mai repede de viaţă.

Gelozia, de regulă, provoacă scăderea vederii, auzului, scleroza în plăci, traumatisme, diabet,  inflamaţii articulare. Dacă gelozia este grevată de trufie, atunci este de două ori mai periculoasă.

Atunci când soţia este geloasă, îşi critică în permanenţă soţul şi e nemulţumită de acesta, atunci ea amplifică brusc în propria persoană şi în copiii săi posibilitatea apariţiei unor afecţiuni. Gelozia şi supărarea unei femei generează tocmai acele afecţiuni care îi scurtează viaţa, apropiind bătrâneţea. Uneori, la femeie, gelozia, supărările şi pretenţiile pot fi atât de profunde încât soţul poate muri sau se poate îmbolnăvi grav. Bărbaţii geloşi şi femeile geloase nici nu bănuiesc că mutilează în primul rând sufletele copiilor lor şi că omoară copiii care încă nu au apărut pe lume. Ca să se nască un copil armonios, bărbatul şi femeia trebuie să se iubească unul pe celălalt.

Femeia geloasă şi supărăcioasă îşi atacă în plan subtil soţul. În această situaţie, soţul fie va fi bolnav în permanenţă, fie va deveni alcoolic, fie va divorţa. Dacă sunteţi gelos şi vă amplificaţi sentimentele agresive, puteţi avea probleme cu animalele – alergii şi boli contactate de la ele. De asemenea, veţi putea deveni obiectul agresiunii din partea animalelor.
Este mai bine să plângeţi decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plângeți agresiunea apărută se distruge.
Dragostea are o mare putere de vindecare fizică, mentală, emoţională şi spirituală. Plăcerea de a bârfi, minţi şi răni alţi oameni provoacă efecte karmice devastatoare pentru sufletul care critică. El se condamnă singur să trăiască în închisoarea neliniştii interioare.
Adevărata cauză a narcomaniei şi alcoolismului este un nivel scăzut de iubire. Aceasta apare din cauza unor puternice frustrări, a reprimării dragostei faţă de oameni. Omul trebuie să înceteze să mai poarte supărare pe lumea din jur, să intre în armonie cu ea.
Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din univers. Gândul este cel care ne aduce pacea şi liniştea în suflet. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate  gândurile negative emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs. O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea, există o lege a naturii şi a ştiinţei conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine. De aceea străduinţa de a ne ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace constituie un act protector pentru noi înşine.
Ca un bumerang, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu – gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente – se întorc la noi, producând efecte în câmpul nostru energetic. Nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. Când ne gândim la cineva, se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice  gând rău reprezintă un atac  energetic care aduce un prejudiciu omului  respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul fără să ne dăm seama de acest lucru. Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.
Imaginaţia are puterea de a crea realitatea. Câmpul părinţilor începe să distrugă câmpul copilului şi acesta se va naşte bolnăvicios, fricos, obsedat. Faptele mamei şi comportamentul în timpul sarcinii determină soarta şi sănătatea viitorului copil. Părinţii le transmit copiilor o informaţie completă a comportamentului lor şi al strămoşilor lor. Această informaţie stă la baza formării corpului, caracterului, spiritului şi destinului viitorului copil. Principala informaţie ereditară se transmite nu numai genetic, ci şi prin intermediul câmpului. Mama este indisolubil legată prin câmp de copilul său şi de aceea  trăirile emoţionale ale mamei îl influenţează pe acesta. Dacă este vorba de ură, de separare de omul iubit, acest lucru va însemna o adevărată catastrofă pentru copil. Structura negativă a câmpului femeii determină multe din viitoarele nenorociri ale copilului. O ură puternică, nutrită în timpul sarcinii acţionează asupra copilului care se va naşte supărăcios sau cu tulburări de vedere sau auz. Dacă o femeie îşi reprimă sentimentele de iubire faţă de soţul ei, acest lucru se va răsfrânge neîntârziat asupra copilului. Să nu uitaţi că atunci când ucideţi iubirea, înfăptuiţi o crimă.

Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite  neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă. Supărarea copilului pe părinţi, a părinţilor pe copii creează ruperea şi deformarea celor mai fine structuri energetice, cu consecinţe din cele mai grave. Pentru a se se naşe un copil armonios bărbatul şi femeia trebuie să se iubească reciproc. În timpul sarcinii, femeia trebuie să fie liniştită şi răbdătoare şi nu trebuie să se supere sau să trăiască sentimente negative. Ea trebuie să accepte cu seninătate realitatea aşa cum este şi să nu admită părerile de rău în legătură cu trecutul sau să grăbească viitorul. Femeile gravide nu trebuie să vizioneze filme cu subiect violent, întrucât agresivitatea lor subconştientă are efecte devastatoare asupra psihicului şi trupului viitorului copil. De aceea, oamenii adulţi şi copiii ar trebui să vizioneze numai opere de artă, al căror nivel de agresiune subconştientă este negativ. Naşterea cu picioarele înainte şi prin cezariană reprezintă o trufie ridicată a mamei copilului. Naşterea prematură înseamnă umilirea mândriei. Copiii născuţi prematur sunt deosebit de slabi şi bolnăvicioşi, iar aceasta înseamnă aceeaşi blocare a mândriei.
Când  părinţii aleg numele copilului acesta se fixează în karma copilului şi îi influenţează structurile câmpului. Numele se întipăreşte în câmpul bioenergetic şi depinde de karma celui al cărui nume îl poartă copilul. Înainte, nu întâmplător, copiilor li se dădeau nume de sfinţi. Karma luminoasă, pură a sfinţilor se unea cu karma copilului, îl proteja şi acţiona în favoarea lui. Dându-i copilului numele unei rude, riscăm, deoarece greşelile şi viciile sale va trebui să le ispăşească cel care a luat odată cu numele şi o parte din karmă, adică copilul. O bunică în anii săi de tinereţe a iubit un om, însă nu a dorit copilul şi a făcut avort. Pentru uciderea iubirii şi a copilului a trebuit să plătească fiica şi nepoata, adică urmaşii ei. În cazul unei lovituri cu pumnul suferă unul singur – vinovatul. În cazul lovirii bioenergetice lovitura traversează întregul lanţ de rudenie. Ca recul, vine pedeapsa împotriva agresorului şi a familiei acestuia. O femeie şi-a sfătuit prietena să facă un avort, la rândul lui bărbatul a insistat ca soţia să avorteze. Această dorinţă exprimată în cuvinte sau în gând de a nimici viitorul copil este o încălcare a legilor, pentru care omul plăteşte cu sănătatea şi cu soarta sa. O femeie şi-a abandonat copilul în spital. Prin aceasta, ea a săvârşit o crimă atât de mare, încât nimeni n-o va putea absolvi de pedeapsă. Dragostea faţă de copii face parte din cele mai înalte legi ale universului şi de aceea orice formă de încălcare a acestei iubiri, exprimată prin renegarea copilului, refuzul de a avea copii sau de a purta o sarcină, nemaivorbind de avort, în fază înaintată, renegarea omului iubit cu fapta, vorba sau gândul – toate acestea pot avea urmări din cele mai grave.
Sub nici un motiv să nu spui unui copil „eşti leneş, nu eşti bun de nimic, eşti prost” fiindcă aceasta  creează în el tocmai cusurul care i se reproşează. Mama care spune copilului „uite, dacă ai să fii cuminte şi ai să înveţi bine îţi cumpăr cutare lucru” face din copilul său un sclav al cărui stăpân va fi lucrul promis. Dacă părintele îndeplineşte toate capriciile copilului şi începe să depindă de acesta, copilul se  transformă într-un tiran şi poate muri. Dacă copilul este ocrotit în permanenţă el va învăţa că nu trebuie să se păzească singur şi în acest fel îşi va pregăti primejdii din viitor. Mamele care se sacrifică până la umilinţă pentru binele copiilor lor sfârşesc într-o mare amărăciune. La fel şi copiii, de a căror naştere părinţii nu s-au bucurat. Ei sunt profund nefericiţi. Copiii trataţi cu asprime (pedepse şi ameninţări) nu devin buni. Ei vor vedea în părinţii lor adevăraţi duşmani.
Răul nimicitor şi total vine atunci când copiii majori şi capabili de muncă continuă să trăiască lângă mama lor, să se bazeze pe ea, iar mama, la rândul ei, permite să fie exploatată. În acest fel, societatea se umple de copii neajutoraţi, incapabili de a se îngriji singuri. Să mulţumeşti părinţilor pentru ceea ce eşti tu astăzi, iar copiii tăi îţi vor mulţumi pentru ceea ce vor fi ei mâine.

Egoismul, cruzimea închid canalele energetice de legătură cu divinitatea şi omul respectiv nu mai primeşte energia necesară întreţinerii vieţii. În această situaţie, el este nevoit să ia energie de la alţi oameni, devenind vampir energetic. Când simţiţi că cineva vă fură energia, evitaţi-i compania.

Egoismul şi interesul personal ne izolează de restul oamenilor şi acest simţ al separării îi face pe oameni insensibili la nevoile altora. O persoană egoistă manifestă un ataşament excesiv pentru ea însăşi, este o plagă socială. Egoiştii au foarte puţini prieteni. Câteva cunoştinţe şi relaţii superficiale le umplu viaţă. Contactele cu  ceilalţi sunt limitate. Prin felul de a gândi se închid în lumea lor strâmtă. Prin gândurile voastre puteţi schimba un egoist, făcându-l generos. Emiteţi spre el vibraţii de generozitate şi bunăvoinţă.

Dispreţul sau profunda nemulţumire faţă de noi înşine constituie o auto-agresiune. Blamarea proprie omoară afecţiunea faţă de un alt om. Bărbatul care dispreţuieşte femeia se degradează spiritual, începe să sufere de diferite boli şi îmbătrâneşte mai repede ca de obicei. Trebuie să vă schimbaţi atitudinea faţă de femei şi de situaţiile legate de ele.
Trufia şi dispreţul faţă de ceilalţi generează lipsa dorinţei de a trăi, sentimentul pierderii sensului vieţii. Ura este o forţă ce te leagă de persoana pe care o urăşti. Astfel, se blochează biocâmpul în regiunea capului. Curând, dispreţul se întoarce împotriva propriei persoane. Se deteriorează câmpul în jurul rinichilor şi apare distrugerea acestora. Zgârcenia aduce boală şi dezastre.

%d blogeri au apreciat asta: