Colectionarii sunt niste nevrozati?

colecționarii

Timp de 13 ani, in fiecare miercuri, Freud facea turul magazinelor de antichitati pentru a completa colectia care, spunea el, ii procura o mare relaxare.
Avea in jur de 2.000 de obiecte din diverse civilizatii mediteraneene disparute (egiptene – in marea lor majoritate, grecesti, etrusce sau romane) si cateva statuete chinezesti de o autenticitate indoielnica, intre care era si o figurina indesata „care avea onoarea de a sta singura pe biroul sau si pe care o saluta in fiecare dimineata“, povesteste guvernanta.
Fascinatia sa pentru antichitati venea din identificarea cu arheologul Heinrich Schliemann (descoperitorul Troiei) si din pasiunea sa pentru eroii antichitatii.
Putem spune astfel ca el colectiona mai mult simboluri, nu obiecte. Si tot intr-un obiect al colectiei sale a dorit sa fie depozitata cenusa sa de dupa moarte.
„Gasisem o papusa veche pentru o clienta de-a mea, care le colectioneaza“, povesteste V., anticar. „Ii propusesem si cutia originara, care adauga valoare obiectului, insa m-a refuzat. I-am dat atunci niste hartie de orez ca sa ambaleze papusa, iar ea a exclamat: «Nuuu, ca se sufoca…»“.
Anecdote de acest gen au toti anticarii si pasionatii de vechituri. Se cunosc cazuri de oameni care si-au ipotecat locuinta pentru a cumpara o statueta.
Sigur, nu toti sunt prinsi de acest morb periculos. Dar pe majoritatea, aceasta ocupatie ii confisca, le ia timp, si cautarea unui nou obiect le pune sub semnul intrebarii sensul vietii.
Dar la fel ar putea fi femeile ce colectioneaza pantofi, bijuterii, genti, obiecte pe care nu le mai utilizeaza, dar devin un fel de repere ale sigurantei, ca „sunt acolo“ si se aduna.

Comportament cu multe fatete

Chiar si cei mai incrancenati colectionari nu pot explica aceasta pulsiune irepresibila, apetitul pentru achizitie care le guverneaza existenta.
Sacha Guitry, mare colectionar de obiecte de arta si manuscrise, distingea intre colectionarii „dulap“ si cei „vitrina“: primii, introvertiti si neincrezatori, nu isi arata nimanui colectia.
Cei din urma sunt extravertiti si exhibitionisti si vorbesc mereu de ea. La toti, pasiunea poate sa fie in diverse feluri: acumulare turbata, alegere selectiva, obiecte mari sau mici, artistice sau utilitare.
Mai sunt si cei care urmeaza modele sau continua o colectie a familiei, moderatii – care cheltuiesc putin, sau cei lacomi, care dau tot salariul…
Un punct comun: toti simt aceeasi excitare in piata de vechituri sau la magazinul de pantofi… aceeasi emotie cand descopera un obiect, aceeasi disperare cand nu pot sa il cumpere…
Un adevarat comportament amoros. Nu spun ei ca e dragoste la prima vedere cu un obiect? Totul se intampla de parca un obiect ar prinde viata la ei in colectie, fiind iubit si respectat.
Cu el, putem descoperi o identificare mai exclusiva decat cu oricare fiinta umana. Un obiect suporta orice exces pasional, este un fel de caine insensibil care primeste mangaierile si reflecta precum oglinda, dar nu imaginea reala, ci pe cea dorita.

Obiectul – prelungire a sinelui

Dar de unde vine aceasta dragoste pentru obiecte? Psihanalistul american Werner Muestenberger ii plaseaza originea in copilaria mica.
La nastere, copilul nu face distinctia intre el si mama si traieste in fuziune. Intr-o zi, isi da seama ca ea lipseste. Un veritabl traumatism. Prins intre angoasa si frica, intinde manutele, ia un obiect si il tine langa sine.
Este „obiectul tranzitional“, definit de Donald Winnicot drept „acel obiect care nu face parte din corpul bebelusului, dar pe care el inca nu il vede ca apartinand realitatii exterioare“.
Acest obiect, papusa de panza, paturica, este prelungirea copilului catre exterior. Ii permite sa isi aline frica de singuratate. Dupa Werner Muestenberger, colectionarul regaseste, in fiecare dintre achizitiile sale, puterea obiectului tranzitional. Iata de ce, un agent de asigurari este pasionat de clopotei. Biserica ii dadea confort.
Alt exemplu: Balzac. Toata viata, scriitorul si-a cheltuit averea pe obiecte de valoare. Si repeta: „Eu nu am avut mama“. Gustul sau pentru obiecte era o compensare pentru o copilarie fara iubire.
Daca cei care colectioneaza sunt adesea nevrozati, acest fapt nu este din cauza obiectelor, ci din cauza sentimentelor stapanilor.

Acumulare fara sfarsit

O alta caracteristica a anumitor colectionari: absenta unui punct de saturatie. Daca gustul lor sau centrul de interes se deplaseaza catre altceva, alte tipuri de obiecte, ei nu se opresc niciodata.
Dar nu este vorba despre ceea ce psihanaliza numeste „tulburare obsesionala compulsiva“.
„Suntem cu totii compulsivi“, spune psihiatrul Robert Neuburger. In grade diferite, desigur. Iata de ce „colectionismul“ nu este o boala sau un comportament patologic.
Putem chiar spune ca este un tratament pentru sine! Proba este ca multi colectionari devin depresivi daca isi incheie colectia.
Dar e suficient sa mai inceapa una si depresia dispare…

O dorinta care apare intre 7 si 12 ani

Curios, in lumea psihologiei, resorturile psihologice ale colectionarului nu fac decat rar obiectul analizei.
Psihologul Henri Codet recenzeaza patru caracteristici ale psihologiei colectionarului: dorinta de posesiune, nevoia de activitate spontana, antrenament de autodepasire si tendinta de a clasifica.
„Gasim si la copii aceste comportamente“, spune psihologul. „Poate ca supravietuirea acelui copil la varsta adulta face colectionarul.“
Intre 7 si 12 ani apar primele dorinte de a colectiona. Ele corespund nevoii de a rationaliza si de a clasifica elementele din lumea exterioara pentru a le lua in posesie.
Este si primul mijloc de a se masura pe sine in lumea adultilor. In principiu, la pubertate, aceste elemente dispar. Dar daca ele continua sa se manifeste la varsta adulta, vor avea un element suplimentar: pasiunea. De unde si adevaratul colectionar.

Obiectele au suflet?

Oricare ar fi tipul de colectie, fiecare obiect are un sens particular pentru stapanul sau. De aceea, valoarea pe care o da fiecarui obiect nu este neaparat legata de valorea sa materiala sau de piata.
Este o proiectie a psihismului sau. De exemplu, sa aduni masinute sau papusi, sau genti de vinilin, sau ciorapi colorati poate sa denote un atasament de copilarie (o forma de regresie care se regaseste in colectie); afisele filmelor cu Marlon Brando pot aminti de tinerete, iar colectia de ziare comuniste poate sa insemne fuga din prezent.
Oricum, ne putem intreba asupra resorturilor acestei cautari permanente, a unei tentative de a restaura imaginea de sine si de a o completa prin elemente noi. Colectia poate fi considerata o valorizare narcisica.

Cand dependentii se pierd

Sunt rari cei care cred ca sunt „inchisi“ intre obiectele lor. Multi se simt liberi si fericiti. Sunt mandri de colectia lor, de faptul ca stiu totul despre ea. Dar fac ei viata celor din jur insuportabila?
„Comportamentul lor devine periculos daca acea colectie-tratament si-a depasit scopul“, spune Robert Neuburger. Aspectul pulsional trece in prim plan si ei uita de orice altceva. Dar sunt cazuri rare, desigur.
Colectionarii normali, chiar daca nu sufera de o boala, nu se vindeca niciodata de „colectionism“. Este o adevarata dependenta, nitel ca alcoolismul. Doar ca este mai simpatica.

Editare de Violeta Rusu
http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/cunoaste-te-anchete-si-dosar/colectionarii-sunt-niste-nevrozati-1709075/2

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: