Karma. Nopţi de mătase

Acest capitol face parte din biografia mea, din copilăria mea. Urăsc orice manifestare a extremismului şi a şovinismului, din toată inima mea. Îi sunt recunoscătoare bunului meu ardelean şi părinţilor prietenilor mei din copilărie pentru că ne-au ajutat să trăim frumos şi să facem împreună un pas către viitor.

Păpuşa de carton

Amintirile îşi au rostul lor în viaţa orişicui. Într-o zi, când Arm de-abia îi călcase pragul şi îi dăduse de veste că urma o nouă serie de exerciţii grele, Bart o privi zâmbind şi ridicându-se din scaunul său, sprijinit în cârje, începu să se mişte prin camera în care îşi făcea veacul cu paşi de copil care de-abia începe să deprindă mersul. Arm se uită la el cu un aer satisfăcut, aşezându-şi poşeta în cuier:
– Înţeleg. Vrei să spui că azi nu prea ai chef de exerciţii… Bart îi prinse mâna să i-o sărute, aplecându-se ceremonios, după care o privi din nou cu acelaşi aer vesel:
– Da, cred că am putea să amânăm pentru altă dată… Vezi doar că nu mai sunt dependent de scaunul acesta cu rotile. Dar ştii ceva, Arm?… Tu nu ai văzut niciodată tot apartamentul meu! (rosti această constatare cu tonul cuiva care ar fi spus „tu n-ai vizitat niciodată vastul meu palat”). Arm îl măsură întâi surprinsă, apoi cu indulgenţa cu care se cuvine să fie privit un puştan cu idei năstruşnice:
– Vrei acuma să te lauzi! îl gratulă ea cu blândă ironie. Mă rog, eşti ghid, admise şi se pregăti să îl urmeze prin toate camerele, aranjate cu gust de fosta lui soţie, Irina. Se opriră prin fiecare cotlon din casă, care merita să fie arătat unei vizitatoare şi zăboviră, la sfârşit, în faţa unui perete încărcat cu fotografii înfăţişându-l pe Bart în cursul agitatei sale cariere jurnalistice, care îi purtase paşii până în îndepărtatul Afganistan, unde fusese trimis de ziar să facă un reportaj despre militarii din contingentul românesc şi despre viaţa afganilor după prăbuşirea regimului fundamentalist…
– Am trăit nişte experienţe interesante în patria de suflet a talibanilor, îşi aduse el aminte, poate că am să mă apuc cândva să scriu o carte despre asta…
– Doamne, îl întrerupse Arm, privind în altă parte, preocupată de cu totul altceva, cum nu ai înţeles tu că Irina ta nu vrea copii?… Bart tresări în mod vizibil, mirat de neaşteptata remarcă, şi improviză la repezeală o justificare:
– Spunea mereu că nu e momentul… La naiba!… Cum aş fi putut să-mi dau seama?
– Cum? Foarte simplu, Bart, mă mir ca îţi scapă, tocmai ţie, cu un simţ de observaţie atât de exersat: după felul în care este mobilat apartamentul. Este un apartament mai mult decât confortabil, de care s-ar putea declara satisfăcut şi un aristocrat! El dădu din cap:
– Sigur, dar şi preţul a fost pe măsură, noroc că la vremea respectivă aveam un salariu la fel de bun ca al unui director de bancă…
– De acord, admise Arm pe un ton liniştit, dar nu văd nici un colţişor în toată suprafaţa asta unde ai mai putea pune un pătuţ de copil, nu mai spun de o cameră a copilului… Vezi, Liviu şi-a dorit cu adevărat copii. Îmi făcea curte de luni bune, când ne-a invitat la el acasă, pe mine şi pe colegele mele de cameră de la cămin, şi când ne-a arătat „căsuţa” lui, o vilă cu trei niveluri, am văzut câteva camere goale, iar la întrebarea mea – căci ce să fac, mereu pun întrebări – mi-a răspuns foarte serios că acelea sunt camerele pentru copii, de aceea nu sunt mobilate. Şi mi-a plăcut şi alegerea lor, dormitoarele lângă cel al părinţilor, să poţi auzi copilul dacă plânge noaptea, camera de joacă, cea mai luminoasă şi mai însorită… Irina nu a vrut copii, dar nici tu nu te-ai străduit să vezi asta, trebuie să recunoşti!… sfârşi ea cu un glas apăsat de o ciudată melancolie şi peste chip îi trecu parcă o umbră.
– Azi nu te las să fii tristă! se grăbi Bart să acopere tăcerea cu glasul său voit vesel şi, prinzând-o de mână, o sili să se aşeze împreună cu el pe canapea. Hai să stăm la poveşti, spune…, spune-mi mai bine despre copilăria ta… Mi-ar fi plăcut să te cunosc atunci, să te trag de codiţe… Arm încercă să schiţeze un surâs:
– Copilăria mea, Bart?… Păi tata a fost şi el medic, coleg de facultate cu mama şi au ales să-şi înceapă apostolatul de doctori exact la Turţ – şi asta l-a pierdut pe tata, care era o fiinţă slabă. Turţul fiind ţara pălincii dar şi cu oameni ospitalieri, iar tata fiind medic foarte bun, era mereu îmbiat la un pahar de pălincă şi a devenit rapid alcoolic. Ce viaţă a mai avut şi biata mama în perioada aceea! Ştii, acolo oamenii sunt puţin mai iuţi la mânie, asta ca să vorbesc cu blândeţe, de aceea bradul nu se pune ca la noi, într-un stativ, ci se agaţă sus, de-o grindă, că vine oşanul acasă nervos… Şi, dacă îl enervează bradul şi dă în el sau dacă traiectoria lui sinuoasă se intersectează cu bradul, acesta nu cade, doar pendulează… Iar la nunţi se bat nişte stâlpi înalţi în pământ, se face deasupra pe la vreo trei metri o platformă din scânduri, urcă orchestra, ceteraşii, şi se trage sus şi scara… că pălinca te aprinde! În doi ani, cât au stat acolo, mama a cârpit şi a cusut la răni, mai rău ca o croitoreasă. După un an şi ceva m-am născut eu – atunci cred că din tot satul au fost treze doar moaşa, lehuza şi nou-născuta… Să te uiţi pe certificatul meu, mama care avea 25 ani, tata 27… sunt trecuţi cu 10 ani mai bătrâni, a fost o veselie generală… – câte probleme am avut eu de la pălinca aia!… Pentru mama era deja clar că nu mai pot sta împreună, deşi s-au mutat apoi la Cluj, unde mama a început cu specializările, iar tata cu aventurile sentimentale. Avea un succes nebun la femei, o spune şi mama cu sinceritate. Îţi dai seama, dacă a convins-o pe una care se operase pentru refacere de himen în vederea căsătoriei, la trei zile după operaţie… să plece cu el la mare…
– Da, nu este chiar aşa de vesel ce făcea tatăl tău, strecură Bart cu discreţie. Dar asta este… Bine că n-ai luat de la el gustul pentru pălincă!…
– Cred că am moştenit de la el numai părul, şi poate culoarea arămie a pielii, era un brunet cu ochii verzi, foarte bine ca bărbat şi foarte inteligent, nu trebuia să facă mari eforturi şi femeile îi cădeau în braţe… De-abia împlinisem trei anişori şi ei erau deja divorţaţi, îţi dai seama?… Iar după asta, din păcate, tata a uitat complet că m-a adus pe lume. Nu plătea nici pensia alimentară, amărâta aia de pensie, mereu trebuia să-l dea mama în judecată şi la un moment dat a renunţat… Ştiu că eram studentă şi îmi trebuia o adeverinţă că-mi dă pensie alimentară, atunci l-am vizitat eu pe tata pentru prima şi ultima oară. Cred că trei zile m-au tot iscodit şi el şi nevasta lui, căci era recăsătorit atunci, cum, de ce, la ce îmi trebuie mie adeverinţa aia, ce mai pot face cu ea, şi ştii, după trei zile mi s-a făcut aşa o lehamite, că am plecat fără să le spun un cuvânt, renunţând la bursă. De aceea am acceptat să lucrez ca manechin, nu era un program care să mă încurce la facultate, făcusem balet, gimnastică, îmi era şi foarte uşor. Când m-am căsătorit, mama l-a chemat totuşi la nunta mea, fără să-mi spună, poate dorea pentru ea asta, mie chiar îmi era indiferent. Nu a venit, bineînţeles, dar a telefonat şi a dat peste mama, care l-a refuzat, i–a spus nu, dacă nu ai fost în stare să vii la nunta fiicei tale, nu am să te las să o tulburi şi să îi strici ziua în care e mireasă, şi nu mi-a spus despre telefon decât după luni de zile. Tata a murit de câţiva ani, de un cancer la gât, nu am fost la înmormântare, mama mi-a spus tot aşa, la câteva luni după eveniment… Cu mama mea m-am înţeles întotdeauna bine, e o femeie foarte calmă şi caldă şi apoi neavându-ne decât una pe cealaltă – după plecarea tatei ne-am simţit şi mai legate una de alta – , nu cred că aveam cum să nu ne înţelegem… Poate că şi meseria a ajutat-o să fie o mamă deosebită, nu ştiu, dar aşa a fost… Ţin minte că eram aşa, de vreo cinci ani şi mama se tot plângea „Femeie fără bărbat, n-am şi eu cine să bată un cui în casa asta!” Şi într-o zi, când a venit acasă, dorinţa îi era îndeplinită: găsisem eu cuiele, şi vreau să ştii că le bătusem pe toate, pe unde am ajuns şi am nimerit şi eu, biet copil silitor. Îţi dai seama, i-am făcut ceva pagube, dar a avut răbdare să mă asculte şi să înţeleagă de ce-i umplusem pereţii şi mobilele de cuie, şi de atunci cred că a fost mereu atentă ce vorbea în prezenţa mea… Apoi, când am intrat la Arte plastice, era distanţa prea mare între noi ca să mai avem discuţii în contradictoriu, timpul cât ne vedeam prea scurt ca să ne certăm… Şi cu fetele m-a ajutat enorm, m-a pregătit cu adevărat pentru nişte adopţii, m-a pregătit să fiu mamă, căci copiii, Bart, nu sunt nişte căniţe în care să torni tu înţelepciune, au încăpăţânări, toane, temeri, furii, dorinţe, mofturi… dar ce nu au!
– Cred că i-a fost greu să te crească singură…
– Da, gândeşte-te, în toată copilăria mea nu am avut decât o păpuşă de cârpă, cu capul de carton… Căci mama a făcut din meseria ei un apostolat… Desigur, au mai fost bărbaţi care ar fi vrut-o, dar o doreau fără copil, ori mama nu a fost de acord să mă expedieze la bunici, stăteam la ei doar în vacanţe… Cred că n-am să te plictisesc dacă am să-ţi spun că am despre ei cele mai frumoase amintiri. Bunu şi buna, aşa cum se spune în Ardeal. Au fost frumoşi şi cuminţi ca două iconiţe… Apoi vezi, poate că am avut noroc, trăiau într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde exista multă înţelegere între oameni şi aveam prieteni de vacanţă de toate naţiile, şi unguri, şi saşi, şi români, şi ţigani…, de toate, UE ar putea învăţa de la noi… Mi-aduc aminte cu duioşie de Bujorel, ţigănuşul cu păr cârlionţat şi cu faţă oacheşă-oacheşă, de ziceai că-i un spiriduş din „O mie şi una de nopţi”, care m-a învăţat să înalţ zmeie de hârtie pe tăpşanul din marginea satului, precum îl învăţase cândva Vasile Porojan pe viitorul bard de la Mirceşti. Şi vorba unui mare scriitor ardelean: oameni erau cu toţii, ba încă oameni de toată mâna. Când bunica lui Ildikó făcea gulaş, ne chema pe toţi copiii, mamă, ce mai mâncam, fără să ne simţim discriminaţi; când buna mea făcea plăcinte sau alte bunătăţi, tărnaţul ei era plin de toate naţiile şi nimeni nu se simţea discriminat, te asigur! Iar când se coceau cireşele, bunul meu îmi dădea voie să-i aduc pe toţi copiii şi mâncam până când simţeam că plesnim… După prima vacanţă petrecută la bunici înjuram ungureşte şi ţigăneşte, maaamă! Ştii, înjurăturile ţigăneşti sunt spurcate, cele ungureşti sunt foarte lungi şi eu folosind judicios cunoştinţele obţinute, făcusem o combinaţie, doamne, mama a rămas siderată…, apoi aveam un accent neaoş ardelenesc şi dacă mă luai cu ceva prea repede ştiam să răspund senină: No ş’apoi!… No d’apoi!… Am să am mereu nostalgia lor… Ştii că unul dintre stră-stră-moşii mei a luptat alături de Avram Iancu?! Păi cum să nu fiu mândră de el… Când bunicul ne-a dus în acele locuri pline de istorie, a îngenunchiat şi a sărutat pământul, cu ochii în lacrimi…, vrei o lecţie mai bună de dragoste de ţară?! Şi acuma îmi spun prietenii mei că au fost cei mai toleranţi bunici, în curtea lor organizam toate jocurile, bătăliile, întrecerile, căci erau foarte îngăduitori. Acolo am fost prima oară, într-o joacă, prinţesa indiană pe care urma să o răpească un maharajah, şi când i-am spus bunicului Uite, am să mor de supărare, ce prinţesă indiană sunt eu fără brăţară la gleznă?, bunicul mi-a făcut rapid o brăţară dintr-un lanţ de argint de-al bunicii… Tot el a fost cel care mi-a dat cea mai frumoasă lecţie de toleranţă, asta după ce mi-a povestit în amănunt istoria adevărată a Ardealului. Apoi, a deschis un atlas la harta lumii şi mi-a spus: Vezi, eşti mândră acum că eşti ardeleancă, dar uite ce mic e Ardealul, faptul că eşti ardeleancă te micşorează într-un fel… Tu eşti mai mult, eşti şi româncă, dar uită-te ce mică e şi România, eşti mândră că eşti româncă, dar şi asta te micşorează într-un fel. Tu eşti mult mai mult, eşti creştină şi eşti soră cu toţi creştinii din lumea asta, şi când ai să fii destul de înţeleaptă şi tolerantă ai să realizezi că de fapt eşti soră cu cele 5 miliarde de oameni ai planetei… Tot el m-a învăţat, legat de şovinism, pentru că în Ardeal mereu unii mai încearcă să aprindă capetele înfierbântate, tot el m-a învăţat… Poţi trăi în trecut, în ură şi discriminări şi crime, poţi trăi în prezent, în intoleranţă şi şovinism sau poţi face un pas spre viitor, să dai mâna cu ceilalţi, să fii ceea ce eşti de fapt, cetăţean al acestei ţări, cu drepturi egale cu ceilalţi… Sunt mândră, Bart, că sunt ardeleancă, cunosc istoria Ardealului şi refuz să trăiesc în trecut. Fac un pas spre viitor, şi asta pentru că l-am avut pe bunul meu, dragul meu bun…
Ochii lui Arm se umpluseră de lacrimi şi atunci Bart, într-un mod cât se poate de firesc, o strânse ocrotitor la pieptul lui:
– Ooof, dar tu chiar ai rămas o fetiţă, cu gândul la păpuşa aceea a ta de cârpe cu capul de carton… Îmi pare rău că nu te-am cunoscut atunci, să te trag de codiţe, ce ocazie am pierdut… Îmi pare rău că nu te-am cunoscut atunci – adăugă el cu glas neauzit – poate te puteam ţine atât de strâns, încât să nu te pierd niciodată…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: