Referendumul pentru familie și consecințe

“Rezolutia Catania” a fost aprobată de Parlamentul European pe 14 ianuarie 2009 și propune standardizarea statutului legal al căsătoriilor homosexuale în toate țările membre ale Uniunii Europene.
Rezoluția, inițiată de comunistul italian Giusto Catania în ianuarie, cere țărilor membre UE să garanteze accesul la “drepturile sexuale și de reproducere”, termeni universal acceptați ca incluzând avortul și sterilizarea, precum și recunoașterea căsătoriilor între persoane de acelasi sex.
Au votat pentru:
PSD: Corina Creţu, Gabriela Creţu, Ioan Mircea Paşcu, Daciana Sarbu, Adrian Severin, Adriana Ţicau, Victor Boştinaru, UDMR: Csaba Sogor, Iuliu Winkler, PNL : Ramona Manescu, Adina Valean, Magor-Imre Csibi
Au votat impotriva rezolutiei Catania: PDL: Calin Catalin Chiriţa, Petru Daniel Funeriu, Marian Jean Marinescu, Nicolae Vlad Popa, Theodor Stolojan; Independent: Maria Petre
S-a abtinut: PSD: Cristian Buşoi ( initial declarase ca va vota impotriva .. apoi ..)
Dragii mei, PSD a votat pentru căsătorii lgbt. Nici un partid nu dorește de fapt acest referendum pentru redefinirea căsătoriei ca fiind între un bărbat și o femeie. Toate partidele noastre sunt gata să ne vândă pe nimic pentru a fi pe placul celor de la Bruxelles. Nu vă mai faceți iluzii.
EUobserver relata că Parlamentul European a dat undă verde unui proiect de lege ce interzice discriminarea ( în afara locului de muncă – ptr. acest caz există deja reglementări) pe bază de vârsta, dizabilități, orientare sexuală, credință sau religie, în domeniile educației, securitate socială, sănătate, bunuri și SERVICII.Legea a fost votată pe 2 aprilie, cu 363 de voturi pentru si 226 impotrivă, după ce parlamentarii de stânga și liberalii au “solidarizat” pentru a trece legea. Mulți parlamentari de centru dreapta au fost împotriva propunerii legislative.
Pentru a intra in vigoare, legea necesită aprobarea tuturor celor 27 de guverne.
Parlamentele / guvernele naționale vor adopta directiva pe tăcute! Fără scandal și oricum, DUPĂ alegeri europarlamentare. Am scris cu litere de tipar cuvântul “SERVICII”. Adopția ESTE ȘI UN SERVICIU! Centrele pentru Servicii privind Adopțiile vor trebui să se adapteze legislației; guvernul să facă modificările legislative de rigoare.
Și România nu are opțiune de opt-out! Ca nu s-a negociat la aderare. Să vă felicitați politicienii care au negociat.
Ar trebui să mai adăugăm și faptul că In mod straniu, in tratatul de la Lisabona nu exista nici un astfel de protocol referitor la pedofilie, ceea ce inseamna ca, de fapt, articolul 21 legalizeaza pedofilia ca o forma de “orientare sexuala”!
Directiva cu pricina va mai avea un efect interesant: imaginați-vă comunitățile de diferite orientări ( nu numai religioase ) ca fiind culori, asa încât să scăpăm de orice prejudecată. Să spunem că grupul VERDE are o gradiniță aranjată conform concepțiilor grupului respectiv. Vine cineva din grupul ROȘU și vrea la gradinița cu pricina ( e mai aproape etc etc). Vede decorul zice că nu-l deranjează .. dar după 4 zile reclamă gradinița pentru discriminare! De ce? Pentru că gradinița grupului VERDE are decorul pe care îl are, mesajele pe care le are, deranjante pentru familia copilului din grupul ROȘU. Așa că merge în instanță și câștigă. Că e discriminat. Gradinița comunității VERDE trebuie să-și schimbe decorul și să ajusteze mesajele / orele / poveștile etc.
Absolut aceeași poveste se întâmplă și la o gradinița comunității ROȘU, dar acolo vine cineva din comunitatea ALBASTRU. Cei de la Albastru o pățesc cu cineva de la grupul MARO etc etc etc.
Și tot așa. Pricini și motive intenționat create. Ce obții ? Distrugi nu numai familia (proces aproape încheiat) ci distrugi și comunitățile / grupurile bazate pe puncte de vedere comune, pe valori și principii comune. Ce rămâne? Ceva ce seamană cu o casă goală, sau o casă mobilată minim, fără personalitate dar plină de frică și legi care vor reglementa și de câte ori ai voie să respiri.
Relația cu Dumnezeu/Universul, familia și grupul/comunitatea sunt sursele de putere, de coerență ale ființei umane. Toate au fost atacate. Dumnezeu, Biserica, preoțimea, familia, grupul, comunitatea. Bisericile creștine nu încheie căsătorii bărbat-bărbat, femeie-femeie. Vor sili bisericile să încheie astfel de căsătorii, ca în alte țări. Și asta pentru că suntem indolenți, nu ne informăm și stăm acasă.
Atenție, rămânem fără libertățile fundamentale și puterea trece la politicieni. Căci degeaba scrie în Constituția României și în Carta drepturilor omului că am dreptul să vorbesc ce îmi dictează conștiința dacă vine minoritarul și spune că citând din Biblie îl discriminez…

Am copiat lista cu voturile României pe rezoluția Catani, pe partide, de atunci, siderată fiind de faptul că politicieni care au votat pentru căsătoria lgbt, veneau la televiziuni în țară și se erijau în mari apărători ai familiei tradiționale… Cum vă mint și vă manipulează.

Anunțuri

Medicamente interzise în occident

Atenție! Medicamente interzise în Occident, fiindcă ucid, la liber în farmaciile din România!
De către Redactia – iulie 23, 2016145452
Distribuiți pe Facebook Distribuiți pe Twitter

Din cauza efectelor secundare grave, o serie de medicamente au fost retrase de pe piata în unele țări. Cu toate acestea ele continua sa fie comercializate in Romania.
Piata algocalminului din Romania este estimata la peste 11 milioane de euro anual. Pretul mic l-a transformat in calmantul nr. 1 pentru romani. Un adevarat „medicament al saracului”, spun medicii.
Din aceasta piata, au reusit sa prinda felii importante multe companii farmaceutice care produc algocalmin, dar sub o alta denumire. Agentia Europeana de Evaluare a Produselor Medicale, de recomandarile careia suntem obligati sa tinem cont, nu a restrictionat folosirea algocalminului.
Cu toate acestea, majoritatea tarilor europene l-au interzis de mai multi ani. Studiile au demostrat ca, metamizolul din algocalmin poate provoca o boala fatala, numita agranulocitoza, o boala mortala care debuteaza ca o infectie supra-acuta. Boala distruge celulele din maduva osoasa, altfel spus, tratarea durerilor de cap cu algocalmin duce la distrugerea sangelui.
Mai periculoase decat algocalminul, sustin medicii, sunt calmantele de durere care folosesc in componenta, alaturi de metamizol, o a doua substanta activa.
De departe, Piafenul (metamizol si antispastic) este cel mai riscant de administrat. Altul este Benalgin, un calmant pe baza de matamizol si cofeina. Ambele se vand la liber in farmaciile romanesti, fara niciun fel de restrictii.
Primii care au interzis metamizolul au fost americanii, inca din 1977. Din aceeasi perioada dateaza si decizia statului suedez de interzicere a calmantului.
Azi substanta din care se face „calmantul saracului” din Romania este interzisa in Danemarca si Belgia – unde este trecuta la rubrica otravuri, in Germania si Spania – inca din 1989, in Olanda, Grecia si Irlanda – incepand cu anul 1990. Am luat doar exemple din Europa!!!
Pe lista analgezicelor considerate nocive de occidentali, dar care se folosesc frecvent in Romania, se mai regasesc Dipyrone, Novalgin, etc., medicamente care au la baza substanta denumita noramidopirina metansulfonat sifenilbutazona.
Piroxicamul si Aulinul sunt si ele pe lista neagra a Agentiei Europene a Medicamentului.
Aulinul este un alt medicament care poate ucide si totusi este vandut la liber in farmaciile romanesti. Mai grav, Aulinul este vandut si in formele sale pentru copii (pediatrice) cu toate ca riscul este si mai mare.
Aulinul este interzis in tari precum Spania, Marea Britanie, Finlanda, Turcia, SUA, Australia sau Japonia, deoarece s-a constat ca provoca frecvent, insuficienta hepatica mortala!!! Aulinul este recomandat pentru tratamentul durerii si inflamatiei asociate osteoartritelor, entorselor si luxatiilor,dar in mod special este prescris in cazul durerilor menstruale.
Aulinul se numara printre cele mai cautate si utilizate medicamente in Romania, datorita efectelor sale calmante imediate. Putini insa stiu ca, substanta activa continuta de Aulin, denumita nimesulid, poate fi mortala.
Agentia Europeana de Evaluare a Produselor Medicale a interzis administrarea Aulinului copiilor sub 12 ani. De asemenea, Comisia Europeana a Medicamentului a reluat, spre analiza, nimesulidul, in vederea retragerii sale de pe teritoriul intregii Uniuni Europene.
Aulinul a fost restrictionat chiar si in tara producatoare, Irlanda. Consiliul Irlandez pentru Siguranta Medicamentelor a atras atentia asupra pericolului pe care il prezinta.
– Sprayul pentru astm Isoproterenol, comercializat sub numele de Isuprel, a ucis in anii ’60 in jur de 3500 de pacienti. Cu toate acestea el se comercializeaza in continuare in tara noastra si este prescris in diverse afectiuni ale inimii. Ce medici, ce interese, ce bani sunt in joc?
– Medicamentul Stilbestrola fost dovedit ca poate produce tumori uterine si mamare la femei si a fost scos de pe piata in unele tari europene. In Romania este produs si comercializat de patru companii farmaceutice. Oare medicii care prescriu astfel de „leacuri vindecatoare” sunt prosti, sunt rai sau sunt doar bine platiti?
– In 1970 in tarile dezvoltate au fost scoase de pe piata tranchilizantele Pronap si Plaxin pentru ca produceau moartea nou-nascutilor, in Romania se vand in continuare.
– Thyreotom forte, un medicament pentru suplimentarea aportului de hormoni tiroidieni la pacienti cu hipotiroidie a fost scos de pe piata in Germania in 2005. Pentru ca la romani merge perfect ceea ce este interzis la nemti, medicamentul este in continuare prescris de medicii nostri si se regaseste in farmacii.
– In 1984 ziarul Daily Mail a scris clar faptul ca medicamentul impotriva acneei, Roacutan, medicament care se prescrie si in prezent, a condus la aparitia unor malformatii foarte grave ale nou-nascutilor. Peste 50% dintre mamele care, in timpul sarcinii, au luat Roacutan, au nascut copii malformati!!! Roacutan este prescris in continuare de doctorii romani.
– Zelmac, medicament impotriva afectiunilor digestive, care se vinde in Romania la ora actuala, produs de compania Novartis, a fost scos de pe piata din Germania, in aprilie 2007, desi nici macar nu fusese aprobat inca, a fost folosit ilegal de catre doctori in scopul testarii lui pentru industria farmaceutica.
– Ketotifen,un medicament pentru tratamentul de lunga durata in astmul bronsic alergic sau cu componenta alergica, bronsita alergica si tulburari astmatice a fost scos in 2006 de pe piata in Germania , din cauza efectelor secundare grave la nivelul globului ocular si al rinichilor. In Romania se gaseste in farmacii.
– Terfenadin, antialergic, a fost scos de pe piata in mai multe tari europene. In Romania se gaseste sub denumirea de Histadin, un sirop folosit in tratamentul simptomelor multor afectiuni alergice si in prevenirea si tratamentul reactiilor alergice la transfuzia de sange.
– Methotrexat,de asemenea un medicament impotriva leucemiei, a produs tumori si a dus la anemie grava si ruperea intestinelor. In Romania este comercializat si prescris in reducerea dureriilor si a tumefactiilor articulare.
– Antibioticul Isoniazid duce la distrugerea ficatului. Acesta este comercializat in Romania .
Cu ceva timp in urma Dr. Scott Reuben, angajat al companiei farmaceutice Pfizer – cea care produce de exemplu, „minunata” Viagra, a declansat cel mai mare scandal de falsificare din istoria medicinei, recunoscand ca, timp de 13 ani, avea sarcina de a falsifica rezultatele studiilor si cercetarilor, pentru ca produsele farmaceutice ale companei sa aiba un succes mai mare pe piata.
In calitate de colaborator al biroului de presa al Companiei Pfizer , el a publicat de nenumarate ori in reviste medicale de specialitate, articole fara niciun dram de adevar.

17-YEAR-OLD TEENAGER SUES HIS PARENTS FOR BEING BORN WHITE white guilt

white-guilt (1)
St-Louis, MO | Un bărbat de 17 ani întreprinde unul dintre cele mai controversate procese din istoria țării, în timp ce își dă în judecată propriii părinți biologici pentru că s-au născut albi.
Anthony Dwight, în vârstă de 17 ani, susține că a suferit întreaga sa viață din cauza rușinii de a se naște în alb.
„Când eram copil, aș petrece ore întregi în duș, încercând să-mi spăl albul de pe piele, dar nu ar dispărea niciodată”, își amintește dureros.
„Nu există deja oameni albi pe această planetă? Nu am suferit destul suferințe, rasism și opresiune în această lume? „, A întrebat reporterilor.
Părinții lui admit că au fost complet șocați când au aflat că fiul lor a angajat un avocat împotriva lor. „Vrem doar sa incheiem acest nonsens si vrem ca el sa se intoarca acasa. Te iubim indiferent de culoarea pielii tale”, a pledat-o pe mama sa pe camera.
Părinții lui admit că au fost complet șocați când au aflat că fiul lor a angajat un avocat împotriva lor. „Vrem doar sa incheiem acest nonsens si vrem ca el sa se intoarca acasa. Te iubim indiferent de culoarea pielii tale „, a pledat mama sa pe camera.
Vina albă
Avocatul tânărului Robert Hoffman susține că clientul său a suferit o suferință psihologică severă, simptome de depresie și tendințe suicidare din cauza a ceea ce el a numit „povara privilegiului alb”.
„Clientul meu nu a ales să trăiască o astfel de viață. De ce ar trebui să suporte povara sutelor de ani de sclavie și rasism, pentru că părinții lui au avut dorința egoistă de a aduce un alt copil alb în această lume „, a declarat el judecătorului.
„Din cauza nivelului de suferință psihologică a clientului meu, cerem părinților săi să plătească toate cheltuielile necesare pentru a-și schimba statutul rasial, inclusiv tratamente pentru colorarea pielii”, a adăugat el.
Anthony Dwight, care intenționează să-și schimbe numele în Jamal Freeman, cere părinților săi să plătească pentru tratamentul de colorare a pielii de 20.000 de dolari pe care trebuie să-l transforme în culoarea pielii în „negru închis”, a declarat el reporterilor.
Avocatul său a susținut în instanță că 20.000 de dolari sunt un preț scăzut de plătit pentru a schimba pozitiv viața acestui tânăr, având în vedere tendințele suicidare ale clientului său și „senzația profundă de rușine și disperare” pe care a avut-o clientul de la naștere.

http://worldnewsdailyreport.com/17-year-old-teenager-sues-his-parents-for-being-born-white/white-guilt (1)


Sursa: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=126862274613102&set=a.108496393116357.1073741828.100018679907548&type=3
Dragi prieteni, va prezint o persoana cu adevarat deosebita, doamna Agueda Bañón, purtătorul de cuvânt al Primăriei Barcelonei [spokesperson pentru primarie].
Dânsa este cunoscută pentru multe activități comunist-progresiste, fiind o prințesă iberă a activismului destructivist.
Să lăsăm neologismele.
În poză doamna se pişă pe jos ca să arate că sprijină femeile şi că sancționează misoginismul lui Donald Trump.
Cel puțin asta a zis ea.

„Esta es Agueda Bañón, la nueva directora de comunicación del ayuntamiento de Barcelona contratada por Ada Colau.“
Acesta este Agueda Bañón, noul director de comunicare al consiliului municipal din Barcelona, angajat de Ada Colau
Surse: https://t.co/0khVwdbaET

Manipularea sau fereastra Overton

Manipularea pentru to(n)ți sau Fereastra Overton
Publicat pe 22 Septembrie, 2014 de mediocruladevarat
besogon-overton-window

Cred că am pomenit de mai multe ori un banc despre homosexualitate, dar îndrăznesc să-l mai repet.

Un bătrân, abia ținându-se pe picioare, vine grăbit la serviciul pașapoarte.
– Vreau pașaport în regim de urgență, ca să plec cât mai repede din țară.
– Păi n-aveți nevoie de pașaport în Europa.
– Europa e prea aproape… vreau să mă duc la capătul lumii.
– Da’ de ce?
– Nu sunt de acord cu politica față de homosexuali!
– Cum așa?
– Pe vremea lui Antonescu îi împușcau. Gheorghiu-Dej îi băga la pușcărie. Ceaușescu îi închidea la balamuc. Acum, după revoluție, i-au lăsat în pace și le-au dat drepturi.
– Și-atunci?
– Mi-e teamă să nu devină OBLIGATORIU…

Nu o dată mi-a trecut prin minte gândul că e PREA adevărat ca să nu aibă și un substrat teoretic.
Zilele trecute l-am auzit pe celebrul regizor și actor rus Nikita Mihalkov, prezentând în emisiunea lui, Besogon TV, teoria FERESTREI OVERTON, considerată prototipul tehnologiei manipulării opiniei publice. Teorie care îmi confirma bănuiala despre substratul bancului de mai sus.

Iată, în continuare, o traducere, cu unele adaptări pentru limba română.

V-am promis să vă prezint tehnologia folosită pentru a face lumea să se obișnuiască cu ceea ce, în mod normal, e IMPOSIBIL să poată accepta. Tehnologia „sădirii” în conștiința umană a ceea ce, aparent, nu poate fi inclus. Din păcate… se poate.

Se numește FEREASTRA OVERTON.

Joseph P. Overton (1960-2003), prim vice-președinte al Centrului pentru Politici Publice (la Mackinac Center), a formulat această teorie, care i-a primit numele postum, în urma unei catastrofe aviatice.

În conformitate cu FEREASTRA OVERTON, pentru fiecare idee sau problemă, în societate există o așa-numită fereastră de oportunități. În cadrul acestei ferestre, ideea poate (sau nu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată, se poate încerca legalizarea ei. Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o fază de NECONCEPUT, complet străină moralei publice, total respinsă, până la faza de POLITICĂ CURENTĂ, care e deja discutată pe larg și adoptată de conștiința populară și susținută prin lege.
Nu e o spălare a creierului ca atare, ci o acțiune mult mai subtilă…

Să abordăm ceva cu totul de neînchipuit.
Să ne imaginăm, de exemplu, legalizarea canibalismului, dreptul oamenilor de a se mânca reciproc. Destul de dur, nu?
E evident că în prezent, în 2014, nu e posibilă desfășurarea unei propagande pro-canibalism, deoarece societatea ar exploda. Asta înseamnă că problema legalizării canibalismului se află la stadiul de oportunitate ZERO a ferestrei.

Acum vom simula modul în care ideea de NECONCEPUT va fi implementată, trecând prin toate etapele ferestrei de oportunități.
Astfel, subiectul va deveni nu doar acceptabil, ci chiar obligatoriu.

Tema canibalismului e încă dezgustătoare și absolut inacceptabilă în societate. A discuta acest subiect în presă sau într-o companie decentă e indezirabil. Ca atare, prima mișcare a FERESTREI OVERTON e mutarea subiectului canibalism din domeniul de NECONCEPUT în cel RADICAL.

Ne bucurăm de libertatea de exprimare, nu-i așa? Avem democrație… De ce să nu vorbim despre canibalism? Oamenii de știință, în principiu, au dreptul să vorbească despre orice – pentru ei nu există subiecte interzise, ei trebuie să studieze toate temele. Și dacă așa stau lucrurile, atunci putem organiza un simpozion etnologic cu tema „Ritualuri exotice ale triburilor din Polinezia”. Vom aborda istoria subiectului, îl vom introduce în circuitul științific și vom obține opinii autorizate despre canibalism.
Putem, deci, discuta despre canibalism și rămâne, în același timp, în limitele respectabilității științifice.

FEREASTRA OVERTON s-a mutat. A fost deja determinată revizuirea pozițiilor, asigurând astfel trecerea de la atitudinea intransigentă, de respingere, a societății, la o atitudine mai pozitivă.
Concomitent cu discuția pseudo-științifică, TREBUIE să apară undeva „Societatea Canibalilor Radicali”. Chiar dacă vor fi prezenți doar pe internet, „Canibalii Radicali” vor fi observați și menționați de toate mass-media relevante.

Rezultatul primei mișcări a FERESTREI OVERTON:
– tema inacceptabilă a fost introdusă în circulație, tabu-ul a fost „desacralizat”, a fost distrus caracterul univoc al problemei și s-au creat „tonuri de gri”.

Următorul pas al FERESTREI OVERTON mută tema canibalismului din domeniul RADICAL în cel POSIBIL. În acest stadiu continuăm să cităm „oamenii de știință”. Nu ne putem permite respingerea cunoștințelor despre canibalism… Oricine ar refuza să discute această temă, ar trebui înfierat drept bigot și ipocrit.
Condamnând bigotismul, trebuie să găsim un nume elegant canibalismului.
Nu mai există canibalism! Acum se numește, de exemplu, „antropofagie”. Dar termenul în cauză va fi, curând, înlocuit din nou, considerând această definiție drept jignitoare. Scopul inventării noilor denumiri e devierea problemei de la esența ei, ruperea formei de conținut, privarea adversarilor ideologici de cuvânt. Canibalismul se transformă în „antropofagie” și apoi în „antropofilie”, la fel cum un criminal își schimbă numele și pașapoartele.

În paralel cu jocul numelor, are loc crearea unui precedent de referință – istoric, mitologic, contemporan sau pur și simplu inventat, dar cel mai important – legitimant.

Obiectivul principal al acestei etape, cel puțin parțial, e de a scoate mâncarea cărnii de om de sub incidența penalului. Eventual, prin găsirea unui exemplu în istorie. După ce a fost găsit precedentul legitim, apare posibilitatea de a muta FEREASTRA OVERTON din spațiul POSIBIL în domeniul RAȚIONAL.

„Dorința de a mânca carne de om e înscrisă în genele omului și e, deci, naturală”
„Uneori, să mănânci un om e necesar, există circumstanțe determinante”
„Există oameni care doresc să fie mâncați”
„Antropofilii au fost provocați”
„Gustul fructului oprit e mereu dulce”
„Omul are libertatea de a-și rezolva singur problemele”
„Nu ascundeți informațiile, astfel ca fiecare să poată decide dacă e antropofag sau antropofil”
„Are antropofilia aspecte negative? Există vreo dovadă?”
ș.a.m.d.

(Observați cum decurge procesul și suprapuneți-l peste evenimentele pe care le-ați trăit în ultimii 30, 20 sau 10 ani…)

În conștiința comunității se creează în mod artificial „câmpul de luptă” pentru această problemă.
(Acum se trece de la RAȚIONAL la POPULAR.)
În scopul popularizării temei canibalismului, ea trebuie să fie susținută de mesaje populare, „asezonată” cu personalități istorice și mitologice, și dacă e posibil, cu personalități media contemporane. Antropofilia pătrunde masiv la știri și în talk-show-uri. Oamenii sunt mâncați în filme de largă distribuție, în versurile cântecelor și în clipuri video.

Una din tehnicile folosite se numește „Uită-te în jur”:
– „n-ați știut că unul dintre cei mai cunoscuți compozitori e …antropofil???”
– „unul dintre cei mai celebri scenariști polonezi a fost toată viața antropofil, a fost chiar cercetat pentru asta. Unde e democrația?”
– „câți au zăcut prin balamucuri?”
– „câte milioane au fost deportați și li s-a retras cetățenia?”
– „ce părere aveți despre clipul „Eat me baby” al lui Lady Gaga?” 😉

Tema aflată în prelucrare se aduce în top și începe să fie reprodusă în mod autonom în mass-media, show-business și politică.

Pentru justificarea subiectului, suporterii legalizării uzează de imaginea umanizată a criminalilor, creându-le o aparență pozitivă, prin intermediul argumentelor care bagatelizează faptele lor criminale.
De exemplu:
– „doar sunt oameni care creează… ce dacă au mâncat?”
– „ei își iubesc sincer victimele – mănâncă, deci iubește”
– „antropofilii sunt victime ei înșiși – viața i-a obligat, așa au fost educați”
– etc., etc.

Asta, pe de altă parte, e „sarea și piperul” manipulatorilor din talk-show-uri:
– „Vă vom povesti despre o tragică poveste de dragoste – el voia s-o mănânce, iar ea dorea doar să fie mâncată. Cine suntem noi, să-i judecăm? Poate că asta e adevărata dragoste. Cine vă credeți, ca să vă opuneți iubirii?”

Începe să vă „sune” cunoscut?

Trecerea la etapa a cincea se face atunci când tema s-a „încins” și se poate muta din categoria POPULARĂ în cea a POLITICii CURENTE.
Începe pregătirea bazei legislative. Grupuri de lobby, aflate în preajma puterii, se consolidează și ies din umbră. Sunt publicate sondaje care, chipurile, confirmă marele procentaj al susținătorilor legalizării canibalismului. În conștiința publică se introduce o nouă dogmă – „interdicția interzicerii canibalismului”. E un simbol al liberalismului – toleranța ca o interdicție a interzicerii tabu-urilor, interzicerea prevenirii și corecțiilor abaterilor dăunătoare pentru societate.

În timpul acestei ultime etape, societatea e deja „zdrobită”.
Se adoptă legi care schimbă (distrug) normele existenței umane. Tema se „rostogolește” inevitabil către școli și grădinițe. Asta înseamnă că următoarele generații vor crește lipsite complet de șanse de supraviețuire.

Așa s-a întâmplat și cu legalizarea pederastiei – acum „ei” pretind să fie numiți GAY.
Acum, sub ochii noștri, Europa încearcă legalizarea incestului și a eutanasierii copiilor.

FEREASTRA de oportunități descrisă de OVERTON se „mișcă” mai ușor într-o societate tolerantă. Într-o astfel de societate fără idealuri, nu există o delimitare clară între bine și rău.

– Vreți să vorbiți despre faptul că mama dumneavoastră e o târâtură?
– Vreți să publicați un articol despre asta?
– Să cântați un cântec?
– Să demonstrați, la urma urmei, că a fi târâtură e normal și chiar necesar?
E exact tehnologia descrisă mai sus și se sprijină pe libertinaj.

Dacă nu există tabu-uri, nu există nimic sacru.
Există așa-numita libertate de exprimare, transformată în libertatea de dezumanizare. Sub ochii noștri se elimină ultimele obstacole ce protejează societatea de auto-distrugere. Acum, calea e deschisă.

Crezi că nu vei reuși să schimbi nimic de unul singur? Ai perfectă dreptate. Singur, omul nu poate nimic…
Dar, personal, ești obligat să rămâi Om. OMUL e capabil să găsească o soluție oricărei probleme. Și ceea ce nu vei putea de unul singur, vor reuși oamenii uniți de o idee comună.

Uită-te în jur…

sursa

Gomora

Omul care planta copaci – un exemplu pentru fiecare dintre noi

Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o
amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat.
Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti, în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală.

Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase.

La un moment dat, mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă.

Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie.

Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele în acest climat de o duritate excesivă atât iarna cât şi vara, ajung, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi apoi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, lupta generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă.

Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi a răsturnat pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr, văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invita să-l însoţesc dacă nu aveam altceva mai bun de făcut.

Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el. El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.

După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, la care mi-a răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte.

Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar işi pierduse unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare.

Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi.

În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem.

Ieşit din război, m-am trezit în posesia unei minuscule prime de demobilizare, plin de dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“.

Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că, la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.

Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice – am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.

Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă.Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi.

Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul XX, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştiase şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de neconceput. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată?

Începând din 1920, n-a trecut niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.

Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el s-a manifestat într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul…

În 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani – se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor.

În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţară multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.

Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu era degeaba prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu …

Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci.

Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur – adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această munca de ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii de copaci li le-ar fi putut oferi.

Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si fu abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din 1939, cum ignorase şi războiul din 1914.

L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi.

Am avut nevoie de un nume de sat pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană: erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea: situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi: era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, caci era deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri.

Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos.

Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă.

Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.

Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.

Autor JEAN GIONO

Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO a dorit ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el.

Impresionantă poveste, şi nu e poveste. Când mă gândesc cum au fost ciopârţite dealurile noastre… Nici ciobanii şi nici noi, când urcăm pe munte nu ne aplecăm să punem câteva seminţe în pământ… Efortul nu ar fi extraordinare, roadele s-ar vedea însă.

%d blogeri au apreciat asta: