Andreea Dumitrescu: A comunica bine nu inseamna a comunica tot

Fie ca vorbim de relatia cu familia, colegii, prietenii sau partenerul, comunicarea este acel ingredient esential care poate cladi sau distruge. Este un fel de „sarea in bucate“.

Psychologies: Stiu oamenii sa comunice in relatia de cuplu?
Andreea Dumitrescu: Despre comunicare s-au scris multe. Dar acest concept este destul de arid si destul de tehnic.
Cred ca nu se poate cere dintr-odata ca doi parteneri sa inceapa sa comunice pur si simplu, daca ea nu a fost parte din istoria personala a celor doi parteneri. Adica, daca fiecare nu a trecut printr-o comunicare reala si autentica in propria familie va fi greu ca in noul cuplu sa faca asta lejer.

De ce anume depinde o buna comunicare intre parteneri?
– Asta presupune, din partea fiecaruia, mult tact si rabdare pentru descoperirea intereselor, valorilor, lucrurilor importante pentru celalalt. Asta ar presupune, in primul rand, o buna capacitate de observare si de ascultare. Nu cred ca exista o comunicare de cuplu ide­a­la, perfecta.
Mai cred ca notiunea lui Winnicott care se refera la descrierea capacitatii materne de „mama suficient de buna“, s-ar putea aplica si la comunicare. Asta presupune ca pot exista perioade mai bune sau mai putin bune, o ciclicitate care poate fi influentata de diversi factori externi (familiali, sociali, profesionali etc.) cat si interni (diverse crize existentiale si de adaptare, sarcina, doliu etc.).
Mai cred ca, pentru a nu exista un dialog al surzilor, este nevoie ca ambii parteneri sa renunte sa vrea sa isi im­pu­na un anumit punct de vedere si sa poata accepta si o alta parere, din afara. Asta ar presupune o u­soa­ra detasare de problema respectiva si de solutiile personale gasite pentru rezolvarea ei de catre persoana in cauza.
Ce presupune asta? Ceva elementar si simplu: ascultare activa si atenta a situatiei prezentate de catre celalalt partener, a nevoilor acestuia in acel moment. O alta varianta ar fi apelul la un tert care sa fie investit ca atare de cei doi, acceptat de cei doi drept o potentiala persoana „neutra“ si care sa medieze din afara discutia surda dintre cei doi si sa observe ce reguli de ascultare-acceptare se in­cal­ca in cuplul respectiv.

Cum sa facem sa nu avem un „dialog al surzilor“? Adica ceea ce numim „comunicare“ sa nu fie doar un lung sir de reprosuri…
– Reprosurile reprezinta niste ne­multumiri legate de diverse si­­tu­a­tii, asteptari sau dorinte neintelese de catre partener intr-un anumit mo­ment. Acestea pot fi re­a­le sau imaginare.
Va dau un exem­plu: daca o femeie a facut cum­paraturi intr-o seara, ea se va as­tepta ca barbatul care o intampina acasa sa ii deschida usa si sa o ajute. El, surprins de gest, pentru ca, de obicei el face cumparaturile, face asta doar pe jumatate. Ea se asteapta sa fie dusa povestea pana la capat dar el nu o face. Ea se supara si el nu stie de ce, pentru ca ea a crezut ca el o sa stie ce isi doreste ea, si o sa ii poata anticipa dorintele. De multe ori, reprosurile vizeaza ceva, destul de usor de perceput si aparent superficial, cand, de fapt, ele ar viza o alta nemultumire care nu poate fi exprimata din diverse motive (jena, frica, inacceptare, protectie etc).
Aceasta asteptare, ca celalalt sa imi poata identifica dorintele si nevoile este o tara ramasa din foarte mica noastra copilarie, in relatie cu ma­ma sau cu persoana cea mai impor­tanta care ne-a ingrijit. Ea trebuie sa fi stiut ce era cel mai bine pentru noi, daca era intr-o buna relatie cu noi. Dar poate ca dupa un timp, cand mai crestem, ne dam seama ca aceasta „omnipotenta“ a acestei relatii, a mamei „ideale“, nu este una reala, autentica si ca ea a fost de multe ori doar o dorinta neimplinita sau o implinire pur­ta­toa­re de mari „costuri ascunse“ (de­pendenta, culpabilitate, ambivalenta imposibil de asumat).
In acest moment poate ca ne dam seama ca nu suntem singurele persoane importante pentru mama si ca mama nu ne poate indeplini (asa cum poate ca ne dorim) toate do­rin­tele si nevoile, iar aceasta „descoperire“ ne face sa crestem si sa fim mai responsabili si mai atenti in relatiile ulterioare, mai atenti la ceilalti.
Povestea asta vrea sa spuna ca, daca ramanem ancorati in a­ceas­­ta etapa in care un altul (partenerul) ar trebui sa ne identifice nevoile si sa ne indeplineasca do­rintele fara ca ele sa fie rostite, ara­tate, spuse, comunicate, comunicarea din cuplu poate avea de suferit. Dar daca vom fi mai sinceri cu noi si nu ne vom teme de a-i transmite mai direct partenerului aceste ne­voi si dorinte, probabil si comunicarea din acel cuplu ar putea fi imbunatatita.

Daca cei doi nu prea stiu sa isi vorbeasca… ce e de facut?
– Pentru o comunicare „suficient de buna“ mai este nevoie de alte cerinte de baza, si anume respectul si increderea dintre cei doi parteneri. Cei doi sa porneasca din start pe trepte cat de cat egale de comunicare. Adica, in cazul in care nu au fost depasite mai inainte acele prejudecati (de exemplu „barbatul are intotdeauna dreptate“, „femeile vorbesc mult dar spun putin“, „femeile sunt barfitoare“, „barbatii sunt mereu gelosi“ etc.) legate de subiecte care privesc pozitiile de gen, rasa, clasa, religie, societate, comunicare va avea de suferit.

Care sunt chestiunile cele mai dificile pe care doi parteneri nu le pot discuta?
– Nu cred ca exista vreo regula general valabila legata de aceste discutii. Daca, in general, conditiile de baza sunt indeplinite, atunci comunicarea poate fi suficient de buna, dar acestea cred ca sunt cazuri izolate. Asadar, discutiile despre sex, de exemplu, sunt dificile pentru ca se refera la ceva intim, personal, si pot fi asociate cu sentimente de jena, rusine, care pot avea consecinte dureroase asupra increderii in sine, asupra imaginii personale, adica asupra „narcisismului“ (in sens bun) personal.
Altfel spus, ranile declansate de aceste remarce pot fi adanci si greu de vindecat. De asemenea, aceste discutii nu se pot expedia „pe sec“, sau nu se poate vorbi „in general“ despre sex. Trebuie sa existe o situatie sau o emotie declansatoare: refuzuri, sentiment de jena, retragere, spaima, durere, frigiditate sau altele din alt registru: fantasme, dorinte, nevoi etc., de la care sa se plece in aceste discutii. De aceea, comunicarea despre sex este ca mer­sul pe un teren minat si are nevoie de un simt fin, de atentie si protectie, caldura, dar si de limite.

A spune totul, a povesti relatii trecute poate dauna relatiei?
– Un alt mit care trebuie lamurit se refera la a-i comunica totul, deschis, partenerului, fara a sti in prealabil daca acesta este pregatit si dispus sa te asculte. Pentru o mai bu­na comunicare in aceasta di­rectie trebuie sa se tina cont de ritmul personal, de limitele fiecarui partener. Se poate incepe prin observatie, apoi o „testare“ prin expunere treptata in diverse situatii (de pilda, discutii la mare, la diverse scene de film erotice, in parc etc.) pentru a va putea conec­ta la sensibilitatea erotica (si la limita acesteia) a partenerului.
De asemenea, nu stim de la inceput cu ce bagaj emotional, cu ce traume sau rani vine partenerul nostru din relatiile anterioare. Si aici trebuie sa fim atenti in ceea ce priveste nevoia noastra de a povesti aceste lucruri versus nevoia lui de a le asculta si suporta. Poate fi foarte ajutator pentru cineva sa-si descarce sufletul povestind toate aventurile sale din trecut, gasind in celalalt un suport si un sprijin, dar dupa o perioada putem vedea in acesta suferinta si durere, implicit, o raceala si o tristete nemotivate de situatie.

Cuplul functioneaza foarte mult in seductie, deci, in ne-spus. In ce fel poate comunicarea sa nu altereze misterul?
– Tocmai aici intervine paradoxul de care vorbeam la un moment dat in interviu. A comunica bine nu insemna a comunica tot si la fel. Fiecare are limitele si barierele lui. Nu exista o regula a ceea ce trebuie comunicat si a ceea ce trebuie retinut. Insa fiecare dintre noi are mici secrete personale, cele care tin de intimitate, de identitate personala, anumite ganduri, emotii. Nu trebuie spuse si comunicate pe
de-a-ntregul partenerului, poate si pentru ca acesta nu stie ce sa faca cu ele, poate ca ele sperie sau poate ca declanseaza jena.
Imi imaginez comunicarea in cuplu ca pe un dans de tango, in care nu exista un singur coordonator, ci niste reguli de baza si in care ambii parteneri pot conduce dansul in functie de ritmul „melodic“ interior si de starea afectiva. Comunicarea poate ajuta si nu neaparat bloca seductia.

Se inteleg femeile si barbatii mai greu reciproc? De ce?
– Si la acest capitol sunt multe mituri sustinute atat de diverse teorii antropologice, cat si de unele stiin­ti­fice. Cu toate acestea, este in­de­ob­ste adevarat ca barbatii comunica mai mult prin verbe si ad­verbe, sunt mai axati pe actiune, miscare; au un scop mai clar definit; au o functie sintetica mai buna. Femeile pot oferi detalii estetico-artistice, reactii emotionale asociate situatiilor; au o mai buna capacitate analitica si organizatorica.
In ciuda acestor deosebiri, suntem mai asemanatori decat am putea crede. Cred ca cel mai important este faptul ca, pentru o mai buna intelegere in comunicarea barbat-femeie, trebuie sa existe, in primul rand, un ascultator rabdator si care sa manifeste curiozitate fata de emitator. Si, evident, e necesar ca ro­lurile sa fie intersanjabile la un moment dat.

A consemnat Iuliana Alexa
Sursa. http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/cunoaste-te-anchete-si-dosar/andreea-dumitrescu-a-comunica-bine-nu-inseamna-a-comunica-tot-766771/2

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: