Scenariu pentru un viitor minunat

Recent mi-a atras atenția pe FB o postare referitoare la recenzia lui Wolfgang Streeck a cărții Europe’s Orphan: The Future of the Euro and the Politics of Debt scrisă de Martin Sandbu. Pentru cei care doresc să citească recenzia, dar nu cunosc engleza, postez mai jos traducerea respectivului articol (http://www.lrb.co.uk/v38/n07/wolfgang-streeck/scenario-for-a-wonderful-tomorrow):

 

Europa se prăbușește, distrusă de fanii săi cei mai devotați, germanii. În vara anului 2015, după ce i-au umilit pe greci, îndesând cu forța în gâturile lor încă un dictat de reformă, Angela Merkel a început un nou joc, cu scopul de a distrage atenția de la dezastrul economic și politic la care a ajuns uniunea monetară. Schimbările bruște ale politicii nu sunt ceva nou pentru Merkel, care este cel mai bine descrisă ca fiind un politician postmodern cu un dispreț premodern, machiavelic atât pentru cauze, cât și pentru oameni. După ce a făcut ca partidul său să adopte o platformă radical neoliberală, de dereglementare și anti-muncă în 2003, ea abia a scăpat de înfrângere doi ani mai târziu, ajungând la mâinile lui Gerhard Schroeder. Când a devenit cancelar, a folosit echipa ei și Marea coaliție cu Partidul Social Democrat (SPD) post-Schroeder pentru a curăța propriul partid de neoliberalism și neoliberali, și pentru a-l social-democratiza ajungând de nerecunoscut. În 2011, după accidentul nuclear de la Fukushima, care a avut o acoperire extinsă în mass-media din Germania, lui Merkel, ulterior cunoscută ca Atomkanzlerin, i-a luat nu mai mult de câteva zile pentru a ordona închiderea imediată a opt centrale nucleare și de a iniția o legislație care să pună capăt total generării de energie nucleară până în 2022 cel târziu. Acest lucru a durat doar câteva luni, când după multă politică de arm-twisting [NT: arm-twisting = utilizarea de amenințare, constrângere, sau alte forme de presiune și de convingere pentru a-și atinge scopul], a obținut ca Bundestag-ul să abroge eliminarea progresivă a energiei nucleare, trecută în parlament de coaliția roșu-verde în 2001, și să extindă licențele de funcționare a centralelor nucleare din Germania în medie cu zece ani.

Anul trecut, criza refugiaților i-a oferit lui Merkel o altă oportunitate de a demonstra cât de repede poate schimba direcția. Încă o dată, mass-media a influențat-o în luarea deciziilor, la fel cum o va face câteva luni mai târziu, când videoclipuri smartphone cu agresiunile din Ajunul Anului Nou la Gara Centrală din Köln au declanșat un alt viraj de 180 de grade în politicile ei. În luna iulie un eveniment de PR, parte a unei campanii guvernamentale pentru a încuraja membrii cabinetului să se întâlnească cu cetățeni obișnuiți și să le asculte ideile, a mers prost. Unul dintre tinerii invitați să participe la un „dialog” cu Merkel asupra mediului, fiica de 14 ani a unor solicitanți palestinieni de azil, în mod neașteptat s-a plâns în fața camerelor de televiziune că familia ei, care locuia în Germania de patru ani, ar putea fi trimisă înapoi în Liban în orice moment. Ea a întrebat, într-o germană impecabilă, de ce nu i s-a permis să rămână în Germania „să se bucure de viață ca toți ceilalți”. Merkel a spus ceva de genul, „nu îi putem lua pe toti, atât de mulți cât ne-am putea dori”. Fata a început să plângă. Neștiind ce să facă, Merkel a început mângâie capul copilului cu o expresie neajutorată pe față. Rezultatul a fost indignarea larg răspândită pe media socială. Câteva luni mai târziu, autoritățile au anunțat familia fetei că pot să rămână în Germania timp de cel puțin încă un an.

Elita a fost convinsă că publicul german nu s-ar putea acomoda cu imagini, cum ar fi cele ale junglei din Calais. Zi de zi mass-media, care a incitat frenetic prin Facebook si Twitter, a acuzat Franța și Marea Britanie de a refuza migranților, pline de indiferenţă, drepturile omului. Apoi, în luna septembrie, publicarea fotografiei copilului sirian mort, Alan Kurdi, a forțat liderii politici din întreaga lume la activități febrile, dar simbolice. Printre germani se credea în mare măsură că moartea băiatului a fost din vina „Europei” în ansamblu, inclusiv Germania. Între timp, refugiații s-au adunat în număr tot mai mare la gara centrală din Budapesta, ceea ce a produs un alt set de imagini puternice; majoritatea acestor refugiați părea să se îndrepte spre Germania.

Un politician maestru ca Merkel nu ar lăsa niciodată o criză puternică să se irosească. Nu doar relatările media despre suferințele migranților au determinat-o să invite refugiații din Budapesta să vină în Germania, fără acte necesare și fără întrebări. Ceea ce Merkel a denumit „a arată o față prietenoasă într-o situație de urgență”, a fost menit să îi facă de rușine pe cei care, în timpul crizei euro, s-au bucurat de desenele animate cu Merkel și ministrul său de finanțe, Wolfgang Schäuble, în uniformă nazistă. Prin deschiderea graniței germane, în timp ce granițele franceze și britanice au rămas închise, Merkel putea spera să recâștige ascendentele morale deținute atât de mult timp de către cei care acuzau guvernul german de sado-monetarism, sau chiar mai rău.

Un alt factor a fost piața insuficientă a forței de muncă, inclusiv în principala circumscripție electorală a lui Merkel, cu care s-au confruntat angajatorii germani, mai ales după introducerea unui salariu minim legal, pe care  a fost forțată Merkel să o facă de către partenerul său de coaliție, SPD. Zvonuri răspândite în presa germană susțineau că refugiații sirieni în special, mulți dintre ei ar avea gradații în inginerie și medicină, că au tot felul de aptitudini. Institutul german de cercetare economică a prezis un nou Wirtschaftswunder  [NT: miracol economic], în timp ce angajatorii au promis să investească masiv în formarea numărului, probabil mic, de imigranți mai puțin calificați. Toată lumea a presupus că majoritatea, dacă nu toți refugiații și solicitanții de azil – o distincție pierdută în scurt timp în entuziasmul general – ar rămâne în Germania, pentru o lungă perioadă de timp, dacă nu pentru totdeauna. Pentru Merkel, care în octombrie 2010 clama că „abordarea multikulti a eșuat, a eșuat categoric” acest lucru nu mai era o problemă. De fapt, aceasta a devenit o soluție: în prima jumătate a anului 2015, mai multe studii au indicat că măsurile costisitoare luate timp de un deceniu de Merkel, de regulă pentru a induce familiilor germane să aibă mai mulți copii, nu au avut aproape nici un efect. La începutul acelei veri, pentru a evita ceea ce a fost perceput ca o criză demografică la orizont, Merkel i-a întrunit cei mai apropiați consilieri ai săi pentru a testa starea de spirit în partid și în rândul publicului larg cu privire la legislația imigrației, dar a întâmpinat o rezistență fermă.

Budapesta a fost ceea ce grecii antici au denumit kairos – un moment norocos când un număr de păsări sunt poziționate în așa fel încât pot fi ucise cu o singură piatră. Arta de a guverna, ca întotdeauna cu Merkel, are politici cu atuuri. „Arătând o față prietenoasă” ar face posibil ca Grupul Verzilor la alegerile viitoare, în 2017, să facă ceea ce conducerea lor a dorit de mult timp să o facă, dar niciodată nu a îndrăznit: să intre într-un guvern de coaliție cu creștin-democrații. Merkel a acționat exact așa cum a făcut-o cu privire la reforma neoliberală în 2005 și energia nucleară în 2011: rapid, pe cont propriu, și fără să piardă timp dând explicații. Exact așa cum a făcut-o atunci când a ordonat Energiewende ( „tranziție energetică”), în timp ce legea de prelungire a duratei de viață a centralelor nucleare era încă în cărți (mai multe companii de furnizare de energie au dat in judecată pentru daune), ea a contat pe partidele de opoziție din Bundestag – Linkspartei și Verzii – pentru ca să nu se pună întrebări incomode, și să fie constrânși. Membrii partidului ei nu s-au putut plânge: ei au fost puși la colț de aprobarea SPD a poziției lui Merkel și de dorința lor de a nu aduce prejudicii liderului lor. Încă o dată, o decizie „care va schimba țara noastră”, așa cum Merkel însăși a spus, a fost făcută fără să aibă loc un proces democratic sau, dealtfel, să fie îndeplinite formalitățile constituționale. Atunci când Merkel a declarat granițele germane deschise, nu a existat nici o decizie a Guvernului în acest sens și nici o declarație oficială în Bundestag. Din moment ce opoziția nu a cerut, ceea ce Merkel știa că nu o va face, nimeni nu știe nici în ziua de azi ce fel de ordine, legale sau nu, de către cine și când, au fost date poliției. Ministerul de Interne încă refuză solicitările unor cadre de conducere (inclusiv fostul președinte al Curții Constituționale, care pregătește un aviz juridic cu privire la această problema pentru guvernul bavarez), pentru a avea acces la decretul ministerial care ar fi trebuit transmis autorităților de frontieră.

Au existat motive întemeiate pentru a pune întrebări. Refugiații, mai mult de un milion, care au sosit în Germania în 2015, toți au ajuns din țări terțe sigure. În temeiul dreptului german și european, ar fi trebuit ca ei să fie înregistrați în țara în care au intrat în Uniunea Europeană și, apoi, să aștepte să li se atribuie o rezidență legală într-un stat membru. Merkel pare să fi decis că poate să nu țină cont de toate acestea. Atunci când cineva s-a plâns că acest lucru a fost atât un test de stres enorm asupra societății germane, cât și un proiect de inginerie socială gigant, Merkel a anunțat regește că dacă ar trebui să își ceară scuze pentru „că arată o față prietenoasă”, „atunci aceasta nu este țara mea” – o declarație extraordinară pentru un lider ales în mod democratic. De fapt, după cum a demonstrat Energiewende, ea de ceva timp nu guvernează ca un lider parlamentar, ci ca un președinte cu puteri pentru situații de urgență. De câtva timp, la întrebări privind înțelepciunea politicii ei de imigrare cei din anturajul ei – care în acest caz, include toate partidele din Bundestag – răspund susținând că opoziția pur și simplu „a jucat pe mâna dreaptei”, un instrument retoric puternic în Germania. Pana la evenimentele din Köln, îngrijorarea în legătură cu tratarea de către guvern a crizei refugiaților a fost suprimată în mod eficient.

În perioada dintre septembrie și ianuarie, ministrul de interne al lui Merkel a fost pus pe tușă deoarece Merkel a guvernat direct, folosind apariții publice – conferințe de presă, talk show-uri și convenții de partid – ca să cultive sprijinul celor din societatea germană care au văzut afluxul de refugiați ca o oportunitate de a demonstra lumii noua atitudine prietenoasă a țării lor. Merkel nu a fost departe de patosul naționalist stil Obama, folosindu-l în conferința sa anuală de presă din vară, la 31 august, când ea a spus compatrioților ei: „Germania este o țară puternică … Am făcut atât de multe lucruri, o putem face și pe asta. Noi putem face acest lucru, și în cazul în care ceva se pune în calea noastră, trebuie să se treacă peste obstacol.” Timp de șase luni, ea a evitat toate controalele constituționale și bilanțurile, bucurându-se de elogiile cu care o potopeau, printre altele revista Time, care a declarat-o Personalitatea Anului 2015. S-a discutat despre candidatura ei pentru Premiul Nobel pentru Pace, și chiar și Ziua Holocaustului, la 27 ianuarie s-a transformat într-un Merkelfest atunci când invitat fiind în Bundestag, un scriitor austriac care a supraviețuit Holocaustului a declarat audienței că „această țară, care în urmă cu optzeci de ani a fost responsabilă pentru cele mai grave crime ale secolului, a câștigat astăzi aplauzele lumii, datorită frontierelor sale deschise.”

*

Ce putem spune despre Europa? Și de ce insist atât de mult asupra crizei refugiaților, când se presupune că voi discuta despre o carte privind criza euro? Răspunsul este că politica de imigrare a lui Merkel oferă o lecție practică la ce se pot aștepta alte țări din partea Germaniei, atunci când acționează pe plan european. Așa cum Statele Unite văd lumea ca pe un câmp de joc extins pentru politica sa economică internă, într-adevăr Germania a ajuns să considere Uniunea Europeană ca o extensie a sa, și că ceea ce este potrivit pentru Germania este, prin definiție, bun pentru toți ceilalți. În fond nu este nimic imoral în asta; într-adevăr, germanii cred în supremația lor morală, deoarece identifică controlul lor asupra Europei, cu un post-naționalism înțeles ca fiind anti-naționalism, care, la rândul său, este înțeles ca fiind lecția chintesență a istoriei germane. Asemenea cu SUA, elitele germane consideră în mod colectiv ca de la sine înțeles că punctele lor de vedere sunt naturale și rezonabile pentru lumea lor dinafară, și sunt nedumeriți de faptul că cineva ar putea să vadă lucrurile altfel decât ei. Poate că dizidenții suferă de deficiențe cognitive și trebuie să fie educați de Schäuble în clasă Eurogrup?

O problema cu autoîndreptățirea hegemonică este că îi împiedică pe autoîndreptățiți să vadă că ceea ce ei consideră de la sine înțeles ca fiind moral, este insuflat de auto-interes. Interesul propriu al industriilor de export din Germania, de exemplu, stă la baza identificării de către Germania a „ideii europene” cu moneda unică europeană. Problema este exacerbată de faptul că interesul național, care este în mod greșit văzut ca fiind identic cu interesul tuturor ființelor umane raționale, în Europa și în afara acesteia, este în mod necesar modelat de interesul politic al guvernului și de blocul său social dominant în păstrarea puterii lor. Acest lucru pune țările periferice la bunul plac al jocurilor de putere naționale și al etnocentrismelor morale și semantice ale țărilor din centru, care sunt greu de descifrat pentru cei din afară – în special cu un lider postmodern ca și Merkel, care, liberă de angajamente de fond și de constrângeri constituționale, a perfecționat arta de a rămâne la putere prin intermediul unor schimbări imprevizibile ale cursului politicilor ei.

Pe măsură ce criza refugiaților s-a desfășurat, Europa a fost târâtă în ​​cotiturile și întoarcerile complicate ale politicii interne germane. Merkel a informat de început o națiune germană uimită că a devenit „imposibilă în secolul 21” controlarea frontierelor naționale și a întărit asta criticând în mod agresiv guvernul maghiar pentru pregătirea de închidere a granițelor sale. După Köln, desigur, închiderea bruscă a frontierelor a devenit din nou posibilă, iar Ungaria a reapărut ca un model pentru restul Europei, în special pentru Grecia, care a fost amenințată de Germania cu excluderea din spațiul Schengen în cazul în care nu își etanșează granițele sale. Legea germană interzice, sau i se spune de către guvernul german să interzică, returnarea unor așa-ziși imigranți imediat după ce și-au exprimat dorința de a solicita azil. Așa că Merkel a trebuit să îi determine pe greci, și Europa în ansamblul său, să respecte acest principiu, ca nu cumva alegătorilor germani pro-imigrație să le miroasă a șobolan care se îndreaptă în direcția lor. Sarcina de a menține migranții departe de Europa a revenit Turciei, care ar trebui să pună capăt traficului ilegal de migranți în Grecia – o țară, asta este, al cărei istoric privind drepturile omului sugerează că poate să nu fie deosebit de atentă atunci când este vorba de sirieni sau de orice alți refugiați. Desigur, cooperarea Turciei a avut un preț, și deși Merkel, care în trecut s-a opus ferm aderării ei la UE, acum, schimbând din nou direcția și vorbind în numele Europei în ansamblul său, i-a promis lui Erdoğan să accelereze negocierile de aderare ca recompensă pentru împiedicarea refugiaților sirieni, pe care ea i-a invitat să vină în Germania, să intre în Grecia. Atunci când Turcia a cerut și bani, Merkel a ales să vadă acest lucru ca o chestiune de „solidaritate europeană”, la fel ca și finanțarea noii agenții de protecție a frontierelor UE, Frontex, care patrulează în largul coastelor grecești și italiene. Granițele europene devin frontiere germane, și implicit Europa devine Germania. Până la jumătatea lunii februarie, navele de război germane aflate sub comanda NATO patrulau în Marea Mediterană, cu scopul de a intercepta migranți și de a-i întoarce în Turcia. Din moment ce navele de război NATO nu sunt nici europene, nici germane, chiar dacă acestea sunt nave de război germane, cei interceptați pot fi trimiși înapoi, fără ca instanțele germane sau verzii germani să intervină.

Așa că imigrația s-a „europenizat” din nou în timp ce Europa a devenit mai „germanizată” decât oricând. Cea mai mare prioritate pentru Merkel este să evite să închidă granița Germaniei, așa cum Danemarca și Suedia le-au închis pe ale lor: granițe închise nu dau bine la imagine și i-ar putea face pe alegătorii germani să se întrebe dacă merită să plătească pentru Europa de vreme ce trebuie să se oprească la frontieră atunci când merg în vacanță. Mai mult decât atât, companiile germane au început să se plângă că sfârșitul Schengen ar costa miliarde de euro, din cauza timpului pierdut la frontierele interne ale Europei, precum și zeci de mii de locuri de muncă. Chiar și așa, germanilor a trebuit să li se ofere un motiv ca să creadă că numărul de imigranți care vin în Germania va scădea. Statele membre UE trebuie, prin urmare, să fie de acord să preia o parte din imigranții invitați de Germania, chiar dacă acestea nu au fost consultate în prealabil de Merkel atunci când a făcut oferta. Numărul de migranți poate să nu aibă nici-o limită superioară, sau Obergrenze, un termen asupra căruia mașina de PR Merkel a aruncat anatema, ceea ce, în consecință, a ajuns să semnifice în discursul public german Fremdenfeindlichkeit (xenofobie, sau chiar rasism). Este dificil, cu toate acestea, pentru țările membre să se angajeze într-o proporție definită pentru un număr total nedefinit de migranți. După refuzarea cotelor de către grupul de la Visegrád – Visegrád reprezentând alianța dintre patru țări din Europa Centrală, Republica Cehă, Polonia, Slovacia și Ungaria – a urmat refuzul Ungariei, iar politicienii germani au început să amenințe Polonia, dintre toate țările, cu pedepse financiare dacă nu se aliniază la stilul german de „solidaritate europeană”.

Cea mai recentă schimbare de direcție a lui Merkel, cu alegeri critice iminente în trei landuri, a fost anunțată într-un discurs la o conferință a partidului CDU din data de 30 ianuarie, când a subliniat faptul că „protecția în temeiul Convenției de la Geneva este pentru moment limitată la trei ani.” Refugiații trebuie să înțeleagă că statutul lor este unul temporar, a spus ea. Adresându-se lor cu „Tu”, în loc de mai formalul „Dumneavoastră”, Merkel a continuat: „Ne așteptăm ca, atunci când pacea va reveni în Siria și ISIS din Irak să fi fost învins, tu te vei întoarce în patria ta, cu abilitățile pe care le-ai primit aici”. De vreme ce acest lucru a fost conceput pentru a calma opoziția crescândă la imigrație și, probabil, pentru a îi descuraja pe unii dintre așa-zișii imigranți, în schimb nucleul de susținători ai Willkommenskultur poate întări speranțele lor cu privire la faptul că în Germania refugiaților, după trei ani, li se acordă în mod normal un drept de rezidență pe durată nedeterminată, și doar un mic număr este trimis înapoi în țările lor de origine, și doar după proceduri judiciare îndelungate se decide că nu au justificări pentru a rămâne.

Rezultatul tuturor aceste echivocuri, al dublului discurs al lui Merkel, al acestui mix greu de deslușit de interese personale și sentimentalism, este o imensă mizerie politică și instituțională cauzată de impunerea Europei a politicilor germane deghizate în politici europene, la care se induce presupunerea că nu există nici o alternativă. Aceasta include o restructurare a poporului prin intermediul imigrației, nu doar în Germania, la care s-ar putea ca economic și demografic să fie oportun, dar și în alte țări europene la care categoric nu este. Rezultatul este o creștere rapidă a sentimentului anti-german sub forma unui sentiment anti-european, nu numai în rândul elitelor politice, ci și cel mai puternic în electorat.

Devastarea s-a abătut de asemenea și asupra Uniunii Economice și Monetare (UEM): soluții europene impuse de Germania au dus la un dezastru economic și politic. În ceea ce privește imigrația, mulți oameni din întreaga Europă fac apel acum pentru o mai mare autonomie națională privind politica economică, inclusiv politica monetară. Există mai multe discuții decât oricând înainte de un „Plan B” pentru euro, în cazul în care încercările Franței și Italiei pentru a forța Germania și aliații săi într-o soluție europeană non-germană la criză nu reușesc. Noua „întrebare europeană” este dacă singura modalitate de a proteja Europa de bufoneriile unui cancelar german și de regulile ei personale din ce în ce mai multe este să desființeze reglementările centralizate europene precum Dublin și Schengen, împreună cu moneda euro.

*

Acesta este momentul în care, în cele din urmă, apare cartea excentrică și zgândăritoare a lui Martin Sandbu. Argumentul ei, pe scurt, este că renunțarea la uniunea monetară ar fi o greșeală, din moment ce o monedă europeană comună, în ciuda a ceea ce li se spune europenilor, nu trebuie să fie o monedă germană comună care necesită o politică economică comună germană. Moneda euro, susține Sandbu, lasă suficient spațiu pentru varietate națională, autonomie și democrație. Că UEM este într-o asemenea stare deplorabilă, este rezultatul deciziilor politice prost concepute și făcute ca urmare a hegemoniei germane, cu complicitatea oportunismului francez și miopia strategică colectivă. Potrivit lui Sandbu, conform mărturisirii unui federalist european, este nevoie de euro, atât pentru Europa cât și pentru lume, dar ar fi fost mai bine reglementat decât este în prezent dacă ar fi fost reglementat în termeni britanici, care ar proteja suveranitatea națională, indiferent de existența unei monede supranaționale comune. Marea Britanie, argumentează Sandbu, nu ar trebui să rămână numai în UE, ci ar trebui să adopte moneda euro, cu cât mai repede, cu atât mai bine, în propriul său interes, precum și al Europei și al tuturor celorlalți.

Cartea lui Sandbu este atât retrospectivă cât și orientată spre viitor; autorul ei, de mirare, dat fiind că el lucrează pentru Financial Times, este de invidiat pentru siguranța cu care știe exact ce a mers greșit cu euro și cum ar putea fi rezolvat acest lucru. El face o critică usturătoare a „politicilor de salvare” europene de după 2008, prezentându-le ca impunerea de către Germania a intereselor sale naționale și a ideologiei sale restului Europei. El explică cu măsură care au fost greșelile, și de ce au fost făcute. Acest lucru necesită răbdarea cititorului, dar Sandbu punctează: un bail-in [NT: bail-in = procesul de salvare a unei bănci, făcând-o să utilizeze resursele sale interne în primul rând] în cazul celor care au sperat să profite de pe urma creditelor cu risc ridicat împrumutând celor care au devenit „țările debitoare” ar fi cruțat Europa de multe dintre divizirările politice, încălcările suveranității naționale și ale democrației naționale, robia datoriei și agonia economică pe care țările Euroland au trebuit să o sufere, astfel încât băncile împreună cu acționarii și creditorii lor ar fi putut să fie bail-out [NT: bail-out = o situație în care o afacere, un individ sau un guvern oferă bani pentru o afacere care eșuează, cu scopul de a preveni consecințele care decurg din căderea respectivei companii].

Sandbu oferă o evaluare interesantă revizionistă a crizei europene post 2008. Potrivit lui, aceasta nu a fost cauzată de ceva specific euro, ci printr-o bulă de credit care a afectat țările capitaliste cele mai bogate la începutul secolului. Bula s-a datorat țărilor excedentare, care sub conducerea germană au deplasat capitalul lor de la nord la sud, ceea ce a avut consecințe devastatoare din cauza politicilor naționale în țările debitoare, țări care au permis utilizarea creditelor acordate de către creditori pentru consum în locul creșterii productivității. Sandbu susține că țările debitoare precum Grecia și Spania nu aveau „probleme de competitivitate”, conform diagnosticului țărilor creditoare și al organizațiilor internaționale, ele sufereau pur și simplu din cauza  consumului excesiv făcut posibil de banii împrumutați. Guvernele naționale, care, împreună cu băncile imprudente au produs bula, ar fi putut și ar fi trebuit să fie lăsate să se ocupe de consecințe pe cont propriu, prin intermediul restructurării datoriei și a soluționării problemelor bancare, urmată de reforme structurale și de expansiune fiscală. În schimb, țările creditoare au cauționat țările debitoare, astfel încât acestea să fie în măsură să achite serviciul datoriei, care a fost direcționat în mare parte către instituțiile financiare germane și franceze. În schimb, ei așteptau politici de austeritate care să crească competitivitea națională, dar, de fapt, au sufocat cu totul creșterea. Sandbu atribuie insistența asupra austerității unei obsesii „morale” a Germaniei, potrivit căreia datoria trebuie să fie întotdeauna rambursată în întregime indiferent de ceea survine – el atribuie teoria „germanilor nebuni”, mai degrabă decât „germanilor răi”. Acest lucru îl scutește de necesitatea de a aborda posibilitatea ca Germania și alte țări de asemenea, să se fi temut că primele de risc asupra datoriei publice ar crește ca răspuns la acceptarea de către creditori a unor „marje de ajustare” – o creștere care ar fi putut pune probleme țărilor îndatorate la care serviciul datoriei consumă o proporție semnificativă a cheltuielilor publice.

Privind în perspectivă, Sandbu susține că un regim monetar comun este posibil fără a crea o situație în care germanii rulează în timp ce alte țări rezista până când, la fel ca și criza imigrației, vom sfârși cu un costisitor stand-off [NT : O situație în care o forță sau parte neutralizează sau contrabalansează cealaltă și în continuare acțiunea este împiedicată; într-un impas]. Suveranitatea națională, susține Sandbu, este compatibilă cu uniunea monetară; nu este nevoie de nici un control centralizat. În special, nu este nevoie de rate de schimb flexibile între țările europene, oricât de diferite ar putea fi, sau pentru mutualizarea datoriilor. (Un standard de aur este compatibil cu democrația națională, până la urmă.) Mai mult decât atât, sub umbrela monedei comune există o marjă de manevră pentru coaliții voluntare dispuse și capabile – pentru grupuri de țări de a emite euroobligațiuni, de exemplu, cu sau fără participare germană, la fel ca și grupuri de țări care se formează în prezent pentru înlocuirea defunctului sistem Schengen. Chiar dacă există probleme de competitivitate, care în țările cu suveranitatea monetară ar fi rezolvate în mod normal prin devalorizare monetară, guvernele ar putea face un artificiu prin devalorizare fiscală, prin reducerea costurilor nesalariale ale muncii și de împrumut pentru a umple golul fiscal rezultat.

Desigur, optimismul lui Sandbu depinde de guvernul german de a se convinge pe sine și pe alegătorii săi să abandoneze „idolatria datoriilor”, și să reziste presiunii americane pentru protejarea împrumuturilor și băncilor americane. Sandbu vrea ca germanii să învețe de la Marea Britanie, că o bancă care extinde creditele la guverne, întreprinderi sau consumatori supra-îndatorați și care este puțin probabil să le ramburseze, trebuie să suporte consecințele – nu ar trebui să existe nici salvarea creditorilor imprudenți sub masca internațională de solidaritate. Alte condiții care trebuiesc îndeplinite includ ca germanii să cedeze rolul lor de agent disciplinator internațional al piețelor financiare; francezii să renunțe la credința lor că statele sunt mai inteligente decât băncile și să scăpe de „orgoliul și lipsa de încredere ce stau atât de des la baza acțiunilor lor”; iar britanicii să abandoneze obsesia lor „de echilibrare” a puterilor europene și să adere la UEM pentru a împiedica Germania să se impună ca unificator european (și, procedând astfel, să pună în mișcare construcția europeană). În plus, țările rămase în urmă cu productivitatea trebuie ca sub presiunea piețelor financiare mult mai conștiente de risc, să impună reformele interne necesare pentru stimulii fiscali generați la nivel național pentru muncă – chiar reformele care, în ciuda presiunii germană-zis-europeană, au fost evitate până în prezent în fața rezistenței populare și a elitelor. Instituțiile naționale generatoare de inflație, în special grilele de stabilire a salariilor trebuie să fie convertite în cele de creștere a productivității, și, în mod democratic, guvernele alese trebuie să reziste tentației de a permite cheltuirea creditelor pentru consum. In spatele scenariului lui Sandbu pentru un viitor minunat sub UEM, se simt lipsurile economistului în aprecierea inerției instituțiilor, a structurilor sociale și a modurile de viață existente, precum și o vedere prea generoasă a capacității piețelor de a pedepsi și a corecta oportunismul politic, dar și a trezorierilor de a guverna și a restructura economiile și societățile utilizând doze măsurate cu pricepere de bani și de credite – un vis pentru care Keynes poate fi iertat pentru că a visat într-o societate incomparabil mai plină de respect față de autoritatea stabilită decât cea de azi.

Convingerea lui Sandbu că o monedă comună europeană poate fi rulată fără o ierarhie internațională generatoare de „erori neforțate (sau germano forțate)” este destul de corectă. Dar, putem ignora politica aici – sau relația guvernului german cu electoratul său, sau statele nordice în raport cu periferiile lor sudice și estice, și elitele sudice care necesită infuzii de bani pentru a împiedica statele și societățile lor să se destrame? Si putem avea încredere în piețe că vor face politica dispensabilă? Chiar dacă criza datoriilor este, după cum sugerează Sandbu, rezolvată prin suveranitate implicită și iertarea datoriilor, și un fel de creștere poate fi restabilită printr-o politică de productivitate în loc de consum finanțat de datorii – se va închide prăpastia dintre veniturile și standardele de viață din Europa de Nord și cea de Sud și, ca urmare, cererile cu preempțiune pentru o „uniune de transfer”? Există, cu siguranță, loc de îndoială: considerând disparitățile regionale aparent de netrecut între nordul Italiei și sudul, sau între Germania de Vest și Germania de Est, unde a avut loc o altă uniune monetară non-optimală în urmă cu 25 de ani. Spre deosebire de decalajul dintre nord și sud, în Italia, diferența dintre veniturile regionale germane nu poate fi pusă pe seama abuzurilor mafiote, nici pentru o lipsă de „reformă” în Germania de Est: vechea elită a fost îndepărtată în 1990 și a existat un transfer complet al sistemului vest german. Cu toate acestea, timp de aproape două decenii, venitul pe cap de locuitor în Germania de Est a fost cu 25 … 30 la sută mai mic decât în Vest, iar veniturile fiscale sunt încă și mai mici, chiar dacă, de la începutul secolului, a existat un transfer anual de la vest la est între 3 și 4 la sută din PIB-ul național. Și asta se face, totuși, pentru a evita mărirea ecartului.

Viziunea lui Sandbu asupra unui viitor prosper cu o monedă comună, cu autonomie națională controlată binevoitor de o piață financiară bine ordonată, poate părea utopia unui economist. Dacă uniunea monetară se va destrăma ca Dublin și Schengen, rămâne de văzut. Ceea ce pare cel mai probabil, din păcate, este o mizerie mare și de lungă durată. Autonomia și suveranitatea națională vor fi în centrul unei succesiuni de lupte indecise asupra sensului tratatelor europene, rolului politic și a competenței juridice a Băncii Centrale Europene, conținutul noilor pachete de reformă, precum și mărimea transferurilor la care țările în reformare vor avea dreptul – toate acestea însoțite de o creștere a înstrăinării populare și a nemulțumirii alegătorilor. Nordul va amenința Sudul că va muri de foame, Sudul se va uni contra Nordului, Germania va prelua „reformarea” Franței, Franța va cere „solidaritate europeană” Germaniei. Va fi un deceniu de sentimente de ură, incriminări mutuale, remedieri temporare și respect în continuă scădere pentru partidele de centru, guvernele naționale și instituțiile internaționale. Acest lucru va fi dezgustător, animalic și, din păcate, departe de a fi scurtă durată.

 

traducere: Maria Apșan

 

 

 

Scenario for a Wonderful Tomorrow

Wolfgang Streeck

Europe’s Orphan: The Future of the Euro and the Politics of Debt byMartin Sandbu

 

http://www.lrb.co.uk/v38/n07/wolfgang-streeck/scenario-for-a-wonderful-tomorrow

 

Europe is falling apart, destroyed by its most devoted fans, the Germans. In the summer of 2015, having humiliated the Greeks by forcing another reform diktat down their throats, Angela Merkel started a new game, aimed at diverting attention from the economic and political disaster monetary union had become. Abrupt changes of policy are nothing new to Merkel, who is best described as a postmodern politician with a premodern, Machiavellian contempt for both causes and people. Having made her party adopt a radically neoliberal, deregulationist anti-labour platform in 2003, she barely escaped defeat two years later at the hands of Gerhard Schroeder. When she became chancellor, she used her office and the Grand Coalition with the post-Schroeder Social Democratic Party (SPD) to purge her own party of neoliberalism and neoliberals, and social-democratise it beyond recognition. In 2011, after the nuclear accident at Fukushima, which received extensive media coverage in Germany, it took Merkel, then known as the Atomkanzlerin, no more than a few days to order the immediate closure of eight nuclear power plants and to initiate legislation to end all nuclear power generation by 2022 at the latest. This was only a few months after she had, with much political arm-twisting, got the Bundestag to repeal the nuclear phase-out passed by the Red-Green coalition in 2001, and to extend the operating licences of German nuclear plants by an average of ten years.

 

Last year, the refugee crisis offered Merkel another opportunity to demonstrate just how fast she can change tack. Once again, media coverage influenced her decision-making, just as it would a few months later when smartphone videos of the New Year’s Eve riot at Cologne Central Station triggered another 180 degree turn in her policies. In July a PR event, part of a government campaign to encourage cabinet members to meet ordinary citizens and listen to their ideas, went wrong. One of the young people invited to take part in a ‘dialogue’ with Merkel on the environment, the 14-year-old daughter of Palestinian asylum seekers, unexpectedly complained in front of the TV cameras that her family, who had been living in Germany for four years, might be sent back to the Lebanon at any moment. She asked, in flawless German, why she wasn’t allowed to stay in Germany ‘to enjoy life like everybody else’. Merkel said something like, ‘we cannot take in everyone, much as we might want to.’ The girl began to cry. Not knowing what to do, Merkel started patting the child’s head with a helpless expression on her face. The result was widespread outrage on social media. A few months later, the authorities told the girl’s family that they could stay in Germany for at least another year.

The elite was persuaded that the German public would never put up with images like those of the Jungle in Calais. Day after day the media, whipped into a frenzy by Facebook and Twitter, accused France and Britain of callously denying migrants’ human rights. Then, in September, the publication of the photograph of the dead Syrian child, Alan Kurdi, forced political leaders worldwide into hectic if symbolic activity. Among Germans it was widely believed that the boy’s death was the fault of ‘Europe’ as a whole, including Germany. Meanwhile, refugees had been gathering in increasing numbers at Budapest’s central station, which produced another set of powerful images; most of those refugees seemed to be heading for Germany.

A master politician like Merkel will never let a good crisis go to waste. It wasn’t just media stories about suffering migrants that led her to invite the refugees in Budapest to come to Germany, no papers required and no questions asked. What Merkel called ‘showing a friendly face in an emergency’ was meant to shame those who, during the euro crisis, had enjoyed the cartoons of Merkel and her finance minister, Wolfgang Schäuble, in Nazi uniform. By opening the German border while the French and British borders remained closed, Merkel could hope to recapture the moral high ground occupied for so long by those accusing the German government of sado-monetarism, or worse.

Another factor was the tight labour market that German employers, still Merkel’s main constituency, were facing, especially after the introduction of a statutory minimum wage was forced on Merkel by her coalition partner, the SPD. Rumours spread in the German press that Syrian refugees in particular, many of them allegedly with degrees in engineering and medicine, had all manner of skills. German economic research institutes predicted a new Wirtschaftswunder, while employers promised to invest heavily in training the presumably tiny number of less skilled immigrants. Everybody assumed that most if not all the refugees and asylum seekers – a distinction soon lost in the general excitement – would stay in Germany for a long time if not for good. For Merkel, who in October 2010 claimed that ‘the multikulti approach [had] failed, absolutely failed,’ this was no longer a problem. In fact, it had become a solution: in the first half of 2015, several studies indicated that the expensive measures taken over a decade of Merkel rule to induce German families to have more children had had next to no effect. Early that summer, to avert what was perceived as a looming demographic crisis, Merkel got her closest aides to test the mood in the party and among the general public on immigration legislation, but was met with firm resistance.

Budapest was what the ancient Greeks called a kairos – a lucky moment when a number of birds were positioned in such a way that they could be killed with one stone. Politics, as always with Merkel, trumped policies. ‘Showing a friendly face’ would make it possible for the Greens at the next election in 2017 to do what their leadership has long wanted to do but never dared: enter into a coalition government with the Christian Democrats. Merkel acted exactly as she did on neoliberal reform in 2005 and nuclear energy in 2011: quickly, on her own, and without wasting time explaining herself. Just as she did when she ordered the Energiewende (‘energy transition’) while the law extending the lifespan of the nuclear power plants was still on the books (several energy supply companies are suing for damages), she counted on the opposition parties in the Bundestag – Linkspartei and the Greens – not to ask awkward questions, and they obliged. The members of her party couldn’t complain: they had been backed into a corner by the SPD’s approval of Merkel’s stance, and by their desire not to damage their leader. Once again, a decision ‘that will change our country’, as Merkel herself put it, was made without regard for democratic process or, for that matter, constitutional formalities. When Merkel declared the German borders open, there had been no cabinet decision to this effect and no official statement in the Bundestag. Since the opposition didn’t ask, as Merkel knew they wouldn’t, nobody knows to this day what sort of order, legal or not, by whom and when, was given to the police. The Interior Ministry is still refusing requests from leading figures (including the former president of the constitutional court, who was preparing a legal opinion on the matter for the Bavarian government) for access to the ministerial decree that should have been issued to the border authorities.

There were good reasons for asking questions. The refugees, more than a million of them, who arrived in Germany in 2015, all arrived from safe third countries. Under German and European law, they had to register in the country where they entered the European Union, and then wait to be assigned a legal residence in a member state. Merkel seems to have decided that she could safely ignore all this. When anyone complained that this was both a huge stress test on German society and a giant social engineering project, Merkel regally announced that if she had to apologise for ‘showing a friendly face’, ‘then this is not my country’ – an extraordinary statement for a democratically elected leader to make. In fact, as the Energiewende demonstrated, she has for some time been governing not like a parliamentary leader but like a president with emergency powers. For some time, inquiries into the wisdom of her immigration policy were answered by her entourage – which in this case included all the Bundestag parties – by claiming that the mere expression of dissent ‘played into the hands of the right’, a potent rhetorical device in Germany. Until Cologne, concern over the government’s handling of the refugee crisis was effectively suppressed.

Between September and January, Merkel’s minister of the interior was left out of the loop as Merkel governed directly, using staged public appearances – press conferences, talk shows and party conventions – to cultivate the support of those in German society who saw the influx of refugees as an opportunity to demonstrate to the world their country’s new friendliness. Merkel did not shy away from Obama-style nationalist pathos, employing it in her annual summer press conference on 31 August, when she told her compatriots: ‘Germany is a strong country … We did so many things, we can do that. We can do it, and where something gets in our way, it has to be overcome.’ For six months she evaded all constitutional checks and balances, enjoying the praise showered on her by, among others, Time magazine, which made her Person of the Year 2015. She was talked about as a candidate for the Nobel Peace Prize, and even Holocaust Remembrance Day on 27 January turned into a Merkelfest when the guest speaker in the Bundestag, an Austrian writer who survived the Holocaust, told her audience that ‘this country, which eighty years ago was responsible for the worst crimes of the century, has today won the applause of the world, thanks to its open borders.’

*

What about Europe? And why dwell so long on the refugee crisis when I’m supposed to be discussing a book on the euro crisis? The answer is that Merkel’s immigration policy offers an object lesson in what other countries can expect from Germany acting European. Just as the United States sees the world as an extended playing field for its domestic political economy, Germany has come to consider the European Union as an extension of itself, where what is right for Germany is by definition right for all others. There is nothing particularly immoral about this; indeed Germans think it is supremely moral, as they identify their control of Europe with a post-nationalism understood as anti-nationalism, which in turn is understood as the quintessential lesson of German history. Very much like the US, German elites project what they collectively regard as self-evident, natural and reasonable onto their outside world, and are puzzled that anyone could possibly fail to see things the way they do. Perhaps the dissenters suffer from cognitive deficits and require education by Schäuble in the Eurogroup classroom?

One problem with hegemonic self-righteousness is that it prevents the self-righteous from seeing that what they consider morally self-evident is informed by self-interest. The self-interest of German export industries, for example, underlies Germany’s identification of the ‘European idea’ with the single European currency. The problem is exacerbated by the fact that the national interest that is mistakenly seen as identical to the interest of all reasonable human beings, in Europe and beyond, is necessarily shaped by the political interest of the government and its dominant social bloc in preserving their power. This puts peripheral countries at the mercy of the national power games and the moral and semantic ethnocentrisms of countries at the centre, which are hard to decipher for outsiders – especially with a postmodern leader like Merkel who, free from substantive commitments and constitutional constraints, has perfected the art of staying in power by means of unpredictable changes of course.

As the refugee crisis unfolded, Europe was dragged into the complicated twists and turns of German domestic politics. Merkel early on informed an astonished German public that controlling national borders had become ‘impossible in the 21st century’, and backed this up by aggressively criticising the Hungarian government for preparing to close its borders. After Cologne, of course, the closing of borders suddenly became possible again, and Hungary re-emerged as a model for the rest of Europe, in particular for Greece, which was threatened by Germany with exclusion from the Schengen area if it didn’t seal its borders. German law forbids, or is said by the German government to forbid, sending would-be immigrants away once they have expressed a desire to apply for asylum. So Merkel had to get the Greeks, and Europe as a whole, to observe this principle, lest her German pro-immigration constituency smelled the rat that was heading in its direction. The burden of keeping the migrants out of Europe fell on Turkey, which was supposed to put an end to the illegal trafficking of migrants to Greece – on a country, that is, whose human rights record suggests it may not be particularly careful when dealing with Syrian or any other refugees. Of course, Turkish co-operation had a price, and though Merkel had in the past steadfastly opposed the country’s bid for EU membership, now, having changed tack again and speaking on behalf of Europe as a whole, she promised Erdoğan expedited negotiations on accession as a reward for preventing the Syrian refugees she had invited to enter Germany from entering Greece. When Turkey demanded money too, Merkel chose to see this as a matter for ‘European solidarity’, just like the funding of the new EU border protection agency, Frontex, which patrols the Greek and Italian coastlines. European borders become German borders, and by implication Europe becomes Germany. By mid-February, German warships under Nato command were patrolling the Mediterranean in order to intercept migrants and return them to Turkey. Since Nato warships are neither European nor German, even if they are German warships, the rescued can be sent back without the German courts or the German Greens interfering.

So immigration once again became ‘Europeanised’ while Europe became more ‘Germanised’ than ever. Merkel’s highest priority is to avoid having to close the German border, as Denmark and Sweden have closed theirs: closed borders make for ugly pictures, and they also make German voters wonder whether it’s worth paying for Europe if they have to stop at the border when they go on holiday. Moreover, German businesses have begun claiming that the end of Schengen would cost billions of euros because of time lost at Europe’s internal borders, as well as tens of thousands of jobs. Even so, the German public had to be given a reason to believe that the number of immigrants coming to Germany is going to drop. EU member states must therefore agree to take a share of the immigrants invited by Germany, even though they weren’t consulted before Merkel made her offer. The number of migrants can have no upper limit, or Obergrenze, a term that Merkel’s PR machine has declared anathema, and that has consequently become a signifier in German public discourse ofFremdenfeindlichkeit (xenophobia, if not racism). It’s difficult, however, for member countries to commit to letting in a defined proportion of an undefined total number of migrants. So Visegrád-bashing – Visegrád representing the alliance of four Central European countries, the Czech Republic, Poland, Slovakia and Hungary – followed Hungary-bashing, and German politicians started threatening Poland, of all countries, with financial punishment unless it fell in line with German-style ‘European solidarity’.

 

Merkel’s latest change of direction, with three critical Länder elections imminent, was announced in a speech to a CDU party conference on 30 January, when she pointed out that ‘protection under the Geneva Convention is for the moment limited to three years.’ Refugees had to understand that their status was a temporary one, she said. Addressing them as ‘Du’ rather than the more formal ‘Sie’, Merkel continued: ‘We expect that, when peace has returned to Syria and the IS in Iraq has been defeated, you will, with the skills that you have received here, return to your homeland.’ While this was designed to assuage the growing opposition to immigration and perhaps to deter some of the would-be immigrants, core supporters of Wilkommenskultur can still pin their hopes on the fact that in Germany refugees are normally granted indefinite leave to remain after three years, and only a tiny number are sent back to their countries of origin even if, after lengthy legal procedures, it’s decided that they haven’t got grounds to remain.

The result of all the equivocation, double-talk and Merkelspeak, this difficult-to-disentangle mix of self-interest and sentimentality, is an immense political and institutional mess caused by the imposition on Europe of German policies disguised as European policies to which, supposedly, there is no alternative. This includes a restructuring of the citizenry through immigration, not just in Germany where it might seem economically or demographically expedient, but also in other European countries where it definitely isn’t. The result is rapidly rising anti-German sentiment in the form of anti-European sentiment, not only among political elites but also, most powerfully, among the electorate.

Devastation has similarly been visited on the Economic and Monetary Union (EMU): German-dictated European solutions have led to economic and political disaster. As with immigration, many people across Europe are now calling for more national autonomy on economic policy, including monetary policy. There is more discussion than ever before of a ‘Plan B’ for the euro, in case attempts by France and Italy to force Germany and its allies into a non-German European solution to the crisis do not succeed. The new ‘European question’ is whether the only way to protect Europe from the antics of a German chancellor and her increasingly personal rule is to dismantle centralised European regulations like Dublin and Schengen, along with the euro.

*

This, finally, is where Martin Sandbu’s refreshingly eccentric book comes in. Its argument, in short, is that giving up on monetary union would be a mistake, since a common European currency, despite what Europeans are being told, does not have to be a common German currency requiring a common German political economy. The euro, Sandbu argues, leaves enough space for national variety, autonomy and democracy. That the EMU is in such a deplorable state is the result of ill-conceived policy decisions made as a consequence of German hegemony, abetted by French opportunism and collective strategic shortsightedness. According to Sandbu, a self-confessed European federalist, the euro is needed, both by Europe and the world, but would be better regulated than it is today if it was regulated on British terms, which would safeguard national sovereignty regardless of the common supranational currency. Britain, Sandbu argues, should not only remain in the EU but should adopt the euro, the sooner the better, in its own interest as well as that of Europe and everybody else.

Sandbu’s book is both retrospective and forward-looking; its author, small wonder given that he works for the Financial Times, is enviably certain that he knows exactly what went wrong with the euro and how it could be fixed. He offers a scathing critique of European ‘rescue policies’ after 2008, presenting them as Germany’s imposition of its national interests and ideology on the rest of Europe. He expounds at length on what the mistakes were, and why they were made. This makes demands on one’s patience, but Sandbu does have a point: a bail-in of those who had hoped to profit from high-risk lending to what became ‘debtor countries’ might have spared Europe many of the political divisions, the infringements of national sovereignty and national democracy, the debt bondage and the economic agony that Euroland countries have had to suffer so that banks and their shareholders and creditors could be bailed out.

Sandbu offers an interestingly revisionist account of the post-2008 European crisis. According to him, it was not caused by anything specific to the euro but by a credit bubble that affected most rich capitalist countries at the turn of the century. The bubble, which was due to surplus countries under German leadership moving their capital from north to south, had such devastating consequences because of national policies in the debtor countries that allowed credit furnished by reckless lenders to be used for consumption instead of improving productivity. Sandbu argues that debtor countries like Greece and Spain did not have a ‘competitiveness problem’, the diagnosis of creditor countries and international organisations, but suffered simply from over-consumption made possible by borrowed money. The national governments, which together with imprudent banks had produced the bubble, could and should have been left to deal with the consequences on their own, by way of debt restructuring and bank resolution followed by structural reform and fiscal expansion. Instead, creditor countries bailed out debtor countries so that they would be able to service the debt, which was held mostly by German and French financial institutions. In return, they expected austerity policies that were intended to increase national competitiveness but in fact merely stifled growth. Sandbu attributes the insistence on austerity to Germany’s ‘moral’ obsessions, according to which debt must always be repaid in full come what may – he sides with the ‘mad Germans’ rather than the ‘bad Germans’ theory. This relieves him of the need to address the possibility that Germany, and other countries too, may have been afraid that risk premiums on public debt would increase in response to creditors having to accept ‘haircuts’ – an increase that would pose problems for indebted countries where servicing that debt consumes a significant proportion of public expenditure.

Looking forward, Sandbu argues that a common monetary regime is possible without creating a situation in which the Germans run it while other countries resist until, as with the immigration crisis, we end up with a costly stand-off. National sovereignty, Sandbu claims, is compatible with monetary union; no centralised control is needed. In particular, there is no need for flexible exchange rates between European countries, however different they may be, or for debt mutualisation. (A gold standard is compatible with national democracy, after all.) Moreover, under the umbrella of the common currency there is leeway for voluntary coalitions of the willing and able – for groups of countries to issue eurobonds, for example, with or without German participation, just as clusters of countries are currently coming together to replace the defunct Schengen regime. Even if there was a problem with competitiveness, which in countries with monetary sovereignty would normally be resolved by monetary devaluation, fiscal devaluation could do the trick, with governments cutting non-wage labour costs and borrowing to fill the resulting fiscal gap.

Of course, Sandbu’s optimism depends on the German government convincing itself and its voters to abandon its ‘idolatry of debt’, and resisting American pressure to protect American loans and banks. Sandbu wants the Germans to learn from the British that a bank that extends credit to over-indebted governments, or to firms and consumers unlikely to repay it, must bear the consequences – there should be no bailing out of imprudent lenders under the guise of international solidarity. Other conditions that must be met include the Germans ceding their role as international disciplinarians to the financial markets; the French giving up their belief that states are smarter than banks, and getting rid of their ‘vainglory and the lack of confidence that so often underpins it’; and the British abandoning their obsession with ‘balancing’ the European powers and joining the EMU to prevent Germany from establishing itself as the European unifier (and in so doing blowing up the European construction). In addition, countries lagging in productivity must under the pressure of now more risk-conscious financial markets, impose the domestic reforms necessary for nationally generated fiscal stimulus to work – the very reforms that, despite German-cum-European pressure, have so far foundered in the face of popular and elite resistance. Inflation-prone national institutions, especially wage-setting regimes must be converted into productivity-enhancing ones, and democratically elected governments must resist the temptation to allow credit to be spent on consumption. Behind Sandbu’s scenario for a wonderful tomorrow under the EMU, one senses the economist’s lack of appreciation for the inertia of institutions, social structures and established ways of life, as well as an overly generous view of the capacity of markets to punish and correct political opportunism, and of treasuries to govern and restructure economies and societies using skilfully measured doses of money and credit – a dream Keynes may be forgiven for having dreamed in a society incomparably more deferential to established authority than today’s.

Sandbu’s belief that a common European currency can be run without an international hierarchy given to ‘unforced (or German-forced) errors’ is fair enough. But can we ignore the politics here – or the relation of the German government to its electorate, or northern states in relation to their southern and eastern peripheries, and southern elites requiring infusions of cash to prevent their states and societies from falling apart? And can markets be trusted to make politics dispensable? Even if the debt crisis is, as Sandbu suggests, resolved by sovereign default and debt forgiveness, and if some kind of growth can be restored by a politics of productivity instead of debt-financed consumption – will this close the gap between incomes and living standards in the European North and South and thereby pre-empt demands for a ‘transfer union’? There is certainly room for doubt: consider the apparently insurmountable regional disparities between northern and southern Italy, or between West Germany and East Germany, where another non-optimal currency union took place 25 years ago. Unlike the disparity between north and south in Italy, the German regional income gap cannot be blamed on mafioso malfeasance, nor was there a lack of ‘reform’ in East Germany: the old elite there was removed in 1990 and there was a comprehensive transfer of the West German system. Still, for almost two decades now, per capita income in East Germany has been between 25 and 30 per cent lower than in the West, and tax revenue is lower still, even though, since the turn of the century, there has been a yearly transfer from west to east of between 3 and 4 per cent of national GDP. All this does, however, is keep the gap from widening.

Sandbu’s vision of a prosperous future under a common currency, with national autonomy benevolently policed by a well-ordered financial market, may seem an economist’s utopia. Whether monetary union will break down like Dublin and Schengen remains to be seen. What seems most likely, unfortunately, is a big and long-lasting mess. National autonomy and sovereignty will be at the centre of a succession of indecisive battles over the meaning of European treaties, the political role and legal competence of the European Central Bank, the content of new reform packages, and the size of the transfers to which reforming countries will be entitled – all this accompanied by growing popular alienation and voter discontent. The North will threaten to starve the South, the South will gang up on the North, Germany will undertake to ‘reform’ France, France will demand ‘European solidarity’ from Germany. There will be a decade of bad blood, mutual incrimination, temporary fixes and ever-declining respect for centrist parties, national governments and international institutions. It will be nasty, brutish and unfortunately far from short.

18 March 2016

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: