Iartă și eliberează-te!

iartă

Violenta, umilinta, tradare, pierderea cuiva drag… Chiar daca ai suferit mult, e timpul sa ierti. Pentru tine. Pentru a te detasa de „datoria“ de a uri. Incearca drumul interior pe care ti-l propunem: un drum in sase etape.

O femeie se plange: „M-a parasit, m-a lasat fara bani, si-a gasit pe altcineva. N-am sa i-o iert niciodata“. Divortul a afectat-o atat de mult, incat acum nu mai vrea sa se casatoreasca. Poate ca ea ar putea totusi sa depaseasca starea de neputinta si durerea care n-o lasa sa priveasca inainte, la propriul ei viitor, daca ar aborda o alta atitudine. Insa ea refuza cu obstinatie sa ierte.
Iertarea insa este cea care te poate vindeca de suferinta, prin ea poti sa-ti recastigi linistea. Pastrand in suflet ura si teama, nu ai cum sa depasesti problemele. Doar sa le ascunzi undeva, in adanc.
Cum poti ierta?
A ierta nu inseamna si a uita. Din contra, adesea trebuie sa iti amin­testi ofensa primita pentru a reusi sa ierti. Dar, spre deosebire de razbunare, prin care refuzam sa uitam tocmai pentru a ne aminti ca avem obligatia de a uri pe cineva, iertarea ne scapa, ne elibereaza de un trecut pe care nu il putem lasa sa fie chiar asa „in trecut“. Iata de unde vine si utilitatea sa in viata, pentru oricare dintre noi.
Iertarea este interioara, cotidiana. Se poate, de altfel, sa lucrezi asupra si singur, cu tine insuti. Este un antibiotic care permite anularea efectului unei bacterii numita autocritica, judecata, ranchiuna, toate aceste senti­mente care ne otravesc viata. Este o stare interioara la care se ajunge du­pa o lupta uneori indelungata, ade­sea dificila, pentru ca ne obliga sa revenim la cauze, sa ne asumam par­tea noastra de responsabilitate si riscul de a ne simti rau amintin­du-ne sa ne acceptam limitele – pe ale noastre si pe ale altora.
Nu inseam­na sa pretinzi ca totul va fi bine si sa strangi din dinti. Nu este o favoare pe care ne-o acordam si nici o autorizatie pentru noi de a o lua de la capat. Cel mai important, aici, nu este sa stii daca ceea ce ai facut este bine sau rau, daca „vinovatul“ merita sau nu sa fie pedepsit. Ceea ce conteaza este sa ierti… pentru tine. Cu scopul ca tu insuti sa devii mai fericit.

PRIMA ETAPA
Sa devii constient de ceea ce a fost rau

„Mult timp, am avut impresia ca sunt bine“, marturiseste Cleopatra, o pic­torita in varsta de 33 de ani. „Nici nu stiam macar ca mi-as fi dorit ca tatal meu sa nu ne paraseasca, pe mine si pe mama, pe cand aveam doar sapte ani. Doar judecam: ma aparam, o invinuiam pe mama ca n-a stiut sa il retina. Intr-o zi, pe cand pictam o inima strapunsa de o sageata, din care curgea cel mai rosu sange cu putinta, am realizat brusc cat de tare ma durea.“
Intr-adevar, pentru a fi constient ca te doare, trebuie sa-ti aduci aminte ce anume te doare. Insa pentru a evita asta, obisnuim sa dezvoltam mii de stratageme: uitam, rationalizam.
„Nu-mi aduc aminte de nimic“, povesteste Ioana, studenta la Farmacie Veterinara. „Aveam 19 ani, faceam meditatii la fizica impreuna cu un prieten al parintilor mei. Intr-o seara, in absenta parintilor mei, am stat pana mai tarziu. Apoi l-am insotit la poarta. Acolo, a incercat sa ma imbratiseze. Dupa asta, nu-mi mai amintesc nimic. Cand parintii mei au intrat, m-au gasit intinsa pe jos, la intrare. Raportul politiei a confirmat ca fusesem violata.“
Uitarea este unul dintre sistemele de supravieturie cele mai eficace. Asa cum explica Alice Wheaton, in cartea Iertarea si compasiunea (editura Curtea Veche, 2006) „ceea ce ii face pe copii sa fie atat de buni la supravietuire este abilitatea de a-si spune ce sa simta. Isi creeaza mij­loace de aparare care le dau sentimentul de siguranta si de bine necesar pe moment, chiar daca totul este imaginar sau lipsit de ratiune. Se pacalesc pe ei insisi“.
Iti spui: „Ar fi putut sa fie si mai rau“, „Este o poveste veche“ sau „Acum sunt mai bine…“ Fraze pe care ti le tot repeti pentru a continua sa functionezi! Atata ca ignorarea seamana intr-un fel cu o anestezie generala: cand trimiti o emotie la culcare, risti sa adormi.

A DOUA ETAPA
Nu te mai condamna. Opreste-te

„Cand m-am despartit de sotul meu, a fost o rupere violenta“, povesteste Corina, 54 de ani. „M-a inselat, iar eu nu l-am mai suportat. M-am enervat si m-am dat batuta. Cu cele 98 de kilograme ale mele, nu atingeam greutatea ideala pentru el. Era greseala mea, n-aveam de ce sa ma supar. Peste toate, in ultimii ani nici nu imi mai placea sa fac dragoste cu el si intelegeam de ce se dusese sa caute dragoste fizica prin alte parti.“
De fapt, a te simti responsabil pentru ceea ce ti s-a intamplat este o buna metoda pentru a-ti da iluzia ca ai situatia sub control. Este esential sa iesi din aceasta faza, pentru ca ea hraneste compor­ta­men­te autodistructive. Cel care este convins ca, daca ar fi facut una sau ar fi zis alta, ar fi reusit sa indrepte ceva este prizonierul propriei judecati. Realitatea este ca, daca ar fi putut sau a fi stiut ce sa faca, ar fi facut.
„In cazul unei urgente, stewardul ne instruieste ca abia dupa ce ne-am pus noi masca de oxigen ii vom putea ajuta pe ceilalti cu mastile lor. In mod frecvent, acest procedeu este valabil si in cazul iertarii: trebuie sa ne iertam pe noi si abia apoi pe ceilalti“, confirma autoarea Alice Wheaton.

A TREIA ETAPA
Descatuseaza-te din rolul de victima

In unanimitate, terapeuti si stagiari sunt de acord ca aceasta faza e cea mai dureroasa. Tentatia de a te opri sau de a te ascunde este mare. „Eu am ramas mult timp in rolul de victima“, recunoaste Liana. „Era un fel de placere maligna. Tatal meu vitreg ma violase si de aceea viata mea statea atat de prost. O buna scuza ca sa nu avansez. Stateam ore intregi inchisa in casa, in intuneric, plangandu-mi soarta.“
„Cum mi-a putut face asa ceva?“, spune eterna victima. In aceasta faza, nu exista niciun pic de respon­sa­bilitate. „Eram o victima si nimeni nu m-ar fi facut sa-mi schimb aceasta parere, povesteste Ilie“, pensionar de 82 de ani, care a scapat dintr-un lagar de concentrare la varsta de 11 ani. “Parintii mei, fratele si cele doua surori n-au putut rezista si sunt cu totii morti. Sa ierti pe cine? Sa ierti ce? Insa cand imi spuneam povestea, toata lumea plangea, ma iubea, voia sa ma consoleze…“
Iata o faza pe care este e­sen­tial sa o depasesti. Daca nu, te­ra­pia si ier­tarea veritabila nu pot sa aiba loc.

A PATRA ETAPA
Exprima-ti indignarea, mania

„Parintii mei imi distrusesera viata“, reia Matei. „Alcoolul lor de rahat era mai important decat noi, copiii. Imi distrusesera copilaria. Imi doream cateodata sa nu-i mai vad trei luni intregi. Imi imaginam ca le dau pumni si palme daca i-as fi intalnit.“ Aceasta faza e pivotul terapiei, caci ea permite exprimarea maniei si transformarea, cu ajutorul terapeutului, a acestei manii in motivare.
„Este faza care a fost cea mai dificila pentru mine“, marturiseste Cleopatra. „Mama mea era o fire foarte colerica, insa eu nu puteam gasi in mine resursele pen­tru a-mi transforma mania in ceva constructiv. Si, brusc, ca si cum n-as fi avut nicio amintire despre ce anume s-a intamplat de fapt, am incer­cat sa sar peste aceasta faza.“
Mania ne pune in contact cu suferinta noas­tra. Mania ne permite sa masu­ram cat de mult tinem la oamenii care ne ra­nesc, chiar si daca acestia sunt niste straini. Un fenomen deloc rar es­te ca in acest stadiu pacientii sa aiba o ex­perienta spirituala si sa treaca printr-o stare de dragoste universala nebanuita.

A CINCEA ETAPA
Confruntarea cu celalalt

Aceasta faza, spre deosebire de celelalte, este optionala. In unele cazuri, ea poate fi esentiala, dar in altele – deloc necesara. De vreme ce iertarea este un proces facut pentru tine insuti, confruntarea cu persoanele implicate nu este o obligatie“.
„Tatal meu era pe moarte si imi doream sa-i vorbesc inainte de a muri“, continua Liana. „Cand m-am dus la capataiul lui, avea aerul unui batran jalnic. I-am cerut mamei mele sa ne lase singuri. Lui i-am zis, apoi, ca imi aduceam aminte de ceea ce imi facuse si ca eram pe drumul iertarii. Voiam sa-i dau o sansa sa se explice. Mi-a raspuns ca intreaga lui viata a incercat el insusi sa gaseasca o explicatie si ca el, unul, nu putuse niciodata sa se ierte. I-a cerut mamei mele sa vina inauntru si i-a povestit adevarul. Ne-a marturisit si ca il molestase pe fratele meu mai mic, mort de cancer cu trei ani in urma. Ca el murise macinat de trecutul lui si ca tata spera sa gaseasca la noi iertarea, pentru a nu muri la fel de macinat ca si el.“

A SASEA ETAPA
Iertarea, mergi mai departe

Iertarea, cand e traita astfel, in intimitatea sufletelor, este – fara putinta de tagada – un act de libertate interioara, in afara normelor si in afara dogmelor. Ea devine astfel marca unei anumite forte ce ii atinge atat pe cei care dau, cat si pe cei care pri­mesc. Un condamnat la moarte filmat nu demult in­tr-un penitenciar din Statele Unite povestea trans­formarea pe care a suferit-o dupa ce s-a intalnit cu parintii victimei sale.
“Niciodata nu m-am temut atat pentru viata mea. Si cand ei mi-au zis ca ma iarta, am simtit ca mi se deschide pamantul sub picioare si am izbucnit in lacrimi. Am putut deodata sa plang. Mi se demonstrase ce inseamna sa fii uman, m-au ajutat sa imi dau seama, sa fiu constient de crima mea.“ Aceasta va fi adevarata putere a iertarii: sa nu fie „nici burete, nici detergent, ci doar o re-creere.“

Cum stii ca ai iertat?

Ilie: „Cum stii ca ai iertat? E dificil sa gasesti cuvintele exacte“, marturiseste el. „Ma simt mai liber. Inima mea nu se mai strange atunci cand aud vorbindu-se ruseste. Nu mai am impresia ca ma fac covrig atunci cand cineva face referire la acea perioada. Din contra, ma simt man­dru ca am indeplinit ceva atat de di­ficil precum admiterea faptului ca exista, cumva, o logica pe care am ig­norat-o. Asta mi-a redat increderea.“

Geanina: (care a fost batuta, timp de zece ani, de catre fostul ei sot): „Pentru mine, a ierta inseamna a uita, dar in sensul bun al cuvantului. Adica fara sa uiti si ce ai invatat din asta. A uita pentru a putea iubi, ca si cum n-as fi fost ranita vreodata. Regasirea iubirii neatinse pe care o aveam pentru aceasta persoana care mi-a facut rau. Asta nu vrea sa insemne ca ma voi mai lasa vreodata maltratata, ci doar ca iubesc omul cu care imi impart as­tazi viata, ca am incredere in el fara angoasa ca m-ar putea insela sau lovi, asa cum facea ex-sotul meu“.

Matei: „Parintii mei au facut si ei ce au putut. Faptul ca beau nu avea nimic de-a face cu noi. Nu o faceau impotriva noastra, ci impotriva lor insile. Astazi imi spun ca ignoranta lor, nu nesansa, a dus la distrugerea noastra“.

Cleopatra: „De cand m-am maritat, imi inteleg mai bine parintii. Mi-am parasit eu insami sotul si, timp de cateva zile, am fost total incapabila sa le fac fata copiilor mei. Din fericire, terapia m-a ajutat, altfel as fi facut la fel ca ei”.

„Iertare, dar nu renuntare la tine insuti“

Vera Sandor, psihanalist si presedinte al Fundatiei „Generatia“ vorbeste despre lungul drum al impacarii cu sine.

Psychologies: Ne poate impune cineva sa iertam?
Vera Sandor: Daca privim iertarea ca pe un imperativ moral sau religios, ca „urgenta“ morala, atunci adesea constatam ca este chiar greu de impus sau autoimpus. Adesea, ca raspuns la un imperativ religios, iertarea nu este autentica, este doar o simulare a empatiei, a disparitiei resentimentului. Daca privim iertarea ca stare, ca sentiment ulterior unei agresiuni a carei victima am fost, atunci putem avea acces la miezul ei, la resorturile ei.

Ce isi poate spune victima pentru a castiga putina liniste sufleteasca?
Iertarea este mai degraba rezultatul unor virtuti sau competente afective decat o virtute in sine. Ea presupune accesul la motivatia agresorului, acceptarea smerita si realista a faptului ca suntem cu totii supusi greselii, ca am avut uneori contributia noastra la provocarea actului agresiv, ca – uneori – agresiunea devine o pedeapsa pe care o asteptam de mult etc.

Crestinismul ne cere sa iertam de fiecare data. Dar este iertarea buna mereu? Nu este mai sanatos sa uram agresorul?
Dar este firesc si uman sa reactionam cu ura cand sunt puse in joc si in pericol existenta noastra, viata, dragostea, imaginea, integritatea fizica si sufleteasca, cei pe care ii iubim. Ar fi nefiresc si patologic sa ne lipseasca aceasta reactie de aparare.
Ura este o reactie primara si sanatoasa la violenta de orice fel. Iertarea este rezultatul unui efort sufletesc menit sa ne restabileasca relatia cu cei din jur si cu noi insine, relatie devastata de violenta impusa din afara sau trezita in noi de agresor.
Iertarea nu reuseste mereu. Uneori, obligatia de a ierta nu devine decat o perpetuare a agresiunii, o prelungire a ei in alte forme, uneori patologice (vezi melancoliile si depresiile grave…) sau o forma costisitoare si falsificatoare de ipocrizie. De fapt, putem spune ca este o victorie a iubirii – dar cei lucizi stiu ca iubirea invinge destul de rar.

Sursa: http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/cunoaste-te-anchete-si-dosar/iarta-si-elibereaza-te-577344/3

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: